Nu voi crede

Monolog 

N-am venit aici să negociez nimic cu timpul. Când aerul devine prea rece și simți direct în oase cât de repede se duce totul, toate iluziile pe care le-ai adunat o viață cad ca o tencuială veche de pe un zid uitat. Rămâne doar structura. Rămâne doar linia asta subțire pe care calc acum — un hotar trasat fără milă între ce a fost și ce nu va mai fi niciodată.

Oamenii cred că granițele sunt marcate cu pietre, cu garduri sau cu semne vizibile. Nu-i așa. Adevăratul hotar îl simți în piept, în tăcerea scurtă dintre două respirații, când înțelegi că nu mai ai unde să te dai înapoi. Nu e vorba de frică și nici de o încrâncenare inutilă. E doar o luciditate crudă: vezi totul exact așa cum e, dezbrăcat de orice ornament.

Ani la rând am adunat cuvinte, am construit planuri și am jucat roluri de parcă eram nemuritor. Am crezut că viața e un șantier permanent în care poți oricând să dărâmi un perete și să o iei de la capăt. Dar asprimea lucrurilor nu te previne. Ea vine simplu, ca o iarnă instalată peste noapte, și îți arată că resursele nu sunt infinite. Că fizicul are limitele lui, că timpul are un ritm care nu se adaptează după dorințele tale și că fiecare alegere a lăsat o urmă definitivă.

Tragi o linie și te uiți în spate. Ce rămâne când elimini zgomotul? Nu rămân succesele mărunte, nici orgoliile pe care le-ai hrănit din reflex. Rămâne doar tăria cu care ai privit adevărul în ochi atunci când lucrurile au devenit grele. Asta e singura monedă care mai are valoare la margine.

Sunt aici, la acest hotar, și pentru prima dată nu mai încerc să par altcineva. Nu mai caut scuze și nu mai cer îngăduință. Fiecare pas m-a adus exact în punctul ăsta, iar pământul de sub picioarele mele e rece, dar e ferm.În jur, lumea continuă să facă zgomot. Oamenii aleargă, se contrazic, își construiesc mize uriașe din nimicuri și își consumă energia ca și cum ziua de mâine le-ar fi garantată prin contract. Îi privesc fără superioritate, dar de la o distanță enormă. Când ajungi la hotar, nu mai ai cum să te reîntorci la micile lor drame. Nu mai poți să te prefaci că te interesează mizele lor inventate.

E o singurătate ciudată aici, dar nu e una apăsătoare. E pur și simplu aerul curat de după furtună. Când nu mai aștepți nimic de la exterior, încetezi să mai fii vulnerabil la dezamăgiri. Toată presiunea de a demonstra ceva, de a fi pe placul cuiva sau de a recupera timpul pierdut se dizolvă.

Tot ce contează e cum stai în picioare în fața propriei tale realități. Fără panică, fără regrete ieftine. Doar un om care își privește viața de sus, exact așa cum a fost: cu părțile ei aspre, cu greșelile făcute pe cont propriu și cu demnitatea de a nu fi dat vina pe nimeni altcineva.N-am de gând să transform situația asta într-un spectacol. N-am nevoie de milă și nici de fraze mari spuse la momentul potrivit. Mila e o formă ieftină de confort pentru cei care privesc de pe margine; le dă impresia că le pasă, în timp ce se bucură în secret că nu sunt în locul tău.

Adevărul e că lucrurile aspre se duc singure, pe picioarele lor. Nu există un public care să te aplaude pentru cum rezisti și nici nu vine cineva să îți reducă nota de plată. Când înțelegi asta, scapi de ultima dependență: dorința de a fi înțeles.

Nu e nevoie să te înțeleagă nimeni. E de ajuns să rămâi tu drept în fața ta, să nu te minți și să îți duci propria greutate fără să te târăști. Cât timp poți privi lucrurile în față fără să clipești și fără să ceri îndurare, hotarul ăsta nu e o înfrângere. E pur și simplu locul unde se termină zgomotul și începe linia ta de sosire.

Un val de gânduri negative

Mă lovește din când în când,

Și-mi răscolește mii motive

Să mă cufund într-un alt gând.

Un strop de teamă mă apasă,

Când umbre cad pe-al meu perete,

Și liniștea din a mea casă

Se pierde-n mii de tăceri mute.

