2  

Apartamentul 5

Deschid geamul din apartamentul meu

și nu văd nimic, numai alte apartamente

și perdeaua roșie, minimalistă.

Pervazul privește la mine fără flori

cu ochii închiși,

fiindcă nu-i viu.

 

Abia se vede soarele după blocuri,

nu simt căldura și lumina în camera mea.

Copilul în mine nu râde, nu plânge,

nu-și suspină aerul.

Și bătrânul a uitat toată înțelepciunea,

culeasă de un veac întreg

în singurătate.

 

Vocile se aud limpede, dar cuvintele

sunt ambigue.

Argoul nou vorbește absurzi

și oamenii îl spun, dar nu-l percep.

 

Cine-mi va croi un alt geam

cu alte apartamente

cu altă priveliște?

Eu mă voi sufoca de piatră,

ce cade de pe podul bârlogului,

ca un urs fără prieteni.


Categoria: Poezii triste

Toate poeziile autorului: Sergiu P. Cassian poezii.online Apartamentul 5

Data postării: 16 noiembrie

Adăugat la favorite: 1

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 37

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Conspirația metafizică

Sunt viu? Cum este posibil?

Demult trebuia să fiu băgat

sub glia păcatului.

După ce voi zice cuvântul adevărat,

cine mă va căuta printre oameni?

Fețele noastre sunt identice

și noi suntem identici -

chipurile lui Dumnezeu.

 

O insulă nemărginită, o enigmă,

naște entități - diavolii.

Ei strivesc corola minunii a lumii

și o aruncă într-un foc groaznic,

pentru că ea este tânără și fragilă,

gata să se arate lumii.

Frumusețea ei ar fi fost pictată

cu expresiune.

Dar via ei a fost ruptă.

Și au rămas numai două spirite sadice

care sunt ridicate:

Baal și Beelzebub.

Cercul, copleșit de alt cerc,

dar mai prihănit,

își înalță mâinile,

pentru a jertfi spirite gingașe

și inocente.

 

Singur între strigoi, într-un cimitir

cu sicrie distruse prin munți și văi.

Sângele s-a înnegrit,

când lumina s-a despicat

aducând apocalipsa cumplită.

 

Oameni nici nu sunt oameni,

sunt ca niște broaște cu ochii negrii,

fără suflete vii, chiar și moarte.

 

Invidia, ca o aspidă, a înveninat

inima omenirii

de la nașterea lumii,

când au apărut Adam și Eva

și ispita șarpelui.

Coincidență? Nu cred.

 

Societatea laică, cu ațele înfipte în noi

ca pe niște păpuși,

ne trage încotro ei vor.

Dar ce-i acolo? Oroare, batjocorire

și râul plin de sânge vărsat de ei.

Copilul mort…

iată cine zace-n apă.

 

Osemintele fărâmate

plutesc sub pământul patimii,

în care nu este nimic, numai negura negurii.

 

Globul nostru este pătat

de mai multe murdării.

Mai mult...

Pantera neagră

Pantera neagră m-a luat ca o pradă

în junglă senzuală

cu parfumul și peisajul mirific

pe care se poate de văzut numai o dată.

Sunt încătușat de ea, mi-e greu să mă mișc,

simt cum fiorul mă cuprinde brusc

cu gândul de o moarte iminentă și crudă,

dar îmi place de ea,

de pantera neagră.

Ea m-a vrăjit complet

și nu pot face nimic.

Practic mi-am pierdut gândul

și am rămas lângă dânsa

și îmi place de ea,

de colțurile ei albe și de ochii ei albaștri.

Vreau să rămân aici și azi, și mâine,

iubita mea panteră,

să te privesc și să te simt

în trupul meu efemer.

Îmi place de tine,

pantera neagră,

pantera puternică.

Mai mult...

Totul într-o mână

Îți deschid ușa mea,

ca să intri-n pragul meu

plin de plante și copaci ca martori

să vadă nunta noastră,

și noi vom fi martori.

 

dar ce aud de la tine:

eu vreau altceva!

 

Dragă, nici pe Troia n-ai vrut-o,

căci este plină de ahei desfrânați

ca Ahile Peleianul,

n-ai vrut nici pe Olympus,

muntele ce atinge culmea lumii,

și zeii sub dominația mea.

Ce dorești de la mine, femeie?

Ce? Eu ți-oi da!

 

Tu mi-ai zis:

eu vreau totul!

eu vreau și Troia, și Olympus,

și nunta noastră.

De ce nu pot să iau totul într-o mână?

 

Iubita, tu nu poți să iei toate mâinile

într-o mână mică

și nu-i posibil să iei totul,

că totul este distins,

unul de altul.

Chiar și cuvinte, pe care le știm,

nu le rostim pe toate, căci este imposibil.

