1  

De vorbă cu Eminescu

M-am așezat la masă, într-o noapte,
Când gîndul nu-și mai află locul în universul mut,
Și-am ascultat în tăcere vechi șoapte
Venind din vremea unui dor trecut.
 
L-am întrebat de ce e cerul rece
Și de ce stelele se ard pe rând,
De ce durerea , ea prea încet trece
Și lasă plumb pe suflet și pe gînd.
 
El n-a vorbit prin vorbe de ocară,
Ci mi-a arătat un codru des și mut,
Unde-o frunză galbenă coboară
Și plânge tot ce-a fost și s-a pierdut.
 
Mi-a spus că viața-i doar o scurtă clipă
Între-o tăcere veche și-un apus,
Și că pe-acest pământ cu grea risipă
Doar cela ce iubește rămâne sus.
 
L-am întrebat apoi de ce ne doare
Atât de tare propria noastră cruce,
De ce căutăm mereu o altă zare
Când drumul tot la el acasă duce.
 
Mi-a zis să-mi plec privirea spre fântână
Și să ascult cum apa plânge-nadânc,
Căci omul poartă lumea în a sa mână
Și-și taie singur sufletul mult prea adânc.
 
Și m-a lăsat așa, cu a lui privire
Aruncată înspre luna de argint,
Să-nțeleg că tot ce-a fost a fost iubire
Și că pe lume doar atât e-ntins.
 
Tăcusem amîndoi sub vechea lampă,
Privind cum noaptea-și cerne al ei fum,
Și-am știut că rana ce m-adapă
E tot un drum... necunoscutul drum.

Categoria: Poezii filozofice

Toate poeziile autorului: Vladislav Varzari poezii.online De vorbă cu Eminescu

Data postării: 18 octombrie

Timp de citire: ~3 min.

Vizualizări: 272

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Visul VI

Iluzie

Dimineața nu avea soare. Cerul era de un alb uniform, iar lumina difuză venea din toate direcțiile în mod egal, fără să existe o sursă vizibilă. Mergeam pe o stradă lungă, pavată cu piatră veche, iar la fiecare pas auzeam ecoul clar al propriilor picioare, deși în jur nu se zărea nicio altă persoană.

Clădirile de pe marginea drumului se schimbau continuu, fără ca tranziția să poată fi sesizată pe moment: o casă simplă devenea o bibliotecă, biblioteca se transforma într-o gară pustie, gara într-un parc, iar parcul revenea la forma acelei prime case în care intrasem la început.

Am privit structura și am zâmbit scurt:

— De data asta nu mă mai păcălești.

Am împins ușa și am intrat. Înăuntru spațiul era complet gol, lipsit de mobilierul aristocratic sau de ruine; singurul obiect existent era o oglindă foarte înaltă, așezată în centru. M-am apropiat de ea. Reflexia mea din sticlă nu îmi imita mișcările, ci rămânea complet nemișcată. Apoi, silueta din oglindă a ridicat încet mâna și a arătat spre spatele meu.

M-am întors imediat. Ana stătea în picioare lângă intrare. Purta aceeași rochie albă, iar în mâini ținea buchetul alcătuit din flori variate și un con de cedru. Chipul îi rămânea mai departe ascuns de lumina orbitoare din jur.

— Ești reală?, am întrebat-o.

A râs încet, cu aceeași voce lină:

— Dacă mă poți întreba asta, atunci nici tu nu știi dacă ești.

În aceeași clipă, pereții casei s-au dizolvat complet, iar spațiul s-a deschis într-un câmp nesfârșit. Anotimpurile coexistau simultan în direcții diferite: într-o parte era vară plină, în alta ningea cu fulgi mari, în depărtare cădea ploaia, iar deasupra unui deal din apropiere frunzele de toamnă se roteau în aer fără să atingă pământul.

Ana a pornit înainte prin câmp, iar eu am urmat-o. Privind în jos, am observat un detaliu straniu: pașii ei nu lăsau nicio urmă pe pământ, în timp ce tălpile mele lăsau amprente clare.

— De ce când tu mergi nu sunt urme, dar la mine sunt?, am întrebat-o.

Ana s-a oprit și s-a întors spre mine:

— Pentru că tu încă aparții lumii care uită. Eu aparțin lumii care își amintește.

