Psalmi - LXVI - Așteptarea lui Dumnezeu
Te-am chemat, Doamne,
și nu ai răspuns în graba mea.
Am strigat către cer
și mi s-a părut că doar vântul îmi răspunde.
Am urlat cu buzele sângerânde,
și nimeni nu m-a auzit.
Mi-am întins mâna în întuneric
și doar tăcerea mi-a răspuns.
Dar n-am plecat.
Am rămas acolo, cu fruntea lipită de pământ,
cu sufletul aprins de dor,
ca o candelă ce nu se stinge în întuneric.
Timpul a trecut,
dar nu mi-am pierdut credința,
ci am învățat că Tu vii
nu când inima vrea,
ci când inima e pregătită.
Mi-ai vorbit într-un gând,
mi-ai șoptit printr-o lacrimă caldă,
și Te-am simțit mai viu
decât în mii de cuvinte rostite.
Doamne,
nu-mi da răspunsuri grabnice,
ci dă-mi răbdarea care sfințește așteptarea,
și o clipă din veșnicia Ta —
și o liniște care să mă odihnească
în Tine.
Category: Diverse poems
All author's poems: Ștefan Hristian Trofin
Date of posting: 24 мая
Views: 51
Poems in the same category
Fuga de destin
Din groapa suferinței,
Eu azi am renăscut.
Pun capăt umilinței,
Bun lucru am facut...
În iad am coborât,
Era-ntuneric purpuriu...
Atâta am fugit,
Cu gândul să nu fiu...
Trezindu-mă, totuşi eram...
Şi nu contează ca fugeam...
Cumpăraţi, cumpăraţi,
Cumpăraţi, cumpăraţi,
Flori domnilor de le luaţi.
Că îs frumoase, înflorite,
Pentru doamne îs pregătite.
La doamne şi domnişoare,
Oferiţi la toate o floare.
Oferiţii florile în dar ei,
Ca simbol al dragostei.
Doamnei oferiţii un buchet,
Unul frumos şi cochet.
De trandafiri sau lalele,
De crini albi sau orhidee.
Că în fiecare an toţi ştim,
Că de Sfântul Valentin.
Toţi bărbaţii oferă flori,
La doamne, domnişoare şi surori.
Şi aşteaptă multe sărutări,
După ce ei oferă flori.
Le oferă flori în dar la femei,
Ca simbol al dragostei!
Păstrează-ţi dorul
Păstrează-ti dorul,
de către tată şi mamă
Mai păstrează-ţi dorul
de cărte soră şi frate.
Păstrează-ţi doru,de către patrie
de ţară şi de dulcele grai,
De doina Moldovenească
Care veşnic în inimi o să trăiească.
(Zamurca Alina clasa 9 Instituţia Publică Liceul Teotetic Varniţa)
Psalmi - XXVI - Dezleagă-mă, Doamne!
Zbor înspre Tine cu aripile legate.
Nu cer înălțimi pentru slavă, ci libertatea de a Te atinge.
Sunt prins în lutul zilei, în greutatea de a fi om,
dar duhul meu plânge după Lumină.
Dezleagă-mă, Doamne, din lanțul cărnii grele,
din firea ce tremură-n umbra stelelor rele,
căci dorul meu nu-i de pământ și lut,
ci de lumina Ta — și de început.
Tu, care ai suflat viață peste țărână,
Tu, care ai despicat marea și ai dezlegat poporul de sclavie,
vino și în mine — și despică această legătură.
Dezleagă-mă, Doamne.
N-am nimic să-Ți dau, decât strigătul meu.
Nu port daruri în mâini, ci lacrimi în ochi.
Nu am cântec, ci tăcere grea.
Dar Ție, Doamne, Îți este dragă tăcerea care Te caută.
Întinde-Ți mâna și rupe lanțurile nevăzute.
Cele care mă țin departe, chiar când Te chem.
Cele care mă îngreunează, chiar când vreau să zbor.