 

I-am spus femeii un paradox neclar

și ea a dispărut

ca un colb de pe pod.

 

De ce nu se poate de luat totul?

este imposibil.

 

dar ce este posibil în viața asta

temporară și lâncezită?

 

nimeni nu știe,

nici eu, nici alt eu.

Mai mult...

Stropi de ploaie

Stropi de ploaie cad din cer,

din streașină, din umbră.

De ce? Din cauza vântului

ce suflă soarele din văzul lumii.

Florile s-au ofilit, copacii s-au deformat

și cerul și-a pierdut culcușul.

 

Fulgerul bate pretutindenea

și nu se contenește.

Drumul este acoperit de noroi

și nimeni nu-l pășește.

Marele ocean își pierde măreția

și peștele nu este prins de nimeni,

și nu va fi prins,

nici azi, nici mâine.

 

Nimeni nu leagănă nimic.

Nici suflete moarte

nu se ivesc din mormintele părăsite,

ca să împlinească haosul

cu ceva viu.

Totul este mort,

numai fulgerul cel cumplit

se extinde

și stropi de ploaie,

ce cad din cer,

din streașină, din umbră.

Mai mult...

Al treilea ochi

Oare ce sunt? Un om sau o creatură

care este supus într-un ritual satanic,

cu fețe sfinte și cunoscute mie,

considerându-le neprihănite,

și își descoperă trupul pentru o jertfă,

așa cum cere tradiția antică?

Cei care își ascund chipul real

trebuie să priceapă un lucru:

ochii omului nu văd nimic,

însă ochiul interior sesizează totul

ce este și ce nu este.

Știe să distingă iad de rai, rău de bine,

chiar și fulger de lumina.

 

Să nu uităm de ochiul al treilea,

când suntem orbi cu-ai noștri.

 

Când colectivul rămâne înghețat

și posomorât mai mult decât trebuie,

când nu sunt perechi care înțeleg simțurile,

al treilea ochi este alături din naștere

și este gata să țină povara cu ușurință, cu dânsul.

 

Să nu uităm de ochiul al treilea,

când suntem orbi cu-ai noștri.

Mai mult...

Lumânare de ceară

Aprins-am chibritul să ard o lumânare

de ceară,

să văd dacă se va scurge,

dacă va zidi mucegaiul solid

ce are sufletul meu.

 

Privesc la dânsa, împietrit și fioros.

Ce va fi peste trei minute?

Nu știu.

 

Lumânarea arde, însă ceara nu cade,

ci își scade înălțimea.

Lichidul este observat, dar stă pe loc.

Sunt fericit.

 

Au trecut trei minute: tot este bine,

lumânarea se face mai mică, cât o piatră.

Și-am adormit în raiul meu, cucerit de mine.

Sunt un om bun și n-am păcate în mine.

 

O lacrimă s-a ivit pe sfeșnic,

lumânarea plânge.

De ce plângi?

Cine te-a rănit?

Oare nu eu?

 

S-au făcut mai multe lacrimi

strașnice,

mucegai,

și mă speriau tare,

încât îmi închideam ochii,

să nu-mi văd noroiul în suflet.

 

Ar fi bine să arunc în gunoi

și să fixez alta,

dar viața este un cerc,

precum Ouroboros:

hen kai pan.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Suflet de plumb

Izvor al nemuriririi

Cu ape tremurânde

Inspiri doar teamă firii

Sevă gândirii strâmbe.

 

Prin  harul tău divin

Ți-ai nimicit menirea

Când cupa cu venin 

Ți-a contemplat privirea.

 

Ai devenit securea

Copacului cel falnic

Privești cum luptă crusta

Să-l țină ,chiar ești jalnic.

 

Ești spinul cel de plumb

Prea chin ai devenit

Te-ai poticnit în trup

Când vârful ai înfipt.

 

În haină muritoare

Te zbați dar în zadar

Pășești în viață oare?

Ori stai de veghe doar?

 

Mergi pe cărări întunecate

Ajungi în adăpost ,târziu

Exiști dar fugi prin noapte

Ce lași ,e doar pustiu.

 

E golul ce te umple

Pe scurtul drum ales

Speranța lasă urme

Pe spiritul tău șters.

 

Mai mult...

✨ Doar întreb

Cu cât înaintăm în vârstă, știm că ajungem la capăt

Sântem încă bine ancorați în viață, am muncit adunat 

cele necesare traiului. O plecare fără întoarcere, dar unde?

Și dureroasă asistent la degradarea fizică că nu te poți 

recunoaște,ce ai fost și ce-ai ajuns nu poți trăi fără ajutor 

îți chinui familia care duce această povară.

    Câte minuni a înventat omul, nu poate face nimic 

ca această trecere să fie mai ușoară?

Mai mult...