Înainte să pot cere o explicație, în fața noastră a apărut lupul alb. De data aceasta nu era singur: în jurul lui alergau siluete transparente de lupi, ca niște reflexii mișcătoare pe suprafața unei ape.

Lupul masiv s-a apropiat și s-a așezat exact între noi doi. Ana și-a pus o mână pe capul lui lat, iar eu am făcut la fel, atingându-i Blana albă. În acel moment de contact, dualitatea dintre realitate și percepție a devenit clară: locurile, faptele și creaturile puteau fi reale sau simple reprezentări, însă un singur element rămânea constant — prezența Anei la capătul fiecărei schimbări.

Ne-am oprit acolo, în mijlocul câmpului unde toate anotimpurile existau în același timp, lăsând căutarea răspunsurilor deoparte.

Mai mult...

Al mamei plânset sfânt

Ne amăgim adesea că timpul stă în loc și că mama va fi mereu acolo, în pragul casei, așteptându-ne cu brațele deschise. Dar viața se scurge tăcută, iar într-o zi ne trezim în fața unei tăceri de nepătruns.

Va veni un timp când nu vom mai gusta din mâncarea ei făcută cu atâta drag, nu-i vom mai auzi poveștile și nu ne va mai certa nimeni atunci când greșim — o certare care ascundea, de fapt, doar dorința de a ne proteja. Nu va mai fi nimeni să ne aline sufletul când suntem necăjiți și să ne șteargă tăcut lacrimile. Fără ea, casa devine goală, iar în inima noastră se cască cel mai adânc și mai dureros gol, un loc pe care nimic din această lume nu-l mai poate umple.

Religiile și credințele vor rămâne mult timp pe pământ, dar mama este una singură și prezența ei este trecătoare. De aceea, grija ei, dorul și tăcerea cu care veghează asupra noastră sunt mai presus de orice. În fiecare lacrimă pe care o varsă pe ascuns pentru noi se ascunde o iubire curată și necondiționată — al mamei plânset sfânt.

Mai mult...

Trecutul și viitorul

Se-adună-n ferestre o tainică tihnă,

Și ceasul din perete măsoară tăcut,

Purtând în oglindă o veche lumină

Din tot ce-a fost in viață și s-a petrecut.

 

Pășim printre umbre de ieri și de mâine,

Căutând o potecă pe-un mal nesfârșit,

Cu sufletul gol și-o bucată de pâine,

Între ce-a fost rouă și ce-a adormit.

 

Rămânem ades între două hotare,

Cu ochii la drumul ce-o ia pe ocol,

Purtând în spinare o veche povară,

Și-un dor care cere un liman și un sol.

 

Acolo, pe pragul dintre ele o clipă,

Se leagă-n tăcere tot ce-am fost cândva,

Și simțim cum bate din nou o aripă,

Lăsând tot trecutul în urma sa.

 

Se cerne-n tăcere o vreme curată,

Pământul ascultă ce pașii îi spun,

Iar umbra din urmă rămâne uitată,

Un drum care duce spre-un vechi mănunchi bun.

 

Păstrăm în privire o floare uscată

Și-un cântec ce-ncearcă să urce la cer,

Și tot ce-am dorit să fim vreodată

Se scaldă-n lumina dată din cer.

 

Dacă calea dintre trecut și viitor s-ar rupe,

Oare-n care parte pașii s-ar opri?

Pe-a trecutului să ne reparăm o clipă greșeile,

Ori spre viitor viața să ne-o putem croi?

 

Dar timpul nu-ntreabă pe nimeni ce-alege,

El curge spre mare, la fel ca un râu,

Și-n fața tăcerii ce-aduce o lege,

Rămânem cu tot ce-am sădit în ce-i viu.

Mai mult...

Dușmanul din sinele tău

Nu-l căuta pe străzi, prin lumea mare,

Nici printre cei ce te-au trădat prin cuvânt,

Dușmanul tău nu-i o umbră trecătoare,

Nici cel ce sapă groapa sub pământ.

 

El locuiește mut în a ta casă,

În casa pieptului, sub propriul tău veșmânt,

Te amăgește când te vrea în frunte,

Și te doboară tocmai când ești blând.

