Plimbare cu motocicleta în portugheză
De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul.
Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească.
Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.
Passeio de motocicleta
Há algum tempo, desde o dia em que Cecília obteve a carteira de habilitação categoria A, sua vida deu uma guinada interessante. Ela também teve para as categorias B e C, mas para A é realmente uma experiência nova para ela. O exame foi estressante, principalmente o do percurso, mas o esforço foi recompensado com a liberdade de peidar onde quisesse, a qualquer hora, a qualquer hora do dia ou da noite. O único obstáculo à sua liberdade é o fato da motocicleta não ter engate. Por que Cecília precisaria de um anexo? Boa pergunta...bem, não sei, talvez para carregar as compras do mercado, para passear com o filho nos campos para olhar os campos, para apreciar a imagem dos prados pontilhados de dentes-de-leão e muitas outras paisagens bucólicas , pegar o colchão dele na Jysk e colocar (parte dele no anexo). Não se engane, Cecília é uma pessoa prática, ela vê o acessório como uma extensão da motocicleta, como se ela estivesse dirigindo o carro e houvesse um banco traseiro, que no momento parece um carro com apenas dois assentos. Cecília, vendo as coisas em perspectiva, vai de moto até a oficina mais próxima. Ela conversa com os especialistas de lá, eles mostram as opções, o preço de cada modelo de acessório. Cecilia se senta e examina a lista de modelos de anexos. Pesando todos os preços, ela escolhe o acessório que lhe parece mais barato. O homem pergunta se ela tem certeza de que é essa que ela quer, que vários clientes reclamaram depois de comprá-la, que ela precisava ser totalmente desconectada da motocicleta, que não podiam contar com ela para carregar pessoas, objetos, que era apenas fazendo muito barulho (tanto barulho por nada), que se arrependeram de ter comprado, que tiveram que ir várias vezes ao serviço, como sempre, e assim por diante. Cecília, firmemente convencida de que era este o que ela queria, disse que já estava decidida e nada nem ninguém poderia mudar a sua preferência. O dono do serviço de automóveis concordou com ela e encomendou um modelo semelhante ao acessório, mas de qualidade superior. Teve que esperar até ser dela, porque vinha da Holanda. Cecília não tinha pressa, estava super animada que sua moto teria um acessório de qualquer maneira. Felizmente ela estava com muita energia, não precisava de mais vitaminas, também não dormia à noite, de tanto êxtase que talvez o dono da concessionária ligue para ela para vir buscar seu adido.
Um mês depois, ela recebe uma notificação por e-mail da oficina mecânica informando que a peça está pronta e pode vir com a motocicleta para fixá-la nas laterais. Cecília chegou com algumas olheiras, há muito tempo ela esperava estar pronta no menor tempo possível. Ele deveria entrar no milharal três vezes. Mas tudo bem, ele não sofreu nada, chegou em segurança ao serviço de automóveis. Os homens de lá ajustaram-no para ele, encaixou bem, não balançou, não havia nada do que suspeitar. Pelo menos, Cecilia pensou assim à primeira vista. Mas ele nem andou de moto com acessório para ver como é a experiência em si. Ele ligou a motocicleta para ir para casa. No caminho para casa, ela sentiu que o implemento era um pouco difícil de carregar, que a moto ficou mais difícil de manusear por causa dele, principalmente quando ela tinha que virar, para a esquerda, para a direita, onde precisasse. Porém, ela não deixa que isso a desanime, ela anda o tempo todo com o adido, até que um incidente bastante trágico a faz mudar de ideia.
Numa noite quente de agosto, ele foi fazer compras no hipermercado da região. Depois de conseguir tudo o que precisava para fazer a lasanha, colocou no anexo a sacola com os produtos adquiridos. Ela saiu do estacionamento da loja, enquanto caminhava por uma estrada esburacada, pois mora na periferia e as estradas são assim, em determinado momento ela sentiu algo estranho, como se a extensão que ela carregava tivesse se soltado. Ele não estava errado. A adida chegou na plantação de milho, todos os seus produtos estavam na planície. Como ela ainda pode preparar a lasanha do Dr. Oetker nessas condições? Cecília ficou sem palavras de espanto, pensando que em vez da mochila poderia muito bem ser uma pessoa. Ela não gostou das consequências de seu desejo imprudente, então anunciou na imprensa local, vendeu o adido por um preço exorbitante e comprou com o dinheiro uma lasanha pronta.
Categoria: Proza
Toate poeziile autorului: Pisica amuzantă ![]()
Data postării: 24 octombrie 2023
Timp de citire: ~15 min.
Vizualizări: 1327
Alte poezii ale autorului
Corega în franceză
Să facem o călătorie așa în timp,
Ne alegem perioada, peste 10 ani,
Îi mai adăugăm ani Ceciliei,
Frumoasă întotdeauna, indiferent de vârstă,
Frumusețea izvorăște din interiorul ei,
Și se reflectă prin naturalețea ei, simțul umorului, felul ei de a armoniza culori din game cromatice apropiate, prospețimea ei, mereu miroase a cele mai interesante flori indiene, tot ansamblul trăsăturilor care o descriu,
Frumusețea se păstrează, ba chiar mai mult, odată cu vârsta, Cecilia devine mult mai jovială, mai glumeață, mai tolerantă, mai relaxată, mai jucăușă, are o personalitate mai efervescentă să spunem...
La fel de glumeți am putea fi când am relata o întâmplare destul de unică din viața Ceciliei,
La 50 de ani, Cecilia pronunță cuvinte la fel de rapid, de muzical și de corect, cum o făcea pe vremuri,
Totuși, mai sunt și cuvinte sau jocuri de cuvinte care o pun în dificultate, reprezintă o provocare destul de jenantă atunci când se vede nevoită să vorbească în public,
Tot așa putem spune că a pățit și când era la picnic, admiră iarba de un verde smarald,
Toată familia adunată, pe pajiște, alături de vacile care zburdau liniște și molfăiau buruieni, cum mă îndopam în exces, în copilărie, cu gumă din aceea de făcut baloane, cu diametru mare cât luna,
Îmi este practic imposibil să măsor, dar oricum, ieșeau niște baloane destul de măricele,
Cecilia se simte bine, râde, zâmbește, mai mult decât ar fi făcut-o în 50 de ani, îi plac persoanele care au simțul umorului bine dezvoltat, doar că are loc un fenomen straniu, de când a renunțat la dinții ei naturali, în favoarea protezei,
Dentistul i-a recomandat fațetele dentare, dar ea nu, că le pierde ca pe piesele de la jocuri și vrea oricum să se asigure că noua dantură va fi completă și corect făcută, exact ca pentru gura ei,
Punându-i o substanță cu gust de ciment în gură, dentistul a luat mulajul pentru proteză,
Pește două săptămâni, a fost anunțată să vină să și-o ia și să o folosească cu încredere, că este finisată din toate punctele de vedere,
Cecilia, bucuroasă din cale afară, o ia, face exerciții să se obișnuiască cu ea,
Au trecut cam două săptămâni de când o are, dar Cecilia este o fată adaptabilă, nimic nu o poate face să renunțe la veselia ei, nici chiar faptul că sunt alți dinți,
Era cu prietenii pe pajiște, ce se gândi ea, nimic altceva decât să își exerseze dicția cu noua proteză, rostind calm, cu oarecare precauție, jocuri de cuvinte,
Și zise fata: "She sells seashells by the seashore",
Proteza căzu, se desprinse instantaneu, se putea vedea că ceva nu se întâmplă tocmai firesc, din felul cum i se mișca mandibula,
Proteza ateriză direct în paharul cu vișinată,
Cecilia rămase uimită de ce prostie a avut loc,
Oare ce a făcut dentistul când i-a fixat-o? Se gândea că vrea să fie la pescuit, nu să o ajute pe ea să aibă o dantură mai puțin știrbă, nici cu strungăreața nu a prea ajutat-o, scuzându-se politicos, foarte profesional, spunându-i că de asemenea lucrare dentară se ocupă medicul ortodont, nu dentistul.
Cecilia nu mai știe ce să mai creadă, cum să mai vadă lucrurile pentru a ajunge la un numitor comun cu concluziile ei,
Își imaginează că dentistul doar a păcălit-o, profitând de naivitatea ei, i-a făcut proteza la repezeală, neținând cont de particularitățile gurii ei, de toate detaliile la care ar fi trebuit să se fi uitat, i-a luat banii și a lăsat-o cu o proteză ce lasă de dorit,
Nervoasă, Cecilia nu mai ezită, își deschide repede telefonul (mai are doar 20% baterie, deci trebuie să își reverse frustrările repede și eficient), din lista de contacte îl selectează pe doctorul care i-a făcut acest cadou,
Începe cu polologhiile ei: ,, Bună ziua, (nu știu cât ar mai putea fi de bună) domnule doctor, mă numesc Cecilia, am 50 de ani și am fost la dumneavoastră în urmă cu două săptămâni pentru o proteză, mi-ați luat măsurători, totul a decurs bine la parte de organizare, materialele sunt rezistente, cred că voi putea folosi proteza mulți ani de acum înainte. Singura mea problemă știți care este? Îmi cade din gură de fiecare dată când vreau să vorbesc, nu mă lasă să bolborosesc nici măcar două cuvinte, e groaznic să nu poți vorbi, să nu poți exprima ce ai pe suflet..."
Doctorul:,, Păi, cu mine acum cum vorbiți?"
Cecilia, pe un ton răstit:,, Domnule doctor, vă bateți joc de mine????!!! Am o problemă cu proteza pe care mi-ați creat-o!! Vă rog să vă ocupați în cel mai scurt timp!"
Vine Cecilia la consultații, doctorul se uită, o întreabă pe pacientă mai mult ca și când ar sfătui-o:,,Dar de Corega ați auzit? Știți măcar ce este?
Cecilia: ,, Bineînțeles că știu, este lipiciul pentru proteze."
Doctorul:,, Dacă știți, de ce nu folosiți?"
Cecilia stă și se gândește, face ea și acest compromis și cumpără Corega. După câteva nopți, gingia s-a obișnuit cu produsul, mai mult decât atât, Cecilia recomandă cu căldură Corega, pentru o dantură bine fixată.
Cecilia:,,Este produsul care nu m-a dezamăgit niciodată chiar de la prima aplicare! Corega mi-a schimbat viața!"
Faisons un voyage dans le temps comme celui-ci,
Nous choisissons notre période, sur 10 ans,
Nous ajoutons plus d'années à Cecilia,
Toujours belle, quel que soit l'âge,
La beauté jaillit d'elle,
Et cela se reflète dans son naturel, son sens de l'humour, sa façon d'harmoniser les couleurs issues de gammes chromatiques proches, sa fraîcheur, qui sent toujours les fleurs indiennes les plus intéressantes, tous les traits qui la décrivent,
La beauté se conserve, encore plus, avec l'âge, Cecilia devient beaucoup plus joviale, plus drôle, plus tolérante, plus détendue, plus joueuse, a une personnalité plus effervescente, disons...
On pourrait être tout aussi drôle en racontant un incident assez unique dans la vie de Cecilia,
A 50 ans, Cecilia prononce les mots aussi vite, musicalement et correctement qu'avant,
Cependant, il y a aussi des mots ou des jeux de mots qui la mettent en difficulté, c'est un défi assez embarrassant lorsqu'elle se retrouve à devoir parler en public,
On peut aussi dire que cela s'est produit alors qu'il était au pique-nique, admirant l'herbe vert émeraude,
Toute la famille était réunie, dans le pré, à côté des vaches qui gambadaient tranquillement et grignotaient de l'herbe, comme je m'arrosais à outrance, enfant, avec la gomme utilisée pour fabriquer des ballons, d'un diamètre aussi grand que le lune,
C'est pratiquement impossible pour moi de mesurer, mais de toute façon, il y avait de gros ballons qui sortaient,
Cecilia se sent bien, elle rit, elle sourit, plus qu'elle ne le ferait dans 50 ans, elle aime les gens qui ont un sens de l'humour très développé, seulement un phénomène étrange se produit, depuis qu'elle a abandonné ses dents naturelles, au profit des prothèse,
Le dentiste a recommandé des facettes, mais elle ne le fait pas, car elle les perd comme des pièces de jeu et veut s'assurer que la nouvelle dentition sera complète et correctement réalisée, tout comme sa bouche.