Sufletul meu e o pasăre legată de pământ.
Dar dorul meu, Doamne, e cerul.
Și numai Tu poți să mă ridici.
Dezleagă-mă, Doamne.
Și voi zbura, nu pentru mine,
ci pentru slava Numelui Tău.
Sortit să scriu…
Tristețea râmă-n pieptul meu,
Și înfulecă porcește bucurii,
Mă uit spre cer la Dumnezeu,
Și cred că râde de ai Săi copii.
Îmi plânge-un nechezat de cal pe umăr,
Soția-mi scrie zilnic acatiste,
M-așez la rând dar nu mă număr,
Și-mi arvunez la parastas soliste.
Îmi ară moartea carnea aburindă,
Să semene spre toamnă un pui de viață,
Și stau cu leșul atârnat de grindă,
Tocmindu-mi viitorul ca la piață.
Mi s-a umflat și scândura de pe sicriu,
De plânsul viermilor ce mă așteaptă,
Nu pot să mor, căci mi-e sortit să scriu,
Că moartea-i sinceră iar viața e nedreaptă.
Ironie
Să știi să prețuiești pe om,
Să știi să îi vorbești frumos,
Până când poți să-l folosești,
Oh, dragilor... E ironie!
Să poți juca un rol
Să poți să-l joci frumos
S-aduci apoi durere,
La fel-e ironie!
Nu mai vorbi dacă nu știi ce zici
Si dacă tulbure ți-e mintea!
Nu te schimba în chip fățarnic
Si nu gândi aiurea!
Nu armele distrug, ci vorbele
Ce le folosim când nu gândim
Spre cei ce nu îi știm, sau poate știm...
La fel distruge- ironia!
Fuga de destin
Din groapa suferinței,
Eu azi am renăscut.
Pun capăt umilinței,
Bun lucru am facut...
În iad am coborât,
Era-ntuneric purpuriu...
Atâta am fugit,
Cu gândul să nu fiu...
Trezindu-mă, totuşi eram...
Şi nu contează ca fugeam...
Cumpăraţi, cumpăraţi,
Cumpăraţi, cumpăraţi,
Flori domnilor de le luaţi.
Că îs frumoase, înflorite,
Pentru doamne îs pregătite.
La doamne şi domnişoare,
Oferiţi la toate o floare.
Oferiţii florile în dar ei,
Ca simbol al dragostei.
Doamnei oferiţii un buchet,
Unul frumos şi cochet.
De trandafiri sau lalele,
De crini albi sau orhidee.
Că în fiecare an toţi ştim,
Că de Sfântul Valentin.
Toţi bărbaţii oferă flori,
La doamne, domnişoare şi surori.
Şi aşteaptă multe sărutări,
După ce ei oferă flori.
Le oferă flori în dar la femei,
Ca simbol al dragostei!
Păstrează-ţi dorul
Păstrează-ti dorul,
de către tată şi mamă
Mai păstrează-ţi dorul
de cărte soră şi frate.
Păstrează-ţi doru,de către patrie
de ţară şi de dulcele grai,
De doina Moldovenească
Care veşnic în inimi o să trăiească.
(Zamurca Alina clasa 9 Instituţia Publică Liceul Teotetic Varniţa)
Psalmi - XXVI - Dezleagă-mă, Doamne!
Zbor înspre Tine cu aripile legate.
Nu cer înălțimi pentru slavă, ci libertatea de a Te atinge.
Sunt prins în lutul zilei, în greutatea de a fi om,
dar duhul meu plânge după Lumină.
Dezleagă-mă, Doamne, din lanțul cărnii grele,
din firea ce tremură-n umbra stelelor rele,
căci dorul meu nu-i de pământ și lut,
ci de lumina Ta — și de început.
Tu, care ai suflat viață peste țărână,
Tu, care ai despicat marea și ai dezlegat poporul de sclavie,
vino și în mine — și despică această legătură.