Un pas mai am spre-o altă lume,

Unde lumina-i doar un vis,

Și caut disperat un nume

Pe-un cer întunecat, închis.

Un ultim far în noapte tace,

Ca speranța să nu moară,

Și-n suflet se așterne-o pace

Ce-alungă norii de afară.

Un scâncet slab din depărtare

Îmi mângâie cu dor obrazul,

Și-mi dă o nouă-nflăcărare,

Să pot învinge-n tot necazul.

Un nou amurg deschide poarta

Spre un matinal și blând hotar,

Unde-mi reiau în mână soarta,

Pășind spre mâine, ca un nou dar.

Purtăm pe chip o mască aurită,

Modelată fin, din politeți,

O armură invizibilă, cioplită

Să ascundă urme de tristeți.

Afișăm seninul pentru lume,

Un zâmbet cald, un pas apăsat,

Iar când suntem întrebați pe nume,

Spunem scurt că totul e curat.

Dar în spatele ecranului de priviri,

Acolo unde luminile se sting,

Zac împrăștiate vechi amintiri

Și doruri mute care se ating.

Acolo e o cameră făr' de fereastră,

Unde gândurile își leapădă straiul,

Unde liniștea devine tot mai groasă

Și unde te întrebi cât costă raiul.

E ușor să fii de fier în plină zi,

Să râzi la glume, să dai din cap atent,

Dar e mai greu când noaptea va veni

Și te trezești cu propriul tău prezent.

Căci zâmbetul e deseori o punte

Peste prăpăstii pe care nu le spui,

O poartă grea zidită peste frunte

Ca să nu fii o povară nimănui.

Și totuși, printre cioburi și tăceri,

Rămâne speranța că într-o altă zi

Nu vei mai purta masca de ieri,

Iar râsul tău din nou un adevăr va fi.

Nu o să caut prin file îngălbenite,

Nici prin arhive cu anii din urmă,

Biografie mi-e-n palmele ostenite

Și-n pașii ce-au mers cu a lumii turmă.

Am un capitol cu nopți fără număr,

Când gândul fugea prin pustiuri de plumb,

Și altul cu munții căzuți pe un umăr,

Pe care-am învățat să-i ocolesc din drum.

Sunt fapte scrise cu cerneală și tăcere,

Promisiuni făcute în fața unor oglinzi,

O colecție lungă de mii de dureri

Pe care-am învățat cum să le cuprind.

Am rătăcit prin orașe cu nume străine,

Căutând o chemare ce nu mai venea,

Dar m-am întors mereu înapoi la mine

Cu ce-a mai rămas în cămăruța mea.

Nu-s date exacte pe-o foaie curată,

Ci doar o poveste cu lupte și rânduri,

O viață trăită pe muchie tăiată

Și-o inimă bătând în mii de rânduri.

Nu pot spune multe în această povestire,

Căci cuvintele și-așa sunt de prisos.

Dar un lucru știu bine, și sincer,

În biografie scrii tot ce-i mai dureros.

Vechime de 9 ani

Pentru unii eu sunt o picătură de ploaie,

Fără preț, fără nicio însemnătate,

Căzută la rând pe tăcute paie,

Și rătăcită pe pârâuri uitate.

Un strop oarecare, un fulg de nor negru,

Ce udă pământul și se scurge în șanț,

Un semn trecător pe un geam înghețat,

Ce piere-n tăcere, de nimeni purtat.

Dar pentru pământul ce crapă de sete,

Pentru rădăcina ce-atâta-a așteptat,

Eu sunt o minune ce vine din sete,

Un strop de viață ce pentru roadă e dat.

Și chiar de mă scurg în țărâna uitată

Și chipul mi-l pierd în adâncul tăcut,

Eu știu că din mine se naște o dată

Tot ce-a fost uscat și-a cerut un început.

Mi-e frică de mine, cât pot să tac,

De liniștea aia ce crește-n odaie,

De locul din suflet în care mă fac

Că plouă cu gheață, nu e doar soare.

Mi-e frică de umbra ce doarme-n oglindă

Și cată la mine cu ochi atât de străini,

De mândria aia nebună ce vrea să se-aprindă

Chiar dacă mă trezesc singur, înconjurat de spini.