En plaçant une substance au goût de ciment dans sa bouche, le dentiste prit le moule de la prothèse,
Deux semaines plus tard, on lui a demandé de venir le chercher et de l'utiliser avec la certitude qu'il était terminé à tous points de vue,
Cécilia, contente d'être à l'écart, le prend, fait des exercices pour s'y habituer,
Cela fait environ deux semaines qu'elle l'a, mais Cecilia est une fille adaptable, rien ne peut lui faire renoncer à sa gaieté, pas même le fait qu'il y ait d'autres dents,
Elle était avec ses amis dans le pré, pensait-elle, rien que pour pratiquer sa diction avec sa nouvelle prothèse, calmement, avec une certaine prudence, en disant des jeux de mots,
Et la jeune fille dit : "Elle vend des coquillages au bord de la mer",
La prothèse est tombée, elle s'est détachée instantanément, on voyait que quelque chose n'était pas tout à fait naturel, au mouvement de sa mâchoire,
La prothèse se pose directement dans le verre de cerise,
Cécile était étonnée de la folie qui s'était produite,
Qu'a fait le dentiste lorsqu'il l'a réparé ? Il pensait qu'il voulait pêcher, pas pour l'aider à avoir moins de dents tordues, il ne l'a pas beaucoup aidée avec le tour non plus, s'excusant poliment, très professionnellement, en lui disant que de tels travaux dentaires étaient dus à l'orthodontiste, pas au dentiste.
Cécilia ne sait plus quoi croire, comment voir les choses pour arriver à un dénominateur commun avec ses conclusions,
Elle imagine que le dentiste l'a trompée, profitant de sa naïveté, lui a fabriqué sa prothèse à la hâte, sans tenir compte des particularités de sa bouche, de tous les détails qu'il aurait dû regarder, lui a pris son argent et lui a laissé une prothèse qui laisse beaucoup à faire. être désiré,
Nerveuse, Cécilia n'hésite plus, elle ouvre rapidement son téléphone (il ne lui reste plus que 20% de batterie, il lui faut donc évacuer ses frustrations rapidement et efficacement), dans la liste de contacts elle sélectionne le médecin qui lui a offert ce cadeau,
Elle commence par ses excuses : ,, Bonjour, (je ne sais pas à quel point cela pourrait être bon) docteur, je m'appelle Cecilia, j'ai 50 ans et je vous ai rendu visite il y a deux semaines pour une prothèse, vous m'avez pris des mesures, tout s'est bien passé niveau organisation, les matériaux sont durables, je pense que je pourrai utiliser la prothèse pendant de nombreuses années encore. Mon seul problème, tu sais ce que c'est ? Ça me sort de la bouche à chaque fois que je veux parler, ça ne me laisse même pas marmonner deux mots, c'est terrible de ne pas pouvoir parler, de ne pas pouvoir exprimer ce que tu as en tête..."
Le docteur : Eh bien, comment me parles-tu maintenant ?
Cécilia, d'un ton dur :,, Docteur, vous vous moquez de moi ????!!! J'ai un problème avec la prothèse que vous m'avez créée !! S'il vous plaît, traitez-le au plus vite !"
Cécilia vient aux consultations, le médecin regarde, il demande plutôt à la patiente comme pour la conseiller :,,Avez-vous entendu parler de Corega ? Savez-vous au moins ce que c'est ?
Cécilia : "Bien sûr que je sais, c'est la colle pour prothèses dentaires."
Docteur :,, Si vous savez, pourquoi ne l'utilisez-vous pas ? »
Cecilia s'assoit et réfléchit, elle fait aussi ce compromis et achète Corega. Au bout de quelques nuits, les gencives se sont habituées au produit, d'ailleurs Cécilia recommande vivement Corega, pour des dents bien fixées.
Cecilia :,,C'est le produit qui ne m'ajamais déçu même dès la première application ! Corega a changé ma vie !"
Surprizele din apartamentul nou în portugheză
După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament.
Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.
Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă.
Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane.
Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme.
Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.
Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.
As surpresas no novo apartamento
Depois de se mudar para o novo apartamento, mais precisamente levando consigo todos os seus pertences, Cecília começou a descobrir cada vez mais coisas não naturais. Por exemplo, ele estava movendo móveis e a certa altura ouviu um rangido na parede. Intrigada, Cecília bateu um pouco na parede com a unha, o reboco saiu em um segundo, revelando um lindo buraco na parede. Portanto, nossos construtores esforçados e dedicados cobrem os buracos com fita transparente sobre a qual aplicam cal. Seria no mínimo estranho, deveríamos dizer também que é um trabalho feito apenas pelos olhos do mundo. Em caso de terremotos ou algo assim, o que fazemos com essas paredes? Eles caem sobre os inquilinos antes que eles consigam escapar do apartamento.
Depois, quis levar os panos para o banheiro, no banheiro o que mais encontrou, um sanduíche duplo de Cheeseburger, esquecido ali por um mês, mas em quase perfeito estado. Não há mais como ser comestível, mas parece incrivelmente bom. Tem também embalagens de cordon bleu, torta de maçã de Hornbach, presunto austríaco (o presunto mais saboroso para construtores), salsichas Martinel, parece que as pessoas preferem a qualidade alemã na comida que comem, é só uma observação.
Mas esses engenheiros de obra estão com um pouco de sono, porque esqueceram a lapiseira, o caderno, não sei quantas canetas tem pela casa. Combina com Cecília, vai servir muito bem para ela colocar notas quatro e dois, porque é tudo o que seu coração permite. Quem consegue tirar sete nos testes realmente sabe um pouco de inglês. Mas ele não acha que seria difícil, ele acredita que o esforço deve vir dos dois sentidos, não só um dando, o outro recebendo. Além disso, ela acredita que facilita muito bem o aprendizado, mas está um pouco insegura quanto a essa habilidade dela, quer se convencer lendo as provas das crianças. Parece frio, mas por dentro esconde um coração quente, sensível e até infantil. Por muita vontade de ser criança, ela não se chateia, até ri ao ver a mesa da sala, a mesma velha mesa do apartamento dos avós. Como ela ficou rabiscada, desenhada com giz de cera, lápis de cor, aquarela desde quando seu filho tinha cerca de 2 a 3 anos. Ao desfazer as malas, ele vê seus livros de colorir dos anos anteriores, ele vê como ele coloriu de maneira desajeitada, mas adorável, cada personagem, cada casa, cada detalhe das imagens, como ele conseguiu colorir bem ao longo do caminho. Ele também não deixa de fora os cartões com mensagens, que recebeu quando era mais velho, há cerca de 5 anos. Havia frases que ele deveria ter completado, como: "Se eu tivesse uma flor eu daria para ela...", se eu fosse agradecer a minha mãe eu faria porque.. ." textos curtos de gratidão, um presente de Natal de uma tia.
Lindas lembranças, mas as surpresas no apartamento não param, continuam. O piso de parquete range toda vez que Cecília pisa nele. Em notas musicais semelhantes, as portas também rangem quando você as abre. As gavetas caem da mesa de cabeceira, a única mesa de cabeceira do quarto. O que podemos dizer sobre o quarto da criança? Todas as caixas onde guardam seus brinquedos ficam umas sobre as outras e também faz um frio indescritível. Em todos os quartos a temperatura é média, só no quarto do filho faz um frio insuportável. A janela tinha vidro duplo, mas não estava bem fixada, faltando também uma camada de isolamento térmico.
Cecília alertou, o que ela vai fazer com o filho que de qualquer forma continua pegando sinusite e tem que lidar com o nariz com frequência, porque se parece com ela? Ele encomendou um roupão com capuz para usar o tempo todo, inclusive para dormir.
A luz do teto também dá uma luz de discoteca, porque está sempre piscando, é um pouco chata para escrever, ler ou cortar as unhas dos pés, mas como luz de ambiente, está boa como está, por enquanto. Futuramente, ela vai comprar um lustre com luz mais fria porque tem uniforme cereja e não gosta da aparência da cereja na luz amarela. Ele gosta de roxo, por outro lado, e se a luz for azul, o uniforme ficará roxo, o que ele acharia fascinante, que seria um uniforme muito mais interessante e visualmente agradável do que aquele com o qual ele estava acostumado há tanto tempo. longos anos.
Resumindo tudo o que os constritores conseguiram fazer até o momento em que Cecília foi transferida para o apartamento, foram muitas surpresas, e lama no chão de todos os cômodos, restos de comida, objetos esquecidos, mas é um apartamento habitável, é bastante quente, em alguns quartos a TV, a geladeira, a internet funcionam, e esperamos que continuem funcionando, não acabou, como o vento sopra em novembro, tudo quebra, e os inquilinos que estão com tudo quebrado são os culpados porque os fios são velhos, que são termossensíveis, que são um monte de detalhes técnicos que nos fazem estremecer, não fazem sentido, complicam a nossa vida, e seria importante ter acesso a tudo desde que pagassem o integral preço, não metade ou um quarto. Por que a criança deveria tirar notas ruins porque só terminou a redação do bacharelado às duas da manhã, por que deveria ter estragado a comida na geladeira, porque a eletricidade não é constante, a comida na geladeira é levada e fede, o criança come e depois precisa de isenções da escola ou de meditações que não consegue se apresentar no estado em que se encontra? Por que ele deveria compensar essas horas? Eles perderam de propósito? Ele intencionalmente não fez o que os outros esperavam que ele fizesse ou não tinha como? Sim, é melhor dizer-nos quem procura julgar outros que não o fizeram. Hoje em dia, não ter igual não poder. São poucos os que conseguem realmente compreender, sentar e analisar as situações. Os que não têm devem ter as mesmas oportunidades em tudo que os que têm. Isto não deve tornar-se um obstáculo. Se ele quiser ingressar em biologia e sua internet falhar, como poderá consultar tratados especializados? Os pais devem cuidar da necessidade de conhecimento e realização da criança. Pais se cuidem, esse não é o problema. O problema começa com quem sabia tão bem como configurar tudo. Cecília, se você se preocupa com o futuro do seu filho, prive-o de algumas desculpas (que pede desculpas, se acusa), explicações “simples demais talvez” não digeridas por ninguém, que ele acabará dando anos e anos depois. Faça um favor a ele e leve-o para uma cidade com mais possibilidades, não deixe que ele fique preso em situações das quais acabará se arrependendo em algum momento.
Melancolie de George Bacovia în norvegiană
Melancolie
Ce chiot, ce vaiet în toamnă...
Şi codrul sălbatec vuieşte -
Răsună-n coclauri un bucium,
Şi doina mai jalnic porneşte.
- Ascultă, tu, bine, iubito,
Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -
Ascultă cum greu, din adâncuri,
Pământul la dânsul ne cheamă...
Melankoli
For en stubbe, for en klage om høsten...
Og den ville veden hyler -
I sneglene runger en bom,
Og damen starter mer ynkelig.
- Hør, du, godt, honnig,
Ikke gråt og ikke vær redd -
Hør hvor hardt, fra dypet,
Jorden for ham kaller oss...
Primăvara inimii mele în finlandeză
Un băiat simpatic, George...
Un băiat introvertit, George...
Un băiat amuzant, George...
Un băiat cum nu am mai întâlnit până acum, George,
Un băiat pentru care orice atenție contează, George,
Un băiat căruia îi plac poeziile, George,
Un băiat expresiv și artistic, George,
Un băiat care chiar vrea să ne plimbăm cu hidrobicicleta, George...