Dezleagă-mă, Doamne.
N-am nimic să-Ți dau, decât strigătul meu.
Nu port daruri în mâini, ci lacrimi în ochi.
Nu am cântec, ci tăcere grea.
Dar Ție, Doamne, Îți este dragă tăcerea care Te caută.
Întinde-Ți mâna și rupe lanțurile nevăzute.
Cele care mă țin departe, chiar când Te chem.
Cele care mă îngreunează, chiar când vreau să zbor.
Sufletul meu e o pasăre legată de pământ.
Dar dorul meu, Doamne, e cerul.
Și numai Tu poți să mă ridici.
Dezleagă-mă, Doamne.
Și voi zbura, nu pentru mine,
ci pentru slava Numelui Tău.
Sortit să scriu…
Tristețea râmă-n pieptul meu,
Și înfulecă porcește bucurii,
Mă uit spre cer la Dumnezeu,
Și cred că râde de ai Săi copii.
Îmi plânge-un nechezat de cal pe umăr,
Soția-mi scrie zilnic acatiste,
M-așez la rând dar nu mă număr,
Și-mi arvunez la parastas soliste.
Îmi ară moartea carnea aburindă,
Să semene spre toamnă un pui de viață,
Și stau cu leșul atârnat de grindă,
Tocmindu-mi viitorul ca la piață.
Mi s-a umflat și scândura de pe sicriu,
De plânsul viermilor ce mă așteaptă,
Nu pot să mor, căci mi-e sortit să scriu,
Că moartea-i sinceră iar viața e nedreaptă.
Ironie
Să știi să prețuiești pe om,
Să știi să îi vorbești frumos,
Până când poți să-l folosești,
Oh, dragilor... E ironie!
Să poți juca un rol
Să poți să-l joci frumos
S-aduci apoi durere,
La fel-e ironie!
Nu mai vorbi dacă nu știi ce zici
Si dacă tulbure ți-e mintea!
Nu te schimba în chip fățarnic
Si nu gândi aiurea!
Nu armele distrug, ci vorbele
Ce le folosim când nu gândim
Spre cei ce nu îi știm, sau poate știm...
La fel distruge- ironia!
Other poems by the author
Psalmi - XV - Tăcerea înaltă
Doamne, unde este glasul Tău,
Când strigătul meu sparge nopțile goale?
Am pus lumânări în întunericul din mine,
Dar Tu nu le-ai aprins cu suflarea Ta.
Am căutat semne în vânt și-n cenușă,
În foșnetul frunzelor, în visul neînceput,
Dar cerul a rămas închis,
Și stelele tăcerii m-au privit fără cuvânt.
Te-am iubit și-n clipa în care m-ai lăsat singur,
Am căzut cu fruntea în praful durerii,
Și Ți-am rostit numele,
Ca pe o rugă scrijelită în piatră.
Dar nu ai răspuns...
Dacă Tăcerea Ta e judecata,
Primește-mă ca pe un rob osândit cu blândețe.
Dar dacă Tăcerea Ta e încercare,
Atunci nu lăsa sufletul meu să piară în noapte.
Vorbește-mi, Doamne, măcar prin ploaie,
Sau printr-un oftat de copil adormit,
Sau lasă o frunză să-mi atingă fața,
Ca să știu că încă sunt în mâna Ta.
Eu nu cer răspunsuri,
Ci doar o tresărire din veșnicia Ta,
Ca să pot merge mai departe
Pe drumul credinței...
Psalmi - LXI - Cucerirea de sine
Cel mai greu vrăjmaș al meu, Doamne,
nu e lumea,
nici diavolul,
ci inima mea neîmblânzită.
M-am luptat cu alții,
dar de mine am fugit.
M-am ascuns în vorbe sfinte
ca să nu-mi aud glasul stricat.
Mi-am zidit cetăți din justificări,
am înălțat turnuri din dorințe
și-am numit păcatul — slăbiciune,
ca să nu doară mustrarea.