Căci știu ce furtuni locuiesc sub un zâmbet,

Ce mii de cuvinte nespuse mă rod,

Cum pot să dărâm tot ce-i sfânt printr-un foșnet

Și să transform totul în scrum și în iod.

Păstrez înăuntru o mie de lacrimi

Ce n-au îndrăznit niciodată să iasă,

O tainică teamă de propriile-mi patimi,

De tot ce m-apasă și nu mă mai lasă.

Nu mă tem de o lume ce vine spre mine

Cu vorbe grele sau cu un cuțit,

De oamenii care nu vor să mă țină în bine...

Mi-e frică de mine. De ce-am devenit.

Vorbe multe, vorbe rare,

Vorbe reci, chiar și amare

Vorbe dulci, dar mincinoase,

Vorbe pline, dar prea goale.

Cinci cuvinte puse-n rînd,

Fac contrastul de direcții:

-Trei secunde trec în gol,

-Golu-i trecere de vreme.

Am pierdut rost în neant

Urmărind un scop abstract,

Uneori să-ți fiu pe plac,

Alteori să nu fiu uitat.

Am vorbit pustiu o viață

Rareori am fost chiar eu,

M-au ținut mereu în ceață

Gânduri multe-n paralel.

Zi de zi, cu greu mă regăsesc

Într-o viață arsă de mii de nori.

Opt cuvinte se leagă-ntr-un nod

Va fi și un soare, chiar printre ploi.

Cenușa serii s-a depus pe masă,

În căni a înghețat un ceai uitat.

Cuvântul tău a dărâmat o casă,

Iar aerul din jur s-a desicat.

Sărutul de adio are gust de zgură,

De fier ruginit, mușcat în neștire,

O lamă rece ce despică-n gură

Iluzia acelei ultime nopți cu tine.è³

E o arsură neagră, praf de pușcă,

Un adevăr uscat, ce nu mai trece,

O fiară nevăzută care mușcă

Din carnea amintirii noastre, rece.

Pământul s-a oprit. Rămâne doar praf,

Și limba-mi pare arsă de pelin.

Pe cerul minții, ca un telegraf,

Bate un singur ritm: străin, străin...

I. ȘCOALA TĂCERII

Nu școala este vinovată

Când nedreptatea crește-n ea,

Ci omul care vede totul

Și tace când ar trebui să stea.

Un elev spune: „Sunt lovit,

Mă strigă, râd și mă jignesc.”

Dar glasul lui rămâne-n ziduri,

Deși adulții îl privesc.

Profesorul știe, dar nu face,

Directorul află, dar așteaptă,

Iar cel ce-ar trebui să apere

Privește rece și nu-ndreaptă.

„Am spus”, răspunde câte unul,

„Dar ei oricum nu vor asculta.”

Dar poate fi aceasta o scuză

Când un copil nu mai poate sta?

Căci nu e de ajuns să spui

O dată rece: „Nu e bine!”

Când vezi că răul se repetă,

Ai datoria să intervii.

Nu poți lăsa un copil singur

În fața celor ce-l rănesc,

Apoi să spui că n-ai putere

Și să aștepți să se oprească firesc.

Școala ar trebui să fie

Un loc în care poți învăța,

Să fii ascultat și respectat,

Să poți veni fără a te temea.

Dar când cei puși să o conducă

Își uită rostul și tac mereu,

Nedreptatea prinde putere,

Iar cel mai slab rămâne greu.

Nu cărțile sunt vinovate,

Nici tabla, clasa sau caietul,

Ci nepăsarea ce apare

Când omul își uită jurământul.

Un profesor nu-i doar o funcție,

Nici doar un serviciu oarecare;

El poartă-n suflet răspunderea

De-a fi un sprijin la nevoie mare.

Iar cel ce conduce o școală

Nu trebuie doar să dea ordine;

El trebuie să vadă răul

Și să oprească nedreptățile.

Când un copil spune adevărul,

El trebuie să fie ascultat,

Nu ignorat, nu pus deoparte,

Nu judecat și condamnat.

Iar dacă cel ce face răul

Nu se oprește la cuvinte,

Atunci trebuie luate măsuri,

Nu doar rostite avertismente.

Căci autoritatea fără faptă

Devine doar un cuvânt gol,

Iar tăcerea celor responsabili

Lasă în urmă un greu ecou.