Un băiat care chiar vrea să stăm să povestim la picnic, George,
Un băiat cu care se poate merge la cinematograf, piese de teatru, George,
Un băiat cu gusturi simple, dar bine alese, George,
Un băiat curajos și hotărât, George,
Un băiat cărui îi plac revistele vechi de modă, George,
Un băiat care cu fiecare ocazie, aduce mai multe flori, bomboane, George,
Un băiat ale căror poezii mă atrag tot mai mult, George,
Un băiat care scrie, taie și rescrie și de 1000 de ori, până să exprime exact ce își dorea, George,
Un băiat cu care merg la vecina ce dă meditații la spaniolă, George,
Un băiat care, dacă rămân în urmă cu învățatul, mă meditează și pe mine, George,
Un băiat care ascultă cam același gen de muzică, George.
George, amintirile mele legate de tine, cum te-am cunoscut și cât de mult mi-a plăcut cum scriai, cum mâncai pizza, cum râdeai la glumele mele (că în mod normal, doar eu râd), cum râdeai de mine câteodată, cum ne plimbam pe alei, cum mergeam amândoi cu motocicleta, pe autostrada Soarelui, depășind limita de viteză, cu pletele în vânt, lipsiți de griji, cum știam să ne facem unul pe celălalt să ne simțim bine, să ne ridicăm moralul, să ne distrăm prin crâșme, să mergem la meciuri de fotbal, să țipăm și să scuipăm semințe, să ne jucăm cu pisica mea de rasă Nebelung, să îmi dai un stilou de care te-ai plictisit, ți-l reparam și te bucurai foarte mult. Dulci amintiri, păcat că ai plecat cu nu știu ce proiect in Brazilia. Nu e nimic, erai tânăr, cum ar spune Otilia din ,,Enigma Otiliei" aveai visele tale și trebuia să ți le îndeplinești. Mai sunt atâtea fete, dar de proiectul acela chiar aveai nevoie. Te înțeleg, nu mi-ai lăsat multe poezii, dar eu le voi păstra, amintirea lor va înflori din ce în ce mai mult când le voi citi, răsfoi, când mă voi bucura de scrisul tău și de ce ai vrut să exprimi prin acele rânduri.
Sydämeni kevät
Hieno poika, George...
Introvertti poika, George...
Hauska poika, George...
Poika, jollaista en ole koskaan ennen tavannut, George,
Poika, jolle jokainen huomio on tärkeä, George,
Poika, joka pitää runoista, George,
Ilmaisuvoimainen ja taiteellinen poika George,
Poika, joka todella haluaa viedä meidät ajelulle vesipyörällä, George...
Poika, joka todella haluaa meidän istuvan ja kertovan tarinoita piknikillä, George,
Poika, jonka kanssa mennään elokuviin, näyttelee, George,
Poika, jolla on yksinkertainen mutta hyvin valittu maku, George,
Rohkea ja päättäväinen poika George,
Poika, joka pitää vanhoista muotilehdistä, George,
Poika, joka joka kerta tuo lisää kukkia, karkkeja, George,
Poika, jonka runot houkuttelevat minua yhä enemmän, George,
Poika, joka kirjoittaa, leikkaa ja kirjoittaa uudelleen tuhat kertaa, kunnes hän ilmaisee täsmälleen mitä haluaa, George,
Poika, jonka kanssa menen naapurin luo, joka antaa espanjan oppitunteja, George,
Poika, joka, jos jään jälkeen oppimisessa, myös mietiskelee minua, George,
Poika, joka kuuntelee suunnilleen samanlaista musiikkia, George.
George, muistoni sinusta, kuinka tapasin sinut ja kuinka paljon pidin siitä, kuinka kirjoitit, kuinka söit pizzaa, kuinka nauroit vitseilleni (koska yleensä vain minä nauran), kuinka nauroit minulle joskus, kuinka meillä oli tapana kävellä kujia pitkin, kuinka me molemmat ajoimme moottoripyörillä, Auringon valtatiellä, ylinopeusrajoituksen, hiukset tuulessa, huolettomasti, kuinka osasimme tehdä toisillemme hyvän olon, kohottaa mieltämme, meille pidä hauskaa pubeissa, mene jalkapallo-otteluihin, huuda ja sylje siemeniä, leikkiä Nebelung-kissani kanssa, anna minulle kynä, johon olet kyllästynyt, korjaan sen ja olisit erittäin onnellinen. Makeita muistoja, harmi, että lähdit en tiedä minkä projektin kanssa Brasiliaan. Ei se mitään, olit nuori, kuten Otilia "Otilia's Enigmasta" sanoisi, sinulla oli unelmasi ja sinun piti toteuttaa ne. On niin monia muita tyttöjä, mutta sinä todella tarvitsit sen projektin. Ymmärrän sinua, et jätä minulle monia runoja, mutta säilytän ne, niiden muisto kukoistaa yhä enemmän, kun luen niitä, selailen niitä, kun nautin kirjoituksistasi ja siitä, mitä halusit ilmaista noilla riveillä.
Bun e vinul ghiurghiuliu de Maria Tănase în norvegiană
Bun e vinul ghiurghiuliu,
Cules toamna pe târziu,
Mai pe brumă, mai pe-omăt,
Mult mai beu şi nu mă-mbăt.
M-am jurat că n-oi mai be,
Dar eu nu mă pot ţine,
Bun îi vinul, bine-mi place,
Nu ştiu viei ce i-oi face.
Vinişor de poamă rară
Se suie-n cap făr' de scară,
Vinişor de boghi verzi
Face pe om de nu-l vezi.
Bun e vinul şi gustos,
Când îl bei cu om frumos.
Dar de-l bei cu om urât,
Se opreşte vinu-n gât.
Lett rødvin er godt
Lett rødvin er godt,
Høstet på senhøsten,
Mer om frosten, mer om mannen,
Jeg drikker mye mer og blir ikke full.
Jeg sverget at jeg aldri ville drikke igjen
Men jeg klarer ikke holde meg
God vin, god jeg liker den,
Jeg vet ikke hva de vil gjøre med ham.
Sjelden eplevin
Han klatrer inn i hodet uten stige,
Vinesor av grønne boggier
Gjør mannen usynlig.
Vinen er god og smakfull,
Når du drikker det med en kjekk mann.
Men hvis du drikker det med en stygg mann,
Vinen stopper i halsen.
Pardonne-moi ce caprice d'enfant în germană
Pardonne-moi ce caprice d'enfant
Pardonne-moi, reviens moi comme avant
Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi
Pardonne-moi ce caprice d'enfant
Pardonne-moi, reviens moi comme avant
Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi
C'était le temps des « je t'aime »
Nous deux on vivait heureux dans nos rêves
C'était le temps des « je t'aime »
Et puis j'ai voulu voler de mes ailes
Je voulais vivre d'autres amours
D'autres « je t'aime », d'autres « toujours »
Mais c'est de toi que je rêvais la nuit mon amour
Pardonne-moi ce caprice d'enfant
Pardonne-moi, reviens moi comme avant
Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi
C'était vouloir et connaître
Tout de la vie, trop vite peut-être
C'était découvrir la vie
Avec ses peines, ses joies, ses folies
Je voulais vivre comme le temps
Suivre mes heures, vivre au présent
Plus je vivais, plus encore je t'aimais tendrement
Pardonne-moi ce caprice d'enfant
Pardonne-moi, reviens moi comme avant
Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi.
Verzeihen Sie mir diese kindische Laune
Vergib mir, komm zu mir zurück wie zuvor
Ich liebe dich zu sehr und ich kann nicht ohne dich leben
Verzeihen Sie mir diese kindische Laune
Vergib mir, komm zu mir zurück wie zuvor
Ich liebe dich zu sehr und ich kann nicht ohne dich leben
Es war die Zeit von „Ich liebe dich“
Wir beide lebten glücklich in unseren Träumen
Es war die Zeit von „Ich liebe dich“
Und dann wollte ich mit meinen Flügeln fliegen
Ich wollte andere Lieben erleben
Andere „Ich liebe dich“, andere „immer“
Aber du bist es, von dem ich nachts geträumt habe, meine Liebe
Verzeihen Sie mir diese kindische Laune
Vergib mir, komm zu mir zurück wie zuvor
Ich liebe dich zu sehr und ich kann nicht ohne dich leben
Es war Wollen und Wissen
Alles im Leben, vielleicht zu schnell
Es war die Entdeckung des Lebens
Mit seinen Sorgen, seinen Freuden, seinem Wahnsinn
Ich wollte wie die Zeit leben
Verfolgen Sie meine Stunden, leben Sie in der Gegenwart
Je länger ich lebte, desto zärtlicher liebte ich dich
Verzeihen Sie mir diese kindische Laune
Vergib mir, komm zu mir zurück wie zuvor
Ich liebe dich zu sehr und ich kann nicht ohne dich leben.
Poezii de dragoste
Poezii de despărţire
Poezii despre natura
Poezii de primavara
Poezii dedicate Mamei
Poezii pentru copii
Casa Părintească
Poezii pentru tata
Poezii despre animale
Poezii despre moarte
Poezii filozofice
Poezii confesive
Poezii triste
Poezii motivaționale
Proza
Colinde
Poezii comice
Poezii patriotice
Poezii de 8 Martie
Poezii de Paște
Poezii de Anul Nou
Poezii diverse
Gânduri
Dedicaţii
Felicitări
Poezii de prietenie
Poezii din aceiaşi categorie
Proiect de construcții plus câteva inepții în norvegiană
Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space.
Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.
Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.
Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".
Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."
Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"
Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare.
Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."
Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."
Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice.
Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.
Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.
Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.
Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.
Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase.
Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."
Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.
Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".
Byggeprosjekt pluss litt tull
Cecilia og mannen hennes planlegger å flytte til et nytt hus. De fortsatte å søke på Internett etter annonser fra eiendomsbyråer. I prinsippet er det ikke komplisert hva de vil ha, en leilighet med tre rom, to bad, stue, to balkonger, fra de oppdaget, som ikke har vegger eller vinduer (fordi Cecilia liker å sitte i solen, å sole seg) , et kjøkken, men også en oppbevaringsplass for skoesker. De fleste argumentene starter fra denne lagringsplassen, Cecilias mann er ikke enig. Han tror at plassen til de boksene kan være rett på balkongen. I tillegg ville lagringsplass ikke la ham utvide badet med en hengekøye. Nesten mann ønsker et åpent bad.
De ser seg rundt, ser etter tilbud, de legger merke til en ganske fordelaktig en, en tre-roms leilighet som de ønsket, men ikke i det sentrale området av byen, men et sted i utkanten, nordvest i byen. Beliggenheten vil egentlig ikke tilfredsstille Cecilias behov for sol og varme, men hva kan vi gjøre, vi kan ikke ha alle sammen, vi må likevel gi fra oss noen av utvelgelseskriteriene de skulle ha ønsket til sitt fremtidige Hus.
De drar rundt klokken 9 på onsdag for å snakke med byggherrene. Men, helt fra inngangen, har Cecilia en merkelig følelse. Mannen spør henne hvorfor det ikke ville være bra å bli der. Hun begynner med en rekke grunner: at det er langt fra guttens barnehage, fra pianotimene hans, fra rådhuset, fra skjønnhetssalongen han besøker, fra enhver slik butikk hvor han kunne handle.
Til alt dette gir ektemannen et veldig "intelligent" svar:,, det er offentlig transport". Cecilia nervøs:,, Så du skal ikke hjelpe meg med å flytte fra et sted til et annet?".
Cecilias ektemann har igjen en replikk som får oss til å lure på hvor trofast og dedikert han er som ektemann: «Du har tillatelse for alle kategorier, du har virkelig ikke lyst til å kjøre scooter engang, det finnes taxier du kan ringe når som helst tid på dagen og fra natten." Cecilia er enda hissigere:,, Du vet noe, jeg har fått lisensene mine for meg selv, for å vise meg selv at jeg kan, hva er min feil at jeg i trafikken har hatt alle slags raringer, som deg, hvem vil egentlig krasje inn i meg? Jeg er redd for så mange trafikkdeltakere." Ektemannen sier til henne, med en sjenert stemme: "Ok, jeg skal hjelpe deg med turene."
Ting roer seg for øyeblikket, de to går for å snakke med byggherrene. De gir dem en plan over leiligheten, slik at de kan se alle de arkitektoniske detaljene mer detaljert. Ektemannen ser det mindre badet, som han vil gjøre til et åpent rom. Cecilia begynner, med en kritisk og moraliserende stemme: "Jeg forstår ikke hvorfor du trenger et åpent bad?" Hvor har du sett denne baderomsmodellen før? På puben?!"