Dar Tu, Doamne,
Tu ai venit cu blândețe,
și cuvântul Tău — sabie —
mi-a despărțit carnea de minciună.
Cucerirea de sine nu e glorie,
e jertfă.
Nu sunt aplauze,
e tăcerea care strigă: „Doamne, ajută-mă!”
E renunțare la mine
ca Tu să fii în locul meu.
Doamne, ia-mi tronul inimii!
Dă-mi lanțuri sfinte,
ca să nu mai fiu robul meu.
Fă-mă să mă birui în Tine,
nu prin voință,
ci prin har!
Iar dacă vreodată mă înalț în mine,
doboară-mă cu milă.
Să fiu zdrobit, dar viu.
Înfrânt, dar salvat.
Psalmi - XXX - Lumină și Întuneric
Doamne,
Tu care ești începutul și sfârșitul,
când mă privesc la față,
văd cum Lumina și Întunericul dansează
în același cerc.
Lumina Ta mă cheamă din zori,
dar Întunericul mă atrage în adânc.
Am căutat să înțeleg
ce înseamnă să fiu întru Tine,
dar mă simt prins între cele două,
ca o flacără ce nu știe dacă se stinge
sau arde mai tare.
Lumina Ta nu e doar strălucire,
ci o claritate care taie în adânc.
Căci fiecare rază mă descoperă,
și îmi arată umbra mea ascunsă.
Este frică în această lumină
pentru că arată tot ce am ascuns,
toate golurile, toate rănile neînchise.
Întunericul, Doamne,
nu este doar întunecare,
ci adâncirea în care mă pierd
ca într-o noapte fără sfârșit.
Acolo unde nu sunt judecat,
dar nici mângâiat,
acolo unde caut și totuși nu găsesc
decât ecoul propriilor pași.
Dar dacă tu ești în lumină,
și în întuneric ești la fel,
atunci înseamnă că, poate,
lumina nu este fără umbra ei.
Poate că întunericul este doar o veșnică pregătire
pentru Lumina Ta ce vine în zorii neînțelegerii.
Doamne,
nu mă lăsa să aleg între una și alta,
căci ambele sunt parte din Tine.
Fă-mă să înțeleg că, în fiecare umbră,
e o fărâmă de lumină
și în fiecare rază,
o adâncire de întuneric.
Ori poate adevărata Lumină
nu este cea ce alungă umbra,
ci cea ce învăluie umbra,
ca o parte din tot ce suntem.
Și așa, în Tine,
mă învălui în Lumină,
chiar și atunci când mă simt pierdut în întuneric,
pentru că am încredere că ambele sunt un singur drum
spre Tine,
un drum unde nici lumina, nici întunericul
nu mă va părăsi.
Psalmi - IV - Suferința
Doamne,
de ce pare că durerea mea nu se mai termină?
De ce ploaia cade mereu pe același acoperiș,
și grindina lovește aceeași inimă?
Simt că port în mine toată greutatea lumii —
nu pentru că aș fi mai vrednic,
ci pentru că nu mai pot să merg.
Mă uit în jur și văd chipuri senine,
râsete ușoare, pași liberi.
Și atunci în mine se naște întrebarea
pe care nu îndrăznesc s-o spun cu glas tare:
„Doamne… de ce eu?
De ce tot eu?”
Am ajuns să respir numai suferință.
Că m-ai ales nu pentru slavă,
ci pentru cruce.
Că sunt numele tăcut pe care l-ai rostit
când ai împărțit durerea.
Dar apoi mă rușinez.
Fiindcă cine sunt eu să mă cred singurul rănit?
Cine sunt eu să nu știu
că și alții sângerează tăcut?
Doamne,
nu-Ți cer să-mi iei povara —
dar fă-mă să nu o port singur.
Lasă-mă să Te simt lângă mine
când simt că mă prăbușesc.
Lasă-mă să știu că lacrimile mele
nu curg degeaba.