Nu spun că toate școlile tac,

Nu spun că toți profesorii greșesc;

Există oameni care apără

Și pentru elevi se dăruiesc.

Dar unde omul vede răul

Și poate face ceva — dar tace,

Acolo nu mai este doar tăcere:

Nepăsarea începe să crească.

Și poate într-o zi, în școli,

Nu zidurile se vor schimba,

Ci oamenii care le conduc

Vor înțelege menirea sa.

Că școala nu-i doar o clădire,

Nici catalog, note sau program;

Școala înseamnă oameni, copii,

Și fiecare are un dar.

De aceea, când un elev strigă,

Să nu-i răspundem cu tăcere;

Să fie ascultat și apărat,

Cu dreptate, grijă și putere.

Nu școala este problema,

Ci nepăsarea unor oameni;

Iar școala se poate îndrepta

Când cei responsabili rămân oameni.

II. CONTINUARE — ȘCOALA TĂCERII

În școala unde toți aud,

Dar prea puțini vor să spună,

Se-aude clopoțelul zilnic,

Dar dreptatea nu răsună.

Se intră-n clase, se predă,

Se scriu cuvinte în caiete,

Dar printre bănci rămân probleme

Pe care nimeni nu le vede.

Sau poate le vede, dar tace,

Fiindcă e mai simplu să ignori,

Să spui că „nu e treaba noastră”

Și să aștepți o altă zi.

Iar dacă banii sunt pe primul loc,

Iar funcția trebuie păstrată,

Ce mai înseamnă răspunderea

Față de o generație întreagă?

Unii vor să iasă-n evidență,

Să fie numele lăudat,

Să spună lumea cât de bine

Au condus și-au realizat.

Dar dacă-n spatele imaginii

Un elev rămâne singur,

Atunci ce folos mai are faima

Când omul nu mai este văzut?

Nu poți clădi o școală bună

Doar cu statistici și rezultate,

Când elevii ajung să creadă

Că problemele lor nu contează.

Ne puneți să luptăm între noi

Pentru fiecare punct și notă,

De parcă succesul unui coleg

Ar însemna că altul pierde.

Și ajungem să ne privim

Cu teamă și neîncredere,

Uitând că suntem colegi

Și avem nevoie unii de alții mereu.

O notă nu trebuie să fie

Motivul pentru care ne urâm,

Iar catalogul nu poate spune

Cine suntem și ce devenim.

Și totuși, presiunea crește,

Comparațiile nu se termină:

„El are mai mult decât tine.”

„Ea este mai bună decât tine.”

Dar nimeni nu se mai întreabă

Cât a muncit fiecare,

Ce greutăți a avut în viață

Și cât de greu i-a fost să urce.

Nu toți învățăm la fel,

Nu toți avem același drum,

Dar toți merităm respect

Și șansa de-a deveni mai buni.

Iar când un elev spune:

„Am o problemă, ajutați-mă!”,

Nu este suficient să-i răspunzi

Și-apoi să uiți ce ți-a spus.

Dacă problema mai continuă,

Trebuie căutat un răspuns;

Dacă primul pas nu ajunge,

Trebuie făcut și al doilea, de-ajuns.

„Le-am spus să se oprească.”

Dar dacă nu s-au oprit?

„I-am avertizat.”

Dar dacă au continuat?

Atunci nu mai este suficient

Un singur cuvânt spus în grabă;

Responsabilitatea înseamnă

Să cauți o soluție adevărată.

Căci elevul care cere ajutor

Nu trebuie să plece mai departe

Cu impresia că este singur

Într-un loc ce trebuia să-l apere.

Iar dacă un elev este agresat,

Nu trebuie întrebat doar

De ce nu s-a apărat singur

Și de ce n-a încercat mai mult.

Întrebarea trebuie să fie:

„De ce s-a ajuns până aici

Și ce putem face să se oprească?”

Asta înseamnă răspundere,

Asta înseamnă să fii drept:

Nu ascunzi problema de mâine,

Ci cauți soluția cât mai concret.

Nu muți problema de pe-o zi pe alta,

Nu speri că va dispărea singură;

Căci o problemă ignorată

Rămâne acolo și se adună.

Ea rămâne.

Și uneori crește.