Mannen sier at han vil ha henne fordi han har innovative ideer, ikke konservative, for å se ting ensidig som Cecilia, for å ha alle veggene pent arrangert, en som ikke skal vippes i 95 grader og at Cecilias behov for perfeksjon overbefolker ham, blokkerer , føles som om alt står stille på grunn av hennes typiske preferanser.
Cecilia rødmer, er stille, men legger merke til ting. Cecilia sier:,, Og det ser ut til at det mangler så mange ting, jeg ville ikke bodd her, det er en tom plass."
Byggherrene forteller ham: "Det er tomt nå, for det er ingen gjenstander, vi klarte så vidt å bygge veggene, når du flytter hit, vil du se at huset begynner å ta form, du vil dekorere det som du vil, tilpasse , og alt det der."
Cecilia snakker med mannen sin, hun vil overbevise ham om å utsette flyttingen til sønnen er ferdig i barnehagen fordi han er en veldig emosjonell gutt og enhver større endring kan ha en ubehagelig innvirkning på hans akademiske prestasjoner.
Ektemannen er ikke enig, avviser Cecilias forslag og lover byggherrene at han skal flytte inn så snart leiligheten er bygget, møblert, pusset. De aksepterer imidlertid at lagringsplassen for skoeskene er på badet med åpen plass.
Cecilia gir etter, hun ser at hun ikke har noen å snakke med uansett, hun har en siste forespørsel før hun flytter ut av besteforeldrenes leilighet, nemlig: å være forsiktig med alle 20 maleriene fra besteforeldrene, ikke miste dem, å donere 't chip rammen deres når han tar dem ut av bilen og bærer dem til leiligheten. Han lover at han skal være forsiktig, at han ikke skal slippe dem, skrape dem, ta på rekkverket og så videre.
Flyttedagen kommer, på en fredag, han har ikke engang hentet gutten fra barnehagen, han har ikke kompass i vesken, ingen kart eller "Maps"-applikasjonen installert på telefonen, han må gjette hvor det nye hjemmet er Hvis han lykkes hjemme godt, hvis ikke, sover han på gata.
Cecilias malerier, de stakkars, sitter i bagasjerommet ved siden av to Aqua Carpatica vannflasker, en pose full av esker med Cremșnit, en annen pose med åtte pakker mel, et akvarium, jeg vet ikke hvor mange bokser med servietter, filler og alt det der.
Mens han bærer dem, er han forsiktig for hvert skritt han tråkker på, men fordi han har fem i den ene hånden og fem i den andre hånden, klør han på rammen til et maleri han holder i høyre hånd. Cecilia mistenker ikke hva som har skjedd før mannen hennes fester ham til en vegg. Cecilia med sitt smidige syn, et ørneøye som merker selv den minste defekt ved +1,75 dioptri, ser ripen. Han sier til mannen:,, I morgen vil jeg at du skal gå til den kinesiske butikken på det lille markedet og kjøpe en ny, men fortsatt gullramme som denne. Jeg kan ikke se på dette maleriet, du har ødelagt det med din uforsiktighet!" Og hva var det egentlig for en formue? Det var bare et maleri av lodne katter.
Mannen spør henne:,, Men kan det ikke repareres med lim?" Cecilia irritert over en slik utuglighet,, Nei, det kan ikke repareres med lim. Det er riper, ikke en bit av rammen mangler... "
Ektemannen reflekterer utenfor Cecilias ord:,, En kvinne som heller ikke vet hva hun vil ha, vil ikke ha lim, jeg gir henne grunner til å ønske lim.» Og han går videre til enda modigere gjerninger, bryter akvariet inn. bagasjerommet Cecilia ser alt fra balkongen, sender henne en melding på telefonen om også å kjøpe et nytt akvarium fra den kinesiske butikken og muligens ny fisk fra dyrebutikken, mens hun sliter med å gjenopplive alle som var i det akvariet, sette dem på springen, under vannstrålen og i en vase med blomster.
Hva å gjøre? Cecilias ektemann burde ha visst at «hasthet ødelegger jobben».
Surprizele din apartamentul nou în portugheză
După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament.
Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.
Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă.
Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane.
Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme.
Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.
Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.
As surpresas no novo apartamento
Depois de se mudar para o novo apartamento, mais precisamente levando consigo todos os seus pertences, Cecília começou a descobrir cada vez mais coisas não naturais. Por exemplo, ele estava movendo móveis e a certa altura ouviu um rangido na parede. Intrigada, Cecília bateu um pouco na parede com a unha, o reboco saiu em um segundo, revelando um lindo buraco na parede. Portanto, nossos construtores esforçados e dedicados cobrem os buracos com fita transparente sobre a qual aplicam cal. Seria no mínimo estranho, deveríamos dizer também que é um trabalho feito apenas pelos olhos do mundo. Em caso de terremotos ou algo assim, o que fazemos com essas paredes? Eles caem sobre os inquilinos antes que eles consigam escapar do apartamento.
Depois, quis levar os panos para o banheiro, no banheiro o que mais encontrou, um sanduíche duplo de Cheeseburger, esquecido ali por um mês, mas em quase perfeito estado. Não há mais como ser comestível, mas parece incrivelmente bom. Tem também embalagens de cordon bleu, torta de maçã de Hornbach, presunto austríaco (o presunto mais saboroso para construtores), salsichas Martinel, parece que as pessoas preferem a qualidade alemã na comida que comem, é só uma observação.
Mas esses engenheiros de obra estão com um pouco de sono, porque esqueceram a lapiseira, o caderno, não sei quantas canetas tem pela casa. Combina com Cecília, vai servir muito bem para ela colocar notas quatro e dois, porque é tudo o que seu coração permite. Quem consegue tirar sete nos testes realmente sabe um pouco de inglês. Mas ele não acha que seria difícil, ele acredita que o esforço deve vir dos dois sentidos, não só um dando, o outro recebendo. Além disso, ela acredita que facilita muito bem o aprendizado, mas está um pouco insegura quanto a essa habilidade dela, quer se convencer lendo as provas das crianças. Parece frio, mas por dentro esconde um coração quente, sensível e até infantil. Por muita vontade de ser criança, ela não se chateia, até ri ao ver a mesa da sala, a mesma velha mesa do apartamento dos avós. Como ela ficou rabiscada, desenhada com giz de cera, lápis de cor, aquarela desde quando seu filho tinha cerca de 2 a 3 anos. Ao desfazer as malas, ele vê seus livros de colorir dos anos anteriores, ele vê como ele coloriu de maneira desajeitada, mas adorável, cada personagem, cada casa, cada detalhe das imagens, como ele conseguiu colorir bem ao longo do caminho. Ele também não deixa de fora os cartões com mensagens, que recebeu quando era mais velho, há cerca de 5 anos. Havia frases que ele deveria ter completado, como: "Se eu tivesse uma flor eu daria para ela...", se eu fosse agradecer a minha mãe eu faria porque.. ." textos curtos de gratidão, um presente de Natal de uma tia.
Lindas lembranças, mas as surpresas no apartamento não param, continuam. O piso de parquete range toda vez que Cecília pisa nele. Em notas musicais semelhantes, as portas também rangem quando você as abre. As gavetas caem da mesa de cabeceira, a única mesa de cabeceira do quarto. O que podemos dizer sobre o quarto da criança? Todas as caixas onde guardam seus brinquedos ficam umas sobre as outras e também faz um frio indescritível. Em todos os quartos a temperatura é média, só no quarto do filho faz um frio insuportável. A janela tinha vidro duplo, mas não estava bem fixada, faltando também uma camada de isolamento térmico.
Cecília alertou, o que ela vai fazer com o filho que de qualquer forma continua pegando sinusite e tem que lidar com o nariz com frequência, porque se parece com ela? Ele encomendou um roupão com capuz para usar o tempo todo, inclusive para dormir.
A luz do teto também dá uma luz de discoteca, porque está sempre piscando, é um pouco chata para escrever, ler ou cortar as unhas dos pés, mas como luz de ambiente, está boa como está, por enquanto. Futuramente, ela vai comprar um lustre com luz mais fria porque tem uniforme cereja e não gosta da aparência da cereja na luz amarela. Ele gosta de roxo, por outro lado, e se a luz for azul, o uniforme ficará roxo, o que ele acharia fascinante, que seria um uniforme muito mais interessante e visualmente agradável do que aquele com o qual ele estava acostumado há tanto tempo. longos anos.
Resumindo tudo o que os constritores conseguiram fazer até o momento em que Cecília foi transferida para o apartamento, foram muitas surpresas, e lama no chão de todos os cômodos, restos de comida, objetos esquecidos, mas é um apartamento habitável, é bastante quente, em alguns quartos a TV, a geladeira, a internet funcionam, e esperamos que continuem funcionando, não acabou, como o vento sopra em novembro, tudo quebra, e os inquilinos que estão com tudo quebrado são os culpados porque os fios são velhos, que são termossensíveis, que são um monte de detalhes técnicos que nos fazem estremecer, não fazem sentido, complicam a nossa vida, e seria importante ter acesso a tudo desde que pagassem o integral preço, não metade ou um quarto. Por que a criança deveria tirar notas ruins porque só terminou a redação do bacharelado às duas da manhã, por que deveria ter estragado a comida na geladeira, porque a eletricidade não é constante, a comida na geladeira é levada e fede, o criança come e depois precisa de isenções da escola ou de meditações que não consegue se apresentar no estado em que se encontra? Por que ele deveria compensar essas horas? Eles perderam de propósito? Ele intencionalmente não fez o que os outros esperavam que ele fizesse ou não tinha como? Sim, é melhor dizer-nos quem procura julgar outros que não o fizeram. Hoje em dia, não ter igual não poder. São poucos os que conseguem realmente compreender, sentar e analisar as situações. Os que não têm devem ter as mesmas oportunidades em tudo que os que têm. Isto não deve tornar-se um obstáculo. Se ele quiser ingressar em biologia e sua internet falhar, como poderá consultar tratados especializados? Os pais devem cuidar da necessidade de conhecimento e realização da criança. Pais se cuidem, esse não é o problema. O problema começa com quem sabia tão bem como configurar tudo. Cecília, se você se preocupa com o futuro do seu filho, prive-o de algumas desculpas (que pede desculpas, se acusa), explicações “simples demais talvez” não digeridas por ninguém, que ele acabará dando anos e anos depois. Faça um favor a ele e leve-o para uma cidade com mais possibilidades, não deixe que ele fique preso em situações das quais acabará se arrependendo em algum momento.
TIHIRCĂ, SOTIRESCU ȘI GEORGIANA
PROLOG
Scrisoarea din nord
Era o toamnă târzie, dintre acelea în care cerul pare că s-a coborât peste acoperișurile caselor, iar frunzele ruginii se desprind una câte una de ramuri, purtate de vânt pe ulițele aproape pustii.
Într-un oraș din România, nu departe de o biserică veche cu ziduri albe și cu o turlă înaltă, trei oameni aveau să primească o scrisoare care urma să le schimbe pentru multă vreme viața.
Tihircă era un om curios, iubitor de cărți și de călătorii. Avea obiceiul de a pune întrebări chiar și atunci când ceilalți credeau că lucrurile erau lămurite.
Sotirescu era cu totul altfel.
El era prudent, calculat și, după cum spunea singur, „un om care nu pleacă nicăieri fără să știe unde se întoarce”.
Georgiana era cea mai liniștită dintre ei. Avea o fire milostivă și o credință pe care nu o arăta prin vorbe mari, ci prin fapte.
Într-o seară, cei trei se aflau în casa lui Tihircă.
Pe masă se găsea o lampă cu lumină gălbuie, câteva cărți și un ceainic.
Deodată, se auzi o bătaie în ușă.
Tihircă se ridică.
— Cine să fie la ora asta?
Deschise.
Poștașul îi întinse o scrisoare.
— A venit de departe.
Tihircă privi plicul.
Pe el era scris numele său.
Se întoarse în cameră.