 

Îți spune-n șoaptă că nu ai nicio șansă,

Că drumul e prea greu și n-are rost,

Că viața ta e doar o scurtă farsă

Și că ești doar un biet oaspete-n adăpost.

 

El stă de veghe-n umbra ta la masă,

Îți taie aripile când vrei să zbori,

Și îți presară îndoială deasă

Pe tot ce-ai vrea să clădești până în zori.

 

Te lupți cu lumea, strigi în gura mare,

Te plângi de soartă și de greul an,

Dar uiți că cel ce-ți pune cea mai mare piedică în cale

Ești tu însuși... sub propriul tău tiran.

 

Până nu-l frângi și nu-i închizi a sa gură

Să nu-ți mai dicteze teamă și păcat,

Vei fi mereu o veche și ruginită armură

În care propriul tău suflet a căzut... și a plecat.

Mai mult...

Rănile mă mint

Aș vrea să cred că adevărul doare

Doar prima oară, ca o lamă-n vânt,

Dar el se-ntoarce zilnic, cu-o-ncruntare,

Și ne măsoară pașii pe pământ.

 

Eu tot căutam o lege nepătată

Prin care să ne scriem un alt rost,

Dar viața e o rană-nchegată

Ce ne minte frumos despre ce-am fost.

 

Ne spunem că durerea ne-a-nvățat

Să fim mai drepți, mai limpezi și mai puri,

Dar adevărul gol e-un magazin furat

Unde-am lăsat speranța între ziduri reci și duri

 

Și rănile mă mint cu-atâta artă,

Îmi pun pe frunte lauri de-apus,

Când tot ce am e-o pagină purtată-n viață

De vântul care-a coborât și nu s-a mai supus.

 

Adevăr nu-i decât tăcerea care vine

Când te oprești din luptă, obosit,

Și-nveți, în sfîrșit, cu milă pentru tine,

Că nu-i nimic de spus. Dar totuși, ai mințit.

Mai mult...

Un...

Un val de gânduri negative

Mă lovește din când în când,

Și-mi răscolește mii motive

Să mă cufund într-un alt gând.

 

Un strop de teamă mă apasă,

Când umbre cad pe-al meu perete,

Și liniștea din a mea casă

Se pierde-n mii de tăceri mute.

 

Un pas mai am spre-o altă lume,

Unde lumina-i doar un vis,

Și caut disperat un nume

Pe-un cer întunecat, închis.

 

Un ultim far în noapte tace,

Ca speranța să nu moară,

Și-n suflet se așterne-o pace

Ce-alungă norii de afară.

 

Un scâncet slab din depărtare

Îmi mângâie cu dor obrazul,

Și-mi dă o nouă-nflăcărare,

Să pot învinge-n tot necazul.

 

Un nou amurg deschide poarta

Spre un matinal și blând hotar,

Unde-mi reiau în mână soarta,

Pășind spre mâine, ca un nou dar.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Reîntoarcere

 

În trup îmi port un univers defunct, 

Iar viața-mi tremură în gând, 

Căci după moarte nu e punct, 

Ci mii de virgule la rând. 

 

Atomi din stele-mi curg în sânge, 

Sub cerul greu mă plimb smerit, 

Iar moartea lacomă, mă strânge, 

Dar eu, revin mereu, din infinit. 

 

În liniștea ce domină printre ruine, 

Îmi simt ființa-n straturi desfăcută, 

Ca și cum timpul ar respira prin mine, 

Din nou, o viață încă ne născută. 

 

Nu mor, ci mă retrag în adâncime,

Unde tăcerea nu e gol, ci început,

Iar din cenușa ce-a rămas din mine, 

Se naște-un sens la fel ca cel pierdut. 

 

Și iar mă-nalț din propria zdrobire,

Un sac de oase într-un trup tăcut, 

O reîntoarcere mereu fără oprire,

Același suflet într-un nou născut. 

 

Sub pleoapa nopții ard izvoare oarbe,

Din care sorb uitarea ca pe o cunună, 

Și-n mine cresc, ca niște zeități abstracte,

Divinul foc și umbra morții împreună. 

Mai mult...