Dacă suferința mea are un rost,
spune-mi că nu e zadarnică.
Dacă mă zdrobești,
fă-o ca să renaștem împreună.
Și dacă tot sunt aici,
în mijlocul acestui foc,
dă-mi inima curată,
care arde fără să urască.
Psalmi - XXXIII - Baia de foc
Doamne,
ai îngăduit să intru în foc
nu ca să mă pierzi,
ci ca să-mi topești coaja păcatului
până nu mai rămâne nimic
decât durerea de a fi viu cu adevărat.
Am plâns în mijlocul flăcărilor
și am strigat: „M-ai uitat!”
Dar Tu, tăcut, ardeai cu mine
și-mi arătai că suferința
nu e capătul,
ci începutul renașterii.
Focul nu m-a nimicit,
ci mi-a ars zidurile pe care mi le-am clădit
împotriva Ta.
Mi-a sfărâmat voința bolnavă
și mi-a dezgolit inima
ca să Te încapă din nou.
Baia de foc, Doamne,
a fost valea rușinii mele,
dar și altarul unde am înțeles
că iertarea nu vine rece,
ci fierbinte,
ca o rană care începe să se închidă.
M-ai lăsat să ard,
ca să învăț, cum să fac
să lumineze ceva din mine.
Focul Tău e greu,
dar e singurul care nu ucide,
ci curăță.
E judecata care iubește,
e rana care vindecă.
Și dacă tot ce am fost,
trebuie să piară în flăcări,
Doamne,
nu pleca din cuptor
câtă vreme eu ard.
Rămâi cu mine
în această baie de foc,
până când nu voi mai fi al meu,
ci numai al Tău
Psalmi - LIII – Ne izbăvire
Doamne, mă simt prins,
nu pentru că nu aș vrea să ies,
ci pentru că nu știu unde mă aflu.
Nu sunt legat de lanțuri,
ci de dorul de libertate
care nu mă lasă să respir.
Am umblat pe cărări false
și am crezut că mă îndrept spre lumină,
dar m-am rătăcit într-un labirint
de gânduri și visuri neterminate.
Aici, în mijlocul fricii,
nu mai știu dacă voi ieși.
Mă doare, nu neputința,
ci durerea de a ști
că nu voi scăpa,
că nu voi fi izbăvit
din mine însumi.
Căci Tu nu iei durerea
ca pe un zid,
ci o lași să crească în mine,
până ce devine locul
în care mă întâlnesc cu Tine.
Și totuși, în mijlocul ne izbăvirii,
simt cum mă apropii de Tine
nu pentru că aș fi ieșit
din întuneric,
ci pentru că am înțeles
că Tu stai acolo,
nu la capătul drumului,
ci în fiecare pas rătăcit.
Poate că nu există izbăvire
în sensul lumii.
Dar Tu, Doamne,
mă izbăvești
prin prezența Ta
în mijlocul durerii,
în mijlocul pierderii.
Aș vrea să fiu liber,
dar mă rog să fiu cu Tine
în fiecare zbucium
și în fiecare neliniște.
Psalmi - XV - Tăcerea înaltă
Doamne, unde este glasul Tău,
Când strigătul meu sparge nopțile goale?
Am pus lumânări în întunericul din mine,
Dar Tu nu le-ai aprins cu suflarea Ta.
Am căutat semne în vânt și-n cenușă,
În foșnetul frunzelor, în visul neînceput,
Dar cerul a rămas închis,
Și stelele tăcerii m-au privit fără cuvânt.
Te-am iubit și-n clipa în care m-ai lăsat singur,
Am căzut cu fruntea în praful durerii,
Și Ți-am rostit numele,
Ca pe o rugă scrijelită în piatră.
Dar nu ai răspuns...
Dacă Tăcerea Ta e judecata,
Primește-mă ca pe un rob osândit cu blândețe.
Dar dacă Tăcerea Ta e încercare,
Atunci nu lăsa sufletul meu să piară în noapte.