— Din Finlanda.
Sotirescu lăsă ceașca jos.
— Finlanda?
Georgiana se ridică și ea.
— De la cine?
Tihircă deschise plicul.
Era o scrisoare de la părintele Andrei, un vechi cunoscut al familiei, care slujea într-o mică parohie ortodoxă din nordul Finlandei.
Tihircă începu să citească.
„Dragă Tihircă,
Au trecut mulți ani de când ne-am văzut. Dumnezeu m-a trimis într-un ținut îndepărtat, unde am întâlnit oameni buni, dar și oameni singuri, oameni care caută un răspuns la întrebările vieții.
Avem aici o mică biserică și o veche mănăstire care a rămas multă vreme părăsită.
Acum încercăm să o redeschidem.
Am nevoie de oameni care să ajute.
Dacă poți, vino.
Și, dacă nu vii singur, cu atât mai bine.
Poate că drumul acesta nu este doar un drum prin țări străine.
Poate fi și un drum spre înțelegerea propriului suflet.
Dumnezeu să vă lumineze.”
Tihircă termină de citit.
În cameră se făcu liniște.
— Ei bine? întrebă Sotirescu.
Tihircă ridică privirea.
— Eu plec.
Sotirescu se uită la Georgiana.
Georgiana zâmbi.
— Și eu.
Sotirescu oftă.
— Atunci, pesemne, trebuie să vin și eu.
— De ce? întrebă Tihircă.
— Pentru că dacă vă las singuri, Dumnezeu știe ce veți face pe acolo.
Toți trei izbucniră în râs.
Și astfel începu călătoria.
---
CAPITOLUL I
Pregătirea
În următoarele zile, casa lui Tihircă deveni un adevărat depozit.
Pe masă erau hărți.
Pe scaune erau haine.
Lângă ușă se aflau bagajele.
Sotirescu își făcea inventarul pentru a treia oară.
— Haine?
— Da.
— Acte?
— Da.
— Medicamente?
— Da.
— Lanterna?
— Da.
— A doua lanternă?
Tihircă îl privi.
— De ce ai două?
— Pentru că una se poate strica.
— Și dacă se strică și a doua?
Sotirescu rămase o clipă pe gânduri.
— Atunci aprind lumânarea.
Georgiana râse.
— Tu nu pleci în Finlanda. Tu te pregătești pentru sfârșitul lumii.
— Nu se știe niciodată.
Georgiana avea un singur bagaj.
În el se găseau câteva haine, o carte de rugăciuni, o icoană mică a Maicii Domnului și câteva lucruri pentru oamenii pe care urmau să-i întâlnească.
Tihircă observă.
— Tu ai cel mai puțin.
— Pentru că nu vreau să car lucruri inutile.
Sotirescu arătă spre cele două valize ale sale.
— Ai grijă ce spui.
În dimineața plecării, cei trei merseră la biserică.
Era încă întuneric.
Preotul îi aștepta.
După rugăciune, îi binecuvântă.
— Mergeți cu pace și să vă întoarceți cu folos.
Tihircă întrebă:
— Părinte, ce înseamnă să ne întoarcem cu folos?
Preotul îl privi.
— Să nu vă întoarceți aceiași oameni care ați plecat.
---
CAPITOLUL II
Spre nord
Drumul fu lung.
Trecuseră prin orașe pe care nu le mai văzuseră niciodată.
Priviseră peisaje străine.
Auzeau limbi pe care nu le înțelegeau.
La început, Tihircă era încântat.
Sotirescu devenise însă din ce în ce mai tăcut.
Georgiana îl întrebă:
— Ce ai?
— Mă gândesc.
— La ce?
— Cât mai avem.
Tihircă izbucni în râs.
— Nici nu am ajuns bine.
— Tocmai.
După multe ore, peisajul începu să se schimbe.
Copacii se întindeau în păduri uriașe.
Lacurile apăreau printre dealuri.
Aerul devenea tot mai rece.
Apoi apăru prima zăpadă.
Georgiana privi pe fereastră.
— Finlanda.
Tihircă zâmbi.
Sotirescu își puse încă un fular.
— Nu-mi place începutul.
---
CAPITOLUL III
Țara liniștii
Când ajunseră în Finlanda, cei trei fură uimiți.
Totul părea diferit.
Casele erau așezate ordonat.
Drumurile erau liniștite.
Pădurile păreau nesfârșite.
În unele locuri, lacurile se întindeau atât de departe, încât păreau că se unesc cu cerul.
— Este frumoasă, spuse Georgiana.
Tihircă o aprobă.
Sotirescu se uită la termometru.
— Minus...
Se opri.
— Nu vreau să mai știu.
La gară îi aștepta părintele Andrei.
Era un om trecut de cincizeci de ani, cu barbă căruntă și ochi blânzi.
— Bine ați venit!
— Părinte! spuse Tihircă.
Se îmbrățișară.
— Mă bucur că ați venit.
Sotirescu îi întinse mâna.
— Noi ne bucurăm că încă mai avem degete.
Părintele începu să râdă.
— Vă veți obișnui.
— Cu frigul?
— Nu.
— Atunci cu ce?
— Cu Dumnezeu.
Sotirescu tăcu.
Părintele continuă:
— Frigul îl suporți cu haine bune. Dar singurătatea o suporți numai dacă ai credință.
---
CAPITOLUL IV
Biserica din pădure
Biserica era mică.
Se afla la marginea unei păduri.
Înăuntru, însă, era o frumusețe aparte.
Icoanele erau pictate în stil bizantin.
Chipurile sfinților păreau liniștite.
Candelele ardeau înaintea icoanelor.
Georgiana se apropie de icoana Maicii Domnului.
Părintele Andrei o privi.
— Îți place?
— Da.
— Știi de ce?
— Pentru că este liniște.
— Nu doar pentru asta.
Părintele arătă spre icoane.
— Aici au venit oameni care au plâns. Au venit oameni care au mulțumit. Au venit oameni care nu mai știau ce să facă. Și toți au plecat cu nădejde.
Tihircă privi în jur.
— Câți oameni vin?
— Nu foarte mulți.
— Atunci pentru cine țineți biserica deschisă?
Părintele răspunse:
— Pentru oricine are nevoie de ea.
---
CAPITOLUL V
Mănăstirea uitată
A doua zi, părintele Andrei îi conduse către vechea mănăstire.
Drumul era greu.
Mergeau prin zăpadă.
La un moment dat, Sotirescu se opri.
— Cât mai avem?
— O oră.
— De mers?
— Da.
— Și după aceea?
— Mai vedem.
— Asta nu-mi place deloc.
Tihircă râse.
În cele din urmă, ajunseră.
Mănăstirea era veche.
Clădirile aveau nevoie de reparații.
Dar biserica încă stătea în picioare.
Părintele deschise ușa.
Înăuntru era frig.
Praful se așezase peste unele icoane.
Georgiana aprinse o lumânare.
Flacăra lumină încet încăperea.
Toți tăcură.
— Aici, spuse părintele, s-au rugat oameni timp de generații.
Sotirescu privi pereții.
— Și acum?
— Acum trebuie să vedem dacă mai putem aprinde lumina.
Georgiana răspunse:
— O putem aprinde.
---
CAPITOLUL VI
Oamenii din nord
În zilele următoare, cei trei începură să cunoască oamenii locului.
Îl întâlniră pe Mikael, un bătrân finlandez.
Era ortodox și locuia singur.
Mai era Anna, o femeie care avea grijă de mai mulți copii.
Era și Petri, un tânăr care nu mai intrase de ani întregi în biserică.
Tihircă îl întrebă:
— De ce nu mai vii?
Petri ridică din umeri.
— Nu știu.
— Nu crezi?
— Uneori cred. Alteori mă îndoiesc.
Tihircă tăcu.
Georgiana interveni:
— Îndoiala nu trebuie să fie sfârșitul drumului.
Petri o privi.
— Dar dacă nu mai găsesc drumul?
— Atunci mergi cu cineva care încă îl vede.
Petri nu răspunse.
Dar a doua zi veni la mănăstire.
---
CAPITOLUL VII
Furtuna
Într-o seară, vremea se schimbă.
Vântul începu să bată cu putere.
Zăpada cădea fără încetare.
Părintele Andrei primi vestea că o familie era izolată.
Avea nevoie de ajutor.
— Trebuie să mergem, spuse el.
Sotirescu îl privi.
— În noaptea asta?
— Da.
— Pe vremea asta?
— Da.
Sotirescu oftă.
— De ce nu putem face fapte bune pe vreme frumoasă?
Tihircă îl bătu pe umăr.
— Pentru că atunci ar veni toată lumea.
Porniră.
Drumul deveni din ce în ce mai greu.
La un moment dat, Sotirescu căzu în zăpadă.
— Sunt bine!
Georgiana îl ajută să se ridice.
— Sigur?
— Da.
Tihircă îl privi.
— Ai zăpadă pe cap.
— Unde?
— Peste tot.
Ajunseră la casă.
Familia era speriată.
Părintele îi liniști.
Georgiana îi ajută.
Tihircă aduse lemne.
Sotirescu aprinse focul.
După câteva ore, toți erau în siguranță.
Înainte de plecare, tatăl familiei îi spuse părintelui:
— Nu voi uita niciodată.
Părintele răspunse:
— Nu nouă trebuie să ne mulțumești. Mulțumește lui Dumnezeu și fă și tu, când vei putea, același bine altuia.
---
CAPITOLUL VIII
Cufărul
Într-o zi, Tihircă descoperi în mănăstire o cameră veche.
Într-un colț se afla un cufăr.
Îl chemă pe Sotirescu.
— Iar ai găsit ceva?
— Da.
— Dacă e aur, să știi că am fost primul care a venit.
Georgiana veni și ea.
Cufărul fu deschis.
Nu era aur.
Erau manuscrise.
Cărți.
Scrisori.
Fotografii.
Părintele Andrei le cercetă.
— Sunt documentele vechii comunități.
Georgiana luă o carte.
Pe prima pagină scria:
„Pentru cei care vor veni după noi.”
Citi mai departe.
Cartea vorbea despre oameni care ajutaseră săracii, îngrijiseră bolnavii și păstraseră biserica deschisă chiar și în vremuri grele.
Ultima frază era:
„Nu lăsați lumina să se stingă.”
Tihircă închise cartea.
— Acum înțeleg.
— Ce? întrebă Sotirescu.
— Nu mănăstirea trebuie doar reparată.
Georgiana completă:
— Trebuie continuată.
---
CAPITOLUL IX
Georgiana și copiii
Georgiana începu să organizeze întâlniri pentru copii.
Le citea povești.
Îi învăța rugăciuni.
Le vorbea despre bunătate.
Într-o zi, un copil o întrebă:
— De ce trebuie să ne rugăm?
Georgiana se gândi.
— Pentru că omul nu poate trăi numai cu lucrurile pe care le vede.
Copilul o privi.
— Dumnezeu ne vede?
— Da.
— Și când suntem singuri?
— Mai ales atunci.
Copilul zâmbi.
---
CAPITOLUL X
Sotirescu se schimbă
La început, Sotirescu fusese cel mai sceptic.
Îl interesa frigul, mâncarea, drumurile și bagajele.
Dar încet, ceva se schimba.
Într-o zi, văzu un bătrân venind singur la biserică.
Ningea.
Sotirescu îl ajută să intre.
Bătrânul îi mulțumi.
— Dumnezeu să vă răsplătească.
Sotirescu răspunse:
— Nu am făcut mare lucru.
Bătrânul zâmbi.
— Pentru dumneavoastră poate nu. Pentru mine a fost mult.
Sotirescu rămase pe gânduri.
În acea seară, intră singur în biserică.
Se opri în fața unei icoane.
Și pentru prima dată după mult timp se rugă fără să se grăbească.
---
CAPITOLUL XI
Tihircă și întrebarea
Tihircă devenise preocupat de o întrebare.
Într-o seară, îl întrebă pe părintele Andrei:
— De ce oamenii trebuie să plece atât de departe ca să înțeleagă lucruri simple?