Iar școala devine tăcută

Nu pentru că nu sunt probleme,

Ci pentru că oamenii au învățat

Să nu mai vorbească despre ele.

Aceasta este școala tăcerii:

Elevul vorbește,

Dar glasul lui nu ajunge unde trebuie.

Profesorul vede,

Dar uneori trece mai departe.

Conducerea știe,

Dar imaginea pare mai importantă.

Nota devine competiție,

Iar colegul devine rival.

Banii, funcțiile și prestigiul

Ajung uneori înaintea răspunderii.

Dar tăcerea nu poate dura

La nesfârșit, fără glas,

Fiindcă există elevi care întreabă

Și elevi care nu fac un pas înapoi.

Există elevi care observă

Și nu vor să accepte

Că nedreptatea este normală

Și că nimeni nu trebuie să lupte singur pentru dreptate.

Poate că într-o zi

Școala tăcerii se va schimba.

Nu prin dărâmarea clădirilor,

Nu prin schimbarea cărților,

Ci prin schimbarea oamenilor

Care au puterea să facă ceva.

Atunci profesorul va asculta,

Directorul va interveni,

Regulile vor fi respectate,

Iar elevul va fi protejat.

Nota va rămâne doar o notă,

Iar colegul nu va fi dușman;

Școala va deveni din nou

Un loc pentru fiecare an.

Atunci școala va fi locul

În care omul este mai important

Decât funcția, banii, imaginea

Și orice interes trecător.

Până atunci însă rămâne

O întrebare către noi:

Cât timp poate dura tăcerea

Când atât de mulți au ceva de spus?

Și cât timp poate fi numită

„educație” o lume în care

Elevii trebuie să învețe singuri

Cum să lupte ca să fie ascultați?

Nu școala trebuie condamnată,

Ci nepăsarea trebuie schimbată.

Nu educația trebuie distrusă,

Ci nedreptatea trebuie înlăturată.

Și nu elevii trebuie puși

Să se lupte între ei,

Ci oamenii responsabili

Să lupte pentru drepturile lor.

III. FINAL

Nu orice om ce intră-n clasă

Și ține lecții zi de zi

Înțelege cu adevărat

Ce-nseamnă profesor a fi.

Profesorul adevărat nu doar predă,

Nu doar note pune-n catalog,

Nu cere doar liniște și teme,

Apoi pleacă nepăsător.

Profesorul adevărat ascultă,

Observă chiar când nimeni nu vorbește,

Apără dreptatea când o vede

Și nu lasă răul să crească orbește.

Când un elev cere ajutor,

Nu întoarce capul nepăsător;

Când vede-o nedreptate,

Nu spune: „Nu este treaba mea.”

Iar când situația continuă,

Nu se ascunde după cuvinte;

Caută soluții, ia măsuri

Și-și asumă lucrurile sfinte.

Pentru că a fi profesor

Nu înseamnă doar o funcție;

Înseamnă grijă și răspundere,

Înseamnă suflet și misiune.

De aceea spun la final,

Fără să condamn școala sau educația:

Cei care văd nedreptatea

Și aleg mereu să tacă,

Cei ce-aud un elev și-l ignoră

Își uită adevărata menire.

Un profesor adevărat

Nu este definit de catedră,

Ci de ceea ce face

Când un elev are nevoie de el.

Școala nu este problema.

Problema este nepăsarea

Celui care vede și poate

Să schimbe ceva, dar nu vrea.

Iar școala tăcerii

Va deveni școala dreptății

Atunci când cei responsabili

Vor alege să nu mai tacă.

Atunci clopoțelul va suna

Nu doar pentru-o nouă lecție,

Ci pentru-o școală în care

Dreptatea devine direcție.

Iar fiecare copil va ști,

Când va păși pe poarta ei,

Că glasul lui va fi ascultat

Și că nu este singur printre cei.

Atunci școala nu va mai fi

Doar zid, catalog și catalogare,

Ci locul unde fiecare copil

Își poate găsi propria valoare.

Și poate acesta este rostul

Pe care școala trebuie să-l aibă:

Să formeze oameni cu suflet,

Nu doar elevi cu note-n grabă.

Să învețe omul să respecte,

Să ajute și să apere,

Iar atunci când vede nedreptatea,

Să aibă curajul să nu mai tacă.