Vorbește-mi, Doamne, măcar prin ploaie,
Sau printr-un oftat de copil adormit,
Sau lasă o frunză să-mi atingă fața,
Ca să știu că încă sunt în mâna Ta.
Eu nu cer răspunsuri,
Ci doar o tresărire din veșnicia Ta,
Ca să pot merge mai departe
Pe drumul credinței...
Psalmi - LXI - Cucerirea de sine
Cel mai greu vrăjmaș al meu, Doamne,
nu e lumea,
nici diavolul,
ci inima mea neîmblânzită.
M-am luptat cu alții,
dar de mine am fugit.
M-am ascuns în vorbe sfinte
ca să nu-mi aud glasul stricat.
Mi-am zidit cetăți din justificări,
am înălțat turnuri din dorințe
și-am numit păcatul — slăbiciune,
ca să nu doară mustrarea.
Dar Tu, Doamne,
Tu ai venit cu blândețe,
și cuvântul Tău — sabie —
mi-a despărțit carnea de minciună.
Cucerirea de sine nu e glorie,
e jertfă.
Nu sunt aplauze,
e tăcerea care strigă: „Doamne, ajută-mă!”
E renunțare la mine
ca Tu să fii în locul meu.
Doamne, ia-mi tronul inimii!
Dă-mi lanțuri sfinte,
ca să nu mai fiu robul meu.
Fă-mă să mă birui în Tine,
nu prin voință,
ci prin har!
Iar dacă vreodată mă înalț în mine,
doboară-mă cu milă.
Să fiu zdrobit, dar viu.
Înfrânt, dar salvat.
Psalmi - XXX - Lumină și Întuneric
Doamne,
Tu care ești începutul și sfârșitul,
când mă privesc la față,
văd cum Lumina și Întunericul dansează
în același cerc.
Lumina Ta mă cheamă din zori,
dar Întunericul mă atrage în adânc.
Am căutat să înțeleg
ce înseamnă să fiu întru Tine,
dar mă simt prins între cele două,
ca o flacără ce nu știe dacă se stinge
sau arde mai tare.
Lumina Ta nu e doar strălucire,
ci o claritate care taie în adânc.
Căci fiecare rază mă descoperă,
și îmi arată umbra mea ascunsă.
Este frică în această lumină
pentru că arată tot ce am ascuns,
toate golurile, toate rănile neînchise.
Întunericul, Doamne,
nu este doar întunecare,
ci adâncirea în care mă pierd
ca într-o noapte fără sfârșit.
Acolo unde nu sunt judecat,
dar nici mângâiat,
acolo unde caut și totuși nu găsesc
decât ecoul propriilor pași.
Dar dacă tu ești în lumină,
și în întuneric ești la fel,
atunci înseamnă că, poate,
lumina nu este fără umbra ei.
Poate că întunericul este doar o veșnică pregătire
pentru Lumina Ta ce vine în zorii neînțelegerii.
Doamne,
nu mă lăsa să aleg între una și alta,
căci ambele sunt parte din Tine.
Fă-mă să înțeleg că, în fiecare umbră,
e o fărâmă de lumină
și în fiecare rază,
o adâncire de întuneric.
Ori poate adevărata Lumină
nu este cea ce alungă umbra,
ci cea ce învăluie umbra,
ca o parte din tot ce suntem.
Și așa, în Tine,
mă învălui în Lumină,
chiar și atunci când mă simt pierdut în întuneric,
pentru că am încredere că ambele sunt un singur drum
spre Tine,
un drum unde nici lumina, nici întunericul
nu mă va părăsi.
Psalmi - IV - Suferința
Doamne,
de ce pare că durerea mea nu se mai termină?
De ce ploaia cade mereu pe același acoperiș,
și grindina lovește aceeași inimă?
Simt că port în mine toată greutatea lumii —
nu pentru că aș fi mai vrednic,
ci pentru că nu mai pot să merg.