Părintele răspunse:
— Pentru că omul nu vede întotdeauna ceea ce se află în fața lui.
— Și călătoria îl ajută?
— Uneori.
— Alteori?
— Alteori îl ajută suferința.
— Și alteori?
— Dragostea.
Tihircă tăcu.
— Iar Dumnezeu?
Părintele zâmbi.
— Dumnezeu este prezent în toate acestea, dacă omul știe să-L caute.
---
CAPITOLUL XII
Mănăstirea renaște
Lunile trecură.
Mănăstirea se schimba.
Acoperișul fu reparat.
Ferestrele fură schimbate.
Icoanele fură curățate cu grijă.
Curtea fu îngrijită.
Biserica fu pregătită pentru prima slujbă.
În ziua redeschiderii, oamenii veniseră din mai multe locuri.
Români.
Finlandezi.
Greci.
Sârbi.
Bătrâni.
Tineri.
Copii.
Părintele Andrei intră în biserică.
Candelele se aprinseră.
Tihircă stătea în spate.
Georgiana avea ochii umezi.
Sotirescu ținea în mână vechea lanternă.
Tihircă îl privi.
— Ce faci cu ea?
— Amintire.
— De ce?
— Pentru că într-o noapte credeam că lumina vine de la lanternă.
Tihircă zâmbi.
— Și acum?
Sotirescu privi spre altar.
— Acum știu că lanterna doar luminează drumul. Omul trebuie să găsească lumina din suflet.
---
CAPITOLUL XIII
Vestea întoarcerii
Într-o dimineață, părintele Andrei îi anunță:
— Trebuie să vă întoarceți acasă.
Tihircă fu surprins.
— De ce?
— Pentru că misiunea voastră aici s-a încheiat.
Georgiana privi biserica.
— Dar abia acum începe.
— Tocmai.
Sotirescu se uită la bagaje.
— În sfârșit!
Georgiana râse.
— Îți era dor de România?
— Da.
— De ce?
— De vreme.
---
CAPITOLUL XIV
Ultima seară
În ultima seară, cei trei merseră singuri la mănăstire.
Era liniște.
Zăpada strălucea sub lumina lunii.
În biserică ardea o singură candelă.
Georgiana se opri în fața icoanei Maicii Domnului.
Tihircă se rugă.
Sotirescu stătea în tăcere.
După câteva minute, spuse:
— O să-mi fie dor.
Tihircă se întoarse.
— De ce?
— De locul acesta.
Georgiana zâmbi.
— Atunci nu l-ai pierdut.
— Cum?
— Pentru că ceea ce iubești cu adevărat porți cu tine.
---
CAPITOLUL XV
Înapoi în România
Când ajunseră acasă, primăvara începuse.
Era cu totul altă lume.
Soarele era mai cald.
Copacii înfloreau.
Clopotele bisericii se auzeau peste oraș.
Tihircă se opri.
Ascultă.
— Ce este?
Sotirescu îl privi.
— Clopotul.
— Știu.
— Atunci?
Tihircă zâmbi.
— Nu l-am mai auzit niciodată așa.
Georgiana înțelese.
— Pentru că acum îl auzi după ce ai cunoscut liniștea.
---
CAPITOLUL XVI
Povestea spusă mai departe
În următoarele săptămâni, oamenii îi întrebau despre călătorie.
Tihircă povestea despre Finlanda.
Sotirescu vorbea despre frig.
Georgiana vorbea despre oameni.
Dar, în cele din urmă, povestea lor ajungea mereu la aceeași idee.
Nu distanța îi schimbase.
Ci oamenii.
O familie pe care o ajutaseră.
Un bătrân singur.
Un copil care învățase să se roage.
Un tânăr care se întorsese la biserică.
O mănăstire care fusese redeschisă.
Și o lumină care nu se stinsese.
---
CAPITOLUL XVII
A doua scrisoare
După aproape un an, veni o altă scrisoare din Finlanda.
Părintele Andrei scria:
„Dragii mei,
Mănăstirea este plină.
Vin oameni.
Copiii cresc.
Tinerii au început să ajute.
Biserica este vie.
Vă mulțumesc că ați venit atunci când v-am chemat.
Dar să știți ceva: voi nu ați făcut singuri toate acestea.
Dumnezeu a lucrat prin voi.”
Tihircă citi scrisoarea cu glas tare.
Sotirescu zâmbi.
Georgiana își făcu semnul crucii.
---
CAPITOLUL XVIII
O nouă generație
Au trecut anii.
Copiii pe care Georgiana îi cunoscuse în Finlanda deveniseră adolescenți.
Petri, tânărul care se îndoia, ajunsese să ajute la biserică.
Mikael îmbătrânise, dar continua să vină la slujbe.
Mănăstirea devenise un loc de întâlnire.
Într-o zi, un copil întrebă:
— Cine a reparat-o?
Petri răspunse:
— Mulți oameni.
— Cine a început?
Petri zâmbi.
— Trei călători.
— Cine?
— Tihircă, Sotirescu și Georgiana.
---
CAPITOLUL XIX
Ultima întâlnire
După mulți ani, Tihircă, Sotirescu și Georgiana se întoarseră în Finlanda.
Erau mai bătrâni.
Dar în sufletul lor călătoria părea să fi început abia ieri.
Când intrară în mănăstire, găsiră biserica plină.
Un tânăr slujea alături de părintele Andrei.
Tihircă îl recunoscu.
Era Petri.
— Tu?
Petri zâmbi.
— V-am spus că nu voi uita.
Georgiana îl îmbrățișă.
Sotirescu se uită în jur.
— Și lanterna mea?
Petri izbucni în râs.
— Este într-un muzeu.
— Ce?
— Copiii o numesc „lanterna lui Sotirescu”.
Toți râseră.
---
EPILOG
Lumina care nu se stinge
În seara aceea, cei trei stăteau în fața mănăstirii.
Soarele cobora încet.
Cerul nordic era luminat.
Pădurea era liniștită.
Tihircă privi în depărtare.
— Am venit aici crezând că vom vedea Finlanda.
Georgiana zâmbi.
— Și ce ai văzut?
— Oamenii.
Sotirescu adăugă:
— Și multă zăpadă.
Tihircă râse.
— Da. Și multă zăpadă.
Apoi se făcu liniște.
Din biserică se auziră clopotele.
Georgiana își făcu semnul crucii.
Tihircă privi spre luminile bisericii.
Sotirescu își scoase căciula.
Pentru câteva clipe, niciunul nu mai spuse nimic.
În fața lor se afla mănăstirea.
Aceeași clădire care odinioară părea părăsită.
Aceeași biserică în care intrase o singură lumânare.
Dar acum ferestrele erau luminate.
Oamenii se rugau.
Copiii alergau prin curte.
Bătrânii vorbeau.
Tinerii ajutau.
Viața se întorsese.
Tihircă spuse încet:
— Acum înțeleg cuvintele din manuscris.
Georgiana îl privi.
— „Nu lăsați lumina să se stingă.”
— Da.
Sotirescu privi către biserică.
— Și noi am crezut că lumina este numai lumina unei lumânări.
Georgiana răspunse:
— Lumina adevărată este cea pe care o duci mai departe.
Părintele Andrei ieși din biserică.
— Vă așteaptă.
Cei trei se ridicară.
Înainte de a intra, Tihircă se întoarse pentru o ultimă privire către pădure.
Se gândi la ziua în care plecase din România.
Atunci fusese curios.
Acum era recunoscător.
Înțelesese că o călătorie adevărată nu este aceea în care omul schimbă doar locurile, ci aceea în care se schimbă pe sine.
Poți trece peste granițe.
Poți vedea țări străine.
Poți traversa păduri și mări.
Poți ajunge într-un ținut în care ziua este scurtă și noaptea lungă.
Dar, dacă sufletul rămâne întunecat, omul nu a ajuns nicăieri.
Iar dacă sufletul primește lumina credinței, omul poate fi singur într-o pădure din nord și totuși să nu fie singur.
Pentru că Dumnezeu este mai aproape decât pare.
Tihircă, Sotirescu și Georgiana intrară în biserică.
Ușa se închise încet în urma lor.
Candelele ardeau.
Icoanele străluceau în lumina lor.
Și, undeva, într-un colț al bisericii, se afla vechiul manuscris.
Pe prima pagină era aceeași frază:
„Pentru cei care vor veni după noi.”
Iar pe ultima pagină:
„Nu lăsați lumina să se stingă.”
Lumina continuă să ardă.
Nu numai în biserică.
Nu numai în Finlanda.
Ci în fiecare om care alege să facă binele, să ierte, să ajute, să se roage și să păstreze credința chiar atunci când drumul este greu.
Iar călătoria celor trei nu s-a sfârșit odată cu întoarcerea lor.
Ea a continuat prin oamenii pe care i-au ajutat.
Prin copiii pe care i-au învățat.
Prin mănăstirea pe care au redeschis-o.
Prin fiecare rugăciune rostită acolo.
Și prin fiecare inimă care a primit din nou speranță.
Căci omul poate pleca.
Omul poate îmbătrâni.
Omul poate dispărea din această lume.
Dar binele făcut din iubire și credință poate rămâne mult după ce pașii lui s-au șters din zăpadă.
Iar în țara nordului, acolo unde pădurile sunt întinse și nopțile lungi, o lumină mică continua să ardă înaintea icoanei.
Era aceeași lumină pe care o aprinsese Georgiana în prima zi.
Aceeași lumină pe care o păzise Tihircă.
Aceeași lumină pe care Sotirescu o căutase în noaptea furtunii.
O lumină mică.
Dar nebiruită.
Sfârșit.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 19. Salvând-o pe Iulia
În curte aproape că nu se mai vedea niciun petic de pământ. Iulia și doctorul Gabriel se repeziră spre turn. Bolnavele fuseseră deja mutate în locuri sigure împreună cu o parte din medicamente și cu ceva hrană. Oamenii din sat umpleau saci cu nisip cu care improvizau un dig în calea apelor. Din spărtura gardului prin care se putea intra în tunel, curgea un jet puternic de apă. Gabriel și Iulia se strecurară cu greu în crăpătură și ajunseră, împotrivindu-se curentului puternic, în tunelul mai larg în care apa curgea mai liniștită. Pe măsură ce înaintau, tunelul cobora, iar apa le trecuse bine de mijloc în timp ce curentul devenea din ce în ce mai puternic. Gabriel o ținea strâns de mână pe Iulia care încercase de câteva ori să se desprindă pentru a mări pasul.
— Iulia, nu mai putem înainta. Sigur sora ta a plecat la timp și poate te caută printre bolnave.
— Trebuie să mă conving că nu mai este acolo. Nu ne putem întoarce acum.
Un front puternic de apă năvăli peste ei aruncându-i câțiva metri înapoi. Mâinile se desprinseră și Gabriel simțea că este pur și simplu purtat de curent fără a se putea împotrivi. Își desfăcu repede picioarele și mâinile lăsându-se în voia apei. Tunelul nu era foarte larg și dacă Iulia era în fața lui, așa cum bănuia, sigur se vor ciocni.
— Iulia, Iulia! Răspunde dacă mă auzi!
Își dădu seama cât de inutilă este încercarea sa. Nici el nu-și putea auzi strigătul. Mâna dreaptă atinse ceva. Era rochia Iuliei. Apucă cu putere și începu să tragă. Plutirea fu încetinită și reuși să se răsucească pentru a prinde și cu cealaltă mână. Ajunse la trup și își dădu seama că Iulia era leșinată. O cuprinse și o ridică deasupra apei, dar în spatele lui. Știa că în curând se vor lovi de gardul de beton. Împinse un picior în față pentru a amortiza impactul. Într-adevăr piciorul atinse zidul și se propti în el. Deschizătura din zid era acum complet ocupată de șuvoiul de apă. Se apropie de Iulia și îi suflă aer printre buze, apoi o cuprinse în brațe și se scufundă pipăind cu o mână marginea deschizăturii. Trebuia să ajungă cât mai jos, la baza zidului pentru a ieși, dar apa încerca să-l ridice la suprafață. Eliberă aerul din plămâni și mai făcu un efort pentru a ajunge chiar în șuvoiul care se înșuruba în acea gaură. Curentul îi prinse și îi azvârli dincolo de zid. Scăpaseră, dar Iulia continua să zacă inertă în brațele sale. Pulsul era slab și de sub o șuviță de păr sângele cald îi inunda fața.