Calea spinoasă

 

Inhalând în fiecare zi  posomorâtă,  fumul acru și greu

Tu  crezi, cu   cea mai mare speranță în sfânta mântuire

Dar descoperindu-te, complet orb cu ochii nevăzători mereu

Primești o revelație, pentru  o viață lungă plină de nemulțumire

 

Îți dai seama, că îți pierzi timpul pedegeaba lângă focul  cald și pătrunzător

Înțelegi, că viața ta se schimbă teribil  cu  fiecae  pas  nou

Ar fi mai bine,  să  cazi străpuns în luptă de glasul otrăvitor

Pentru lucru ce merită să pierzi viața, pentru ceea ce merită să te pierzi lăsând veșnicul ecou

 

Și nu e chiar atât de greu de înțeles sensul miilor de vieți omenești

Simplu și ușor, cum ar fi să respiri într-o frumoasă dimineață

La urma urmei, multe fapte sunt posibile și pot ceda chiar și forțele cerești

Și scopul tău, e atât de aproape trebuie doar un singur pas spre cea mai frumoasă viață.

 

Dar timpul distruge chiar și pietrele ce au văzut nașterea universului

Și schimbă sensul cuvintelor care umpleau inima cu veșnica putere

La urma urmei, chiar obloane și lanțuri  din oțelul ce rezistau de durerea mersului

Nu pot suporta toate blestemurile auzite  din vorbele cele mai rele.

 

 

Mai mult...

Inseparabil diferiți

Ea sunetul viorilor baladă

El corzile întinse disonant

Ea șipotul pârâului de munte

El caută să-l soarbă însetat

 

Ea plasă de păianjen însorită

El fluture zburând dezinformat

Ea gheară elegantă de felină

El pradă abdicând deliberat

 

Ea soarele ce scutură lumină

El luna reflectând nevinovat

Ea intrinsec poartă creația divină

El inventează gânditor, preocupat

 

Un el și ea pe-aceeași undă rezonează

Deși nu seamănă-n esență  conceptual

Se completează lăsând poarta cucerită

Inseparabil diferiți fundamental

Mai mult...

Fantome - 1 - Oniric

Ziua întunecată acoperă...

Noaptea, luminată de gânduri,

Suspină durerea când speră

La vederea finalului printre rânduri.

 

Deformează și creează din pânză

Lumea ce apare în stază.

Culorile dispar, dar din ramă păstrează...

Vreau să mă întorc...

 

Prin secundele de care mă storc,

Real sau ireal — ești vital.

Nu-mi pasă de moral,

Zâmbesc și râd când te găsesc.

 

Nu mai vreau să te pierd,

Ascunzându-te cand greșesc

Și vorbesc logic… ca un surd…

Mai mult...

Boccealâc

Aștept venirea, dar nu simt dor,
o floare în piept, dar fără ardoare.
Mireasa, o umbră în ochii mei,
mă îndrept spre ea, dar inima-i departe. 

 

Mă pierd în gânduri ce nu mai au rost,
o viață ce-mi cere, dar nu-mi aduce,
iar eu rămân cu promisiuni vechi,
într-o lume în care nimic nu se mai schimbă.

 

Armonia dispare, ca un acord pierdut,
lăutarii tăcuți nu mai cântă, nu mai știu,
totul e scris, totul e pierdut,
în ochii tăi văd doar întunericul care crește.

 

Dar nu, viață, nu te-nfrunta,
căci vraja nu va cuceri niciodată ziua mea.
Și totuși, în tăcere, vom învăța,
ce alții încă nu au înțeles.

Mai mult...

Tăcerea lucrurilor

Stau lucrurile-n jur tăcute,

dar știu mai mult decât rostim.

Un copac bătrân nu cere vorbe

ca să-ți arate că-i sublim.

 

Piatra nu-și plânge vechiul drum,

nici vântul nu se vaită de soartă,

dar omul, prins în gândul său,

uită că viața e și simplă, și deșartă.

 

Ne facem zei din întrebări

și-n răspunsuri vrem să fim eterni,

dar poate sensul stă în clipa

când uiți să cauți, și doar cerni.

 

Un pas, un gest, o privire lină –

uneori, acestea spun destul.

Tăcerea lucrurilor ne-ndeamnă

să fim prezenți… în loc s-ascultăm tumultul

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