Mă uit în jur și văd chipuri senine,
râsete ușoare, pași liberi.
Și atunci în mine se naște întrebarea
pe care nu îndrăznesc s-o spun cu glas tare:
„Doamne… de ce eu?
De ce tot eu?”
Am ajuns să respir numai suferință.
Că m-ai ales nu pentru slavă,
ci pentru cruce.
Că sunt numele tăcut pe care l-ai rostit
când ai împărțit durerea.
Dar apoi mă rușinez.
Fiindcă cine sunt eu să mă cred singurul rănit?
Cine sunt eu să nu știu
că și alții sângerează tăcut?
Doamne,
nu-Ți cer să-mi iei povara —
dar fă-mă să nu o port singur.
Lasă-mă să Te simt lângă mine
când simt că mă prăbușesc.
Lasă-mă să știu că lacrimile mele
nu curg degeaba.
Dacă suferința mea are un rost,
spune-mi că nu e zadarnică.
Dacă mă zdrobești,
fă-o ca să renaștem împreună.
Și dacă tot sunt aici,
în mijlocul acestui foc,
dă-mi inima curată,
care arde fără să urască.
Psalmi - XXXIII - Baia de foc
Doamne,
ai îngăduit să intru în foc
nu ca să mă pierzi,
ci ca să-mi topești coaja păcatului
până nu mai rămâne nimic
decât durerea de a fi viu cu adevărat.
Am plâns în mijlocul flăcărilor
și am strigat: „M-ai uitat!”
Dar Tu, tăcut, ardeai cu mine
și-mi arătai că suferința
nu e capătul,
ci începutul renașterii.
Focul nu m-a nimicit,
ci mi-a ars zidurile pe care mi le-am clădit
împotriva Ta.
Mi-a sfărâmat voința bolnavă
și mi-a dezgolit inima
ca să Te încapă din nou.
Baia de foc, Doamne,
a fost valea rușinii mele,
dar și altarul unde am înțeles
că iertarea nu vine rece,
ci fierbinte,
ca o rană care începe să se închidă.
M-ai lăsat să ard,
ca să învăț, cum să fac
să lumineze ceva din mine.
Focul Tău e greu,
dar e singurul care nu ucide,
ci curăță.
E judecata care iubește,
e rana care vindecă.
Și dacă tot ce am fost,
trebuie să piară în flăcări,
Doamne,
nu pleca din cuptor
câtă vreme eu ard.
Rămâi cu mine
în această baie de foc,
până când nu voi mai fi al meu,
ci numai al Tău
Psalmi - LIII – Ne izbăvire
Doamne, mă simt prins,
nu pentru că nu aș vrea să ies,
ci pentru că nu știu unde mă aflu.
Nu sunt legat de lanțuri,
ci de dorul de libertate
care nu mă lasă să respir.
Am umblat pe cărări false
și am crezut că mă îndrept spre lumină,
dar m-am rătăcit într-un labirint
de gânduri și visuri neterminate.
Aici, în mijlocul fricii,
nu mai știu dacă voi ieși.
Mă doare, nu neputința,
ci durerea de a ști
că nu voi scăpa,
că nu voi fi izbăvit
din mine însumi.
Căci Tu nu iei durerea
ca pe un zid,
ci o lași să crească în mine,
până ce devine locul
în care mă întâlnesc cu Tine.
Și totuși, în mijlocul ne izbăvirii,
simt cum mă apropii de Tine
nu pentru că aș fi ieșit
din întuneric,
ci pentru că am înțeles
că Tu stai acolo,
nu la capătul drumului,
ci în fiecare pas rătăcit.
Poate că nu există izbăvire
în sensul lumii.
Dar Tu, Doamne,
mă izbăvești
prin prezența Ta
în mijlocul durerii,
în mijlocul pierderii.
Aș vrea să fiu liber,
dar mă rog să fiu cu Tine
în fiecare zbucium
și în fiecare neliniște.