Rupse o bucată de pânză din rochia ei și o legă în jurul capului acoperind rana.
— Doctore, doctore, trăiește?
Ridică privirea. În fața lui stătea tanti Crina.
— Slavă Domnului, trăiește. Ajută-mă!
Cei doi se îndreptară spre camera asistentelor, de unde un medic o luă în primire pe Iulia.
— Pe unde ai dus-o, doctore? Chiar ești iresponsabil. Ai scos-o din spital fără să spui nimic. Vei plăti pentru asta.
Gabriel nu-i răspunse și o luă pe tanti Crina deoparte.
— De Iulia, asistenta, știi ceva? Ai văzut-o?
Tanti Crina se făcu pământie și arătă cu degetul spre turn.
— E acolo. Am strigat-o să iasă. Am tot așteptat, dar nu a venit. Apoi a țâșnit apa peste tot și am fugit.
Doctorul Gabriel se uită în jurul lui și puse mâna pe vătraiul care era chiar lângă sobă, după care ieși în fugă pe ușă fără să mai ia seama la protestele colegului care îi cerea să-l asiste la examinarea Iuliei.
Escaladă zidul și se trezi dintr-o dată într-un spațiu complet necunoscut. Sigur se găsea deasupra tunelului. În fața lui pornea peretele abrupt al unui vârf de deal lipsit de vegetație. Piatra sclipea în bătaia soarelui ori de câte ori șiroaiele de apă ce veneau dinspre vârf nu o acopereau. Fire de apă se revărsau fără încetare de parcă o căldare uriașă, aflată chiar în vârf, se crăpase. De fapt chiar acest lucru se și întâmplase. Cutremurul din zilele trecute îşi începuse opera mărunțind piatra, iar ploile din ultimele nopți spălaseră pereții căldării născând crăpături largi în stâncă. Își propusese demult să exploreze acest deal despre care știa că are un mic lac în vârf, dar amânase mereu această incursiune în așteptarea unui timp mai prietenos. Acum stătea nedumerit încercând să se orienteze. Rememora traseul din tunel, trecerea pe sub râu, fiecare schimbare de direcție, încercând să găsească drumul spre acea ușă. Ușa care dădea în Olt și din care, dacă ieșeai, vedeai pretutindeni apă. Dacă tunelul ducea dincolo de Olt? Privi spre celălalt mal. Oltul se dublase în lărgime, apa cățărându-se până la baza muntelui. Începu să gândească cu voce tare, parcă pentru a fi mai convingător .
— Nu se poate să fie dincolo. Tunelul nu este atât de lung. Și pare să meargă de-a lungul malului. Cum de trece atunci pe sub râu? Ar trebui să fie un golf și tunelul să îl taie pe sub albie. Dar în față este acest deal de netrecut.
O luă pe lângă zid, înspre Olt. Nu avea altă cale. Va risca. Curgerea râului îi era favorabilă. Era suficient să se lase dus de curent și va trece dincolo de deal, probabil în acel golf pe care îl bănuia și spre care sigur dădea ușa. Dar dacă curentul îl va trage spre mijlocul râului? Dacă trece de golf, totul este pierdut. Se lăsă în râu, ținându-se de crengile ce apăreau răzlețe din apă. Începu să simtă puterea curentului și de câteva ori crengile se rupseră și corpul lui se depărtase de țărm. Cu greu se trăgea din creangă în creangă, apropiindu-se din nou de mal. Apoi curentul deveni mai slab și reuși în sfârșit să iasă la țărm. Era un mic golf, dar nici urmă de ușă. Golful se termina într-un alt masiv pietros care înainta mult în albia râului.
— Deci acolo trebuie să fie ușa, își spuse el încercând să pătrundă cu privirea prin pâcla de aburi ce dansa deasupra apei. Copacii! Copacii sunt inundați!
Atunci își dădu seama că și ușa era sub ape și nu ar fi putut să o scoată pe Iulia din peșteră pe acolo.
— Dar oare mai e Iulia acolo? Mai trăiește? Dacă va găsi un cadavru? Au trecut atâtea ore!
Picioarele i se înmuiaseră și simțea că trupul începuse să nu-l mai asculte. Apoi își aduse aminte de cuvintele din caietul Iuliei.
— Iartă-mă! Te voi ocroti cu viața mea.
Pentru câteva clipe se simți ca un om rătăcit, incapabil să aleagă între două destine. Destinul pacientei și destinul asistentei. Dar dacă el era cel vânat de cele două destine? Dacă fiecare dintre cele două femei îl foloseau pentru a-și construi fiecare propriul destin? Poate el, omul, nici nu conta. Conta doar trupul lui, sămânța pe care o sădise în sângele surorilor așa cum odinioară acel om s-a replicat în trupul celor două gemene. Ajuns chiar lângă stâncă alungă aceste gânduri pe care le consideră dintr-o dată scandaloase.
— Cum pot gândi așa? Poate ele nici nu mai trăiesc, iar eu le judec. Nu e bine să judeci morții. Judecata se poate întoarce împotriva ta.
Un nou avânt îi cuprinse trupul. Se simți ca atunci, în copilărie, când coborâse în fântână să salveze acel animal. El nu mai conta, conta doar animalul. Faptele pot fi uneori și doar consecințe ale voinței trupului, nu numai ale judecății. Își goli mintea de orice gând și începu să urce. Nu știa de ce urcă, dar trupul așa hotărâse, iar el nu putea face altceva decât să se supună. Soarele începuse să strălucească mai puternic aruncând raze liniștitoare peste vuietul mânios al râului. Apele cerului, coborâte cu prea multă patimă peste o lume mereu nepăsătoare, își desăvârșiseră opera. Încet, încet totul va reintra în normalul cotidian de dinainte, doar durerea din suflete va spori pentru fiecare familie lovită de nenoroc. Își încărca mintea cu scenarii care să-i provoace la maxim trăirile. Trupul urca cu greu, din colț în colț de piatră, dar ochii minții erau în cimitirul satului. Retrăia povestea baronului. Două trupuri de femei, inerte, dezbrăcate, la marginea unei gropi și mulți oameni arătând cu degetul spre cer.
— Mânia Domnului! Ne-a pedepsit Dumnezeu satul!
Cu o cruce imensă în mână, preotul se răstea și el cât putea de tare, când la oamenii ce se țineau la distanță de cele două trupuri, când la norii ce luaseră forme ciudate, implorând milă pentru păcatul lui.
— Doamne, iartă-mi păcatul!
— Iartă-ne pe toți, Doamne! Iartă satul nostru, vitele noastre și nu-ți mai vărsa furia pe aceste locuri, adăugară în cor sătenii.
Cu o pânză neagră căreia nu-i mai găsea sfârșitul, el, doctorul Gabriel, sau poate baronul Aaron von Pieler, cine mai știe, încerca să învelească trupurile, în timp ce sătenii aruncau spre el cu bucăți de pământ muiate de atâta apă.
— Ia-l și pe el, prea netrebnic să ți se închine ție, Doamne. Neam străin de drumul tău. Și-a pângărit trupul și sufletul păcătuind cu femeia diavolului, devenind slujitorul lui.
— A zămislit cu plăcere și lăcomie la tainele necuratului un pui de drac pe care eu, neisprăvitul tău slujitor, nu am știut să-l recunosc și i-am dat taina botezului. Pedepsește-mă Doamne, dar nu-mi lua sufletul! Lasă-mi haina preoțească să pot să-ți duc numele în sufletele acestor nevolnici, mai nevolnici decât mine, aducându-le iertarea.
Totul devenise extrem de întunecat, timpul dispăruse din existența sa, iar în jurul lui oamenii apăreau și dispăreau fără încetare. Ar fi vrut să nu fie zi, primea lumina prin ochi pentru a o transforma într-un întuneric desăvârșit care îi cuprindea mintea. Gândurile rătăceau prin bezna judecății sale fără să găsească măcar o cărare, cât de ștearsă, către adevăr. Avea nevoie de un adevăr simplu, pe care să-și sprijine voința, pentru a-și recuceri trupul cu o conștiință pe care simțea că o pierde cu fiecare pas ce-l ducea spre vârful stâncii. În golul rămas se strecura cu viclenie un alt om, omul pe care l-a căutat fără să fi știut cine este. Sufletul baronului Aaron von Pieler puse stăpânire pe trupul lui și îi înnoi puterile. Era chiar așa cum scria în caiet, atunci când soția și fiica lui, fuseseră lăsate să se înece doar pentru că erau fiicele diavolului. Doar că acum, nu va mai permite acest lucru. Ajuns în sfârșit în vârful stâncii, începu să cerceteze forma acesteia privind spre Olt în timp ce așeza în minte peisajul așa cum îl văzuse din ușa peșterii ce dădea spre râu. Suprapuse imaginile, apoi intră cu ochii minții în peșteră și căută acea deschidere de deasupra căminului pe unde fumul era evacuat spre exterior de curenții de aer. Se duse pe partea de stâncă unde părea să fie ieșirea și începu să caute cu înfrigurare, înlăturând cu vătraiul crengile uscate, o deschidere care putea servi de horn. Se ținea cu mâinile de fiecare crestătură de stâncă în coborâșul lui spre Olt. La un moment dat simți că mâna sa nu mai atinge acea suprafață udă, dar curată, ci o mâzgă cleioasă. Privi mâna. Era murdară de un noroi cenușiu. Cenușă muiată de apă. Aici trebuia să fie. Eliberă locul de vegetația încă uscată și nu foarte bogată. O crestătură se deschidea printre două pietre așezate oblic, iar pe marginea ei, negrul imprimat de-a lungul a sute de ani de arderile din cămin impregnase un strat gros de noroi ce părea scurs dintr-un vulcan. Începu să-l îndepărteze, dar repede realiză că nu va reuși să-și strecoare trupul prin acel loc extrem de strâmt. Începu să pipăie marginile pietrei așezate spre deal pentru ai ghici conturul. Ploile reușiseră să dezvelească mare parte din ea, dar tot mai era o bună parte îngropată în pietriș și pământ. Începu să înlăture de sub piatră grohotișul adus de ape. Din fericire umezeala excesivă îi ușura munca. Mai sus era un mic bazin natural plin cu apă. Se apropie și începu să îndepărteze pietrele și pământul ce-l împrejmuiau spre vale. Eliberă un bolovan mai mare și apa țâșni cu putere. Izbi piatra deja ridicată pe jumătate. Se apropie și începu și el să împingă. Un mic scârțâit și piatra se desprinse de stâncă. Apoi apa care cobora de sus pătrunse sub ea ușurând alunecarea. Bucata din stâncă o luă la vale rătăcindu-și și ea destinul intrând în adâncul etern al râului unde doar apele o vor mai mângâia.
— Poate ai și tu suflet, piatră bătrână. Ai trăit sub ocrotirea soarelui până acum iar eu îți schimb destinul oferindu-ți sufletul apei. Poate, cândva, soarta te va răsplăti într-un fel pentru fapta ta bună de acum, iar eu voi primi sigur pedeapsa Domnului pentru că i-am schimbat voia.
Cu aceste gânduri se strecură în golul rămas. Constată că hornul nu era așezat vertical ci forma un zigzag ce cobora spre interior. La un moment dat dădu peste o grotă pe jumătate inundată, de unde un alt tunel înnegrit de fum părea să fie calea spre interior. Acest loc explica de ce niciodată prin horn nu cădea apă. Toate ploile își terminau viața în acest mic lac care avea o deschidere de golire, făcută de mâna omului, spre Olt. Continuă drumul prin horn lăsându-se să alunece dar având grijă să nu cadă în gol. De aici în colo, stânca era uscată, vuietul crunt al râului dispăruse, dar puteai auzi un mic zgomot ritmic produs de apa ce se lovea de pereții interiori ai adăpostului. Așadar peștera era inundată. Nici nu se așteptase la altceva, doar că acum, această senzație îi apropiase din nou în minte acele cadavre aflate la marginea unei gropi. Simți că picioarele nu mai au niciun pic de sprijin. Ajunsese deasupra căminului. Apa începu să-i cuprindă trupul pe măsură ce se lăsa în jos. Știa că ar fi trebuit să întâlnească vatra și că aceasta era la mai mult de un metru de podea, dar nu știa cât de mult crescuse apa. În sfârșit, când aproape nu se mai putea ține cu mâinile, picioarele întâlniră ceva solid. Se asigură că are stabilitate și se aplecă încercând să deslușească ceva în întunericul deplin.