Eu nu mai pot respira.

Tu stai țeapăn, cu mâna la ceafă, și te uiți fix la mine,

cu ochii aia verzi...

îmi recunoști zbuciumul, urletul, durerea și topirea,

apoi, îmi vezi corpul ghemuit în fața patului tău și auzi scrâșnetul dinților mei frumoși ... și albi.

Închid, pentru o clipă, ochii.

Iar mintea îmi spune că, da, în starea în care ești, chiar este posibil, cu adevărat, să nu înțelegi ceea ce îți spun.

Dar oare cum era atunci când puteai, prea bine, să-mi înțelegi zbuciumul, urletul, durerea și topirea? Cum era?

era ... era exact la fel ca acum

și atunci, te uitai fix la mine

cu ochii aia verzi ...

și îmi spuneai că exagerez.

Acum nu-mi mai spui asta

zici doar, că tu ești un om bun.

Mă sprijin de patul tău, mă adun de pe jos,

și trag o gură de aer în piept...

nu pot să mor acum,

pentru că eu, EU nu am trăit...

Mi se face frig, tremur și mă revolt,

durerea îmi sfâșie sufletul și îmi otrăvește mintea ...

însă nu mai vreau să-ți vorbesc

de teamă să nu să exagerez.

Așadar, o să-i spun universului că:

Aș vrea ca sufletul tău să nu aibă liniște nicicând,

oriunde ar merge, în viața asta și în cea de apoi...

Nici al meu suflet n-a avut, în viața asta.

Aș vrea să simți durerea de a-ți fi omorâți copiii,

să fii martor la asta, să-ți tremure picioarele de frică dar să nu te poți împotrivi...

La fel mi-au tremurat și mie coapsele, când tu, cu bună știință, i-ai omorât pe ai mei.

Aș vrea să te zbuciumi, să urli, să te doară și să te topești,

dar să nu ai lacrimi să-ți poți plânge durerea,

Apoi, as vrea să te revolți la gândul că erau doar niște copii, fără vină ...

Și, în final, aș vrea să ai dreptate.

La fel ca întotdeauna.

În colțul serii, în care timpul tace,

Pe corzi de praf și umbre de demult,

O veche melodie-și caută pace

Și-o las... în pieptul serii... o ascult.

Chitara plânge în acorduri mute,

Și parcă degete îmi tremură ușor,

Pe rănile din vremuri greu trecute

Se-așterne, fără voie, o mantie de dor.

Îmi amintesc cum cuceream o lume,

Când fericirea părea să-mi fie scut

Trăind povestea, azi, fără de nume,

Ce-n negura tăcerii... s-a pierdut.

Și sunt doar eu și-o mână de regrete,

Și lemnul cald ce-mi ține loc de scut,

Într-un târziu, de început de-octombrie

Cântând refrenul poveștii de demult.

◇◇◇

Dar peste strune noaptea-și lasă vălul

Și timpul tace, blând și resemnat...

Îmi strâng în brațe chitara și trecutul,

Purtând în suflet ce-a fost de neuitat.

Nu o să caut prin file îngălbenite,

Nici prin arhive cu anii din urmă,

Biografie mi-e-n palmele ostenite

Și-n pașii ce-au mers cu a lumii turmă.

Am un capitol cu nopți fără număr,

Când gândul fugea prin pustiuri de plumb,

Și altul cu munții căzuți pe un umăr,

Pe care-am învățat să-i ocolesc din drum.

Sunt fapte scrise cu cerneală și tăcere,

Promisiuni făcute în fața unor oglinzi,

O colecție lungă de mii de dureri

Pe care-am învățat cum să le cuprind.

Am rătăcit prin orașe cu nume străine,

Căutând o chemare ce nu mai venea,

Dar m-am întors mereu înapoi la mine

Cu ce-a mai rămas în cămăruța mea.

Nu-s date exacte pe-o foaie curată,

Ci doar o poveste cu lupte și rânduri,

O viață trăită pe muchie tăiată

Și-o inimă bătând în mii de rânduri.

Nu pot spune multe în această povestire,

Căci cuvintele și-așa sunt de prisos.

Dar un lucru știu bine, și sincer,

În biografie scrii tot ce-i mai dureros.

Vechime de 9 ani