— Iulia! Iulia, ești aici?
Nici măcar ecoul nu-i răspunse, apa estompând orice încercare de reflexie. Gândurile negre erau acolo, în mintea sa, dar încrâncenarea baronului pusese stăpânire pe întreaga sa făptură.
— Iulia! Iulia! Am venit! Sunt eu, baronul Aaron von Pieler!
Un scârțâit metalic întrerupse monotonia metronomului acvatic ce se plimba stânga-dreapta între pereți, apoi un glas slab coborî din tavan.
— Sunt aici, doctore. Atârnată de candelabru.
Scârțâitul deveni tot mai insistent, urmat uneori și de clipocitul produs de căderea unor pietre din tavan.
— Stai nemișcată. Se prăbușește candelabrul dacă te mai agiți.
Iulia nu răspunse. Orice vorbă se topea în fața renașterii speranței de a trăi. De a duce la bun sfârșit o întâmplare care acum devenise viața ei. Doar gândul putea vorbi acum.
— O să-ți nasc un copil, doctore.
Chiar dacă ar fi strigat lumii întregi, Gabriel nu ar fi putu să o audă. Plonjase deja în apă și se îndreptase spre ușă. Își amintea foarte bine. Ușa masivă de lemn se deschidea spre exterior. Trebuia doar să o împingă puțin. După socotelile lui, viitura cea mare trecuse, iar apele Oltului nu puteau fi deasupra nivelului din peșteră. Avea toate șansele să mai elibereze din încărcătura de apă ce inundase încăperea. Ajuns lângă ușă, se mai ridică o dată deasupra pentru a respira, apoi se lăsă la fund. Dacă afară apa este mai mare, nu va putea să o deschidă, deci nu risca nimic. Apăsă clanța veche și împinse. Ușa nu se clinti, dar simți că deasupra sa se formase un mic curent de apă ce se strecura spre exterior. Poate este blocată de ceva. Putea fi o piatră căzută chiar în față. Se ridică din nou să respire și apoi reveni și se rezemă cu spatele în ușă iar picioarele le propti în lespezile de piatră ce formau podeau încăperii. A fost suficient ca ușa să se miște puțin, iar restul fu făcut de către apă. Odată cu ieșirea apei, în peșteră pătrunse lumina zilei. Gabriel mai avu timp să se agațe de tocul ușii pentru a nu fi și el aruncat dincolo de ziduri în apele Oltului. Așteptă până când curentul se domoli. Acum putea sta în picioare și apa îi venea doar până la brâu. Privi în jurul lui. O văzu pe Iulia care avea hainele încâlcite printre brațele candelabrului și dedesubt masa. Nu mai așteptă și se urcă pe masă. Nu avea cum să o descâlcească pe Iulia, dar se apucă și el de candelabru și se lăsă cu toată greutatea. Un trosnet puternic și o piatră se năpusti chiar peste capul lui. Apoi, nimic.
Mirosul ploii
Îmi place mirosul de pământ reavăn, de după ploaie. Ieri, bine conturat pe un cer plumburiu, am văzut pentru prima dată anul acesta, curcubeul. Nu-l mai văzusem de mult.
Abia acum îmi dau seama că a trecut ceva vreme de când n-am mai privit albastrul cerului, stelele...
Cum este viața omului, câteodată așa de grea, că împovărat de greutăți, uiți să mai ridici privirea... Și apăsat de grijile, câteodată mult prea multe, uiți că nu ești singur și că povara pe care o duci în spate, devine mai ușoară când este cărată în doi...
Dar îți vor rămâne întotdeauna lucrurile simple, așa cum este mirosul ploii, a pământului reavăn, curcubeul care ți-a înseninat pentru o clipă ziua...
Departe de forfota marilor orașe, am să te las pe tine mai întâi, să privești cerul. Și stelele. Va fi ca și când ai respira aer curat, umplând-ți plămânii până peste poate și în amețeala asta dulce, poate că vei zăbovi preț de o clipă și ai să te-ntrebi: la ce bun tot acest zbucium? toată această goană după nimic?
Dar nu-i nimic: este în regulă să te simți pierdut câteodată... Tocmai atunci ești cel mai aproape de a te regăsi.
Plimbare cu motocicleta în germană
De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul.
Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească.
Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.
Motorradfahrt
Seit einiger Zeit, seit Cecilia ihren Führerschein der Kategorie A erhielt, hat ihr Leben eine interessante Wendung genommen. Sie hatte es auch für die Kategorien B und C, aber für A ist es wirklich eine neue Erfahrung für sie. Die Prüfung war stressig, vor allem die auf der Strecke, aber die Anstrengung wurde mit der Freiheit belohnt, zu furzen, wo immer sie wollte, zu jeder Tages- und Nachtzeit. Das einzige Hindernis für ihre Freiheit ist die Tatsache, dass das Motorrad keine Anhängerkupplung hat. Warum sollte Cecilia einen Anhang brauchen? Gute Frage ... nun, ich weiß nicht, vielleicht, um ihr die Einkäufe vom Markt zu bringen, mit ihrem Sohn über die Felder spazieren zu gehen, um sich die Felder anzusehen, um das Bild der mit Löwenzahn übersäten Wiesen und viele andere idyllische Landschaften zu genießen , um seine Matratze von Jysk zu holen und sie hineinzulegen (ein Teil davon im Anhang). Verstehen Sie sie nicht falsch, Cecilia ist eine praktische Person, sie sieht den Aufsatz als eine Verlängerung des Motorrads, als würde sie das Auto fahren und es gäbe einen Rücksitz, dass es sich im Moment anfühlt wie ein Auto mit nur zwei Sitze. Cecilia sieht die Dinge aus der richtigen Perspektive und fährt mit dem Motorrad zur nächsten Autowerkstatt. Sie spricht dort mit den Experten, sie zeigen ihr die Möglichkeiten, den Preis für jedes Anbaumodell. Cecilia sitzt da und schaut sich die Liste der Bindungsmodelle an. Unter Abwägung aller Preise wählt sie den Aufsatz aus, der ihr am günstigsten erscheint. Der Mann fragt sie, ob sie sicher ist, dass es das ist, was sie will, dass mehrere Kunden sich nach dem Kauf beschwert haben, dass es komplett vom Motorrad getrennt werden musste, dass sie sich nicht darauf verlassen konnten, Menschen und Gegenstände zu transportieren, dass es einfach war viel Lärm machten (so viel Lärm um nichts), dass sie den Kauf bereuten, dass sie wie üblich mehrmals zum Gottesdienst gehen mussten und so weiter. Cecilia, fest davon überzeugt, dass dies das sei, was sie wollte, sagte, dass sie sich entschieden habe und nichts und niemand ihre Präferenz ändern könne. Der Inhaber des Autoservice stimmte ihr zu und bestellte ein dem Aufsatz ähnliches, jedoch qualitativ hochwertigeres Modell. Es musste warten, bis es ihr gehörte, denn es kam aus Holland. Cecilia hatte es nicht eilig, sie freute sich riesig, dass ihr Motorrad sowieso eine Befestigung haben würde. Zum Glück war sie sehr energiegeladen, sie brauchte keine Vitamine mehr, sie hat auch nachts nicht geschlafen, vor lauter Ekstase, dass der Besitzer des Autoservice sie vielleicht anrufen würde, um seinen Attaché abzuholen.
Einen Monat später erhält sie eine E-Mail-Benachrichtigung vom Autoservice, dass das Teil fertig ist und sie mit dem Motorrad kommen kann, um es an den Seiten zu befestigen. Cecilia kam mit einigen dunklen Augenringen an, sie hatte zu lange gehofft, in kürzester Zeit fertig zu sein. Dreimal sollte er das Maisfeld betreten. Aber es ist okay, er hat nichts erlitten, er ist sicher beim Autoservice angekommen. Die Männer dort haben es ihm angepasst, es hat gut gepasst, es hat nicht gewackelt, es gab nichts zu vermuten. Zumindest dachte Cecilia das auf den ersten Blick. Aber er ist nicht einmal mit einem Aufsatz Motorrad gefahren, um zu sehen, wie sich das Erlebnis selbst anfühlt. Er startete das Motorrad, um nach Hause zu fahren. Auf dem Heimweg hatte sie das Gefühl, dass das Aufsatzgerät etwas schwer zu tragen war und dass das Motorrad dadurch schwieriger zu handhaben war, insbesondere wenn sie nach links oder rechts abbiegen musste, wo immer sie es brauchte. Doch davon lässt sie sich nicht entmutigen, sie begleitet den Attaché ständig, bis ein eher tragischer Vorfall sie dazu bringt, ihre Meinung zu ändern.
An einem heißen Augustabend ging er im Supermarkt in der Gegend einkaufen. Nachdem er alles bekommen hatte, was er für die Zubereitung der Lasagne brauchte, steckte er die Tüte mit den gekauften Produkten in den Aufsatz. Sie verließ den Parkplatz des Ladens, als sie eine holprige Straße entlangging, weil sie am Stadtrand wohnt und die Straßen so sind. Irgendwann fühlte sie etwas Seltsames, als ob sich die Verlängerung, die sie trug, gelöst hätte. Er hatte überhaupt nicht Unrecht. Als die Attache im Maisfeld ankam, lagen alle ihre Produkte auf der Ebene. Wie kann sie unter diesen Bedingungen noch Dr. Oetkers Lasagne zubereiten? Cecilia war verblüfft, sie dachte, dass es statt der Tasche genauso gut ein Mensch hätte sein können. Die Konsequenzen ihres rücksichtslosen Verlangens gefielen ihr nicht, also machte sie eine Anzeige in der lokalen Presse, verkaufte den Attaché zu einem exorbitanten Preis und kaufte von dem Geld eine fertige Lasagne.
Susține Poezii Online
Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.
Noutăți literare, poezii și ecouri culturale direct pe telefonul tău.
Urmărește canalul
Gustul durerii
un-pahar-de-poezie
3 noiembrie
Multumesc❤️
Pentru fericire tastati unu
A.N.
3 noiembrie
tasta doi va rog
Ultima discuție
Laura Maria
1 noiembrie
Atâta neputință și adevăr adunate la un loc... E nevoie de mult curaj să așezi o asemenea rană pe hârtie fără ocolișuri. Felicitări pentru vulnerabili...
Gustul durerii
Deea
31 octombrie
superb poem :*
Gustul durerii
Monica P
31 octombrie
Frumos,melancolic,adânc... Felicitări!!!:)
Yin-Yang
anca_nistor
25 octombrie
"Și moartea însăși naște o iubire"- atât de frumos descrisă speranța în continuitatea vieții. 🙏
Străin în sinele său
anca_nistor
24 octombrie
Ai descris perfect omul zilelor noastre, îndepărtat de sinele său autentic, rătăcit în plăcerile și cerințele deșarte ale lumii exterioare. Frumoase v...
Eu cred că-s lacrima lui Dumnezeu
Gabriel Trofin
23 octombrie
Mulțumesc frumos pentru apreciere!
Eu cred că-s lacrima lui Dumnezeu
Silvia Mihalachi
23 octombrie
Și eu cred că sunteți ,,lacrima lui Dumnezeu,,… Dovadă sunt frumoasele , creștine motivații în versurile poeziei, o poezie binecuvântată de Biblie...
Caut un om
Gabriel Trofin
22 octombrie
Mulțumesc frumos Anca... Mă bucur că îți plac versurile mele!