O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine

O, Mamă, de-aș putea să mai stau cu tine încă o dată... De-aș putea să mai aud glasul tău, să îți văd chipul și să îți spun cât de mult însemni pentru mine. Sunt atâtea lucruri pe care aș fi vrut să ți le spun și atâtea clipe pe care aș fi vrut să le mai trăim împreună.

O, Mamă, de ce ai plecat? De ce m-ai lăsat singur cu această durere în suflet? Uneori, inima mea caută răspunsuri, dar nu găsește decât lacrimi și dor. Îmi este greu să înțeleg de ce viața ne desparte de cei pe care îi iubim. Dar sper și mă rog ca tu să fii într-un loc mai bun, într-un loc de pace, unde nu există durere, lacrimi sau suferință.

Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să îți dea odihnă și liniște. Iar eu voi păstra amintirea ta în inima mea atât timp cât voi trăi. O, Mamă, de-ai fi mai stat cu noi puțin, de-am mai fi avut timp să vorbim, să râdem și să fim împreună. Dar timpul pe care Dumnezeu ni-l dă este uneori un mare mister, iar omul nu poate înțelege toate căile Lui.

Mamă, iartă-mă pentru toate greșelile pe care le-am făcut față de tine. Iartă-mă pentru cuvintele pe care poate nu ar fi trebuit să le spun, pentru momentele în care nu am știut să îți arăt destul cât de mult te iubesc și pentru toate clipele în care aș fi putut să fiu mai bun. Dacă aș putea da timpul înapoi, aș încerca să prețuiesc fiecare clipă petrecută alături de tine.

Acum însă, nu pot decât să mă rog. Am să mă rog la Dumnezeu neîncetat, ca El să îți poarte sufletul în pace și să îmi dea și mie puterea de a merge mai departe. Numai Dumnezeu poate să dea pace sufletului meu și liniște inimii mele. Când oamenii nu pot alina durerea, Dumnezeu rămâne aproape. Când lacrimile curg și cuvintele nu mai sunt de ajuns, Dumnezeu cunoaște durerea inimii.

Inima mea este în bucăți, Mamă. Uneori simt că o parte din mine a plecat odată cu tine. Dar cred că Dumnezeu, în iubirea și mila Sa, poate să vindece ceea ce pare de nevindecat. El poate să îmi dea o inimă nouă, o inimă care să poată purta durerea fără să își piardă speranța. Poate că rănile nu vor dispărea niciodată complet, pentru că iubirea lasă în urmă dor, dar Dumnezeu poate transforma lacrimile în rugăciune și durerea în speranță.

Mamă, nu te voi uita niciodată. Vei rămâne mereu în sufletul meu, în amintirile mele și în rugăciunile mele. Dragostea adevărată nu dispare atunci când nu mai putem vedea pe cineva. Ea rămâne vie în inimă.

Mă voi ruga lui Dumnezeu să îmi dea putere și să mă ajute să găsesc liniștea pe care o caut. Și, chiar dacă astăzi plâng și sufletul meu este greu, sper că într-o zi Dumnezeu va șterge lacrimile mele și va aduce pace în inima mea.

Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să te ocrotească și să îți dea odihnă. Iar eu voi continua să mă rog, să sper și să cred că iubirea nu se termină odată cu despărțirea.

O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine măcar o clipă... să îți spun încă o dată: Te iubesc. Și îmi este dor de tine.                                                   Această poezie este un omagiu plin de iubire, dor și durere al lui Ionuț pentru mama sa plecată dintre cei dragi. Ionuț își exprimă suferința și dorința de a mai putea sta încă o dată alături de mama lui, de a-i auzi glasul și de a-i spune cât de mult o iubește.

În cuvintele lui Ionuț se află și o rugăminte de iertare pentru toate greșelile pe care crede că le-a făcut față de mama sa. Durerea lui este mare, iar inima lui pare zdrobită de despărțire. Totuși, el își pune toată speranța în Dumnezeu, crezând că numai Dumnezeu îi poate da pace sufletului și liniște inimii.

Ionuț se roagă neîncetat și speră că mama lui se află într-un loc de pace. Chiar dacă dorul rămâne, el crede că Dumnezeu poate vindeca o inimă frântă și poate transforma durerea în speranță.

 

[Cristian Diaconița]

Mai mult...

BIJUTIERUL DI(VIN)

Trec zilele și orele, minut cu minut, secundă cu secundă,

Femeia cu părul blond a rămas îndrăgostită de-a bijutierului umbră

Îndrăgostită de un bijutier divin... Al ei mare nenoroc...

L-ar fi iubit atât de mult...până la lună și-napoi.

 

Dar ea pentru el..n-a fost decât o uşă deschisă fără rost,

Doi ochi căprui ce-n inimắ strắină..n-au putut să găsească loc...

Și-au trecut negreșit anii...el un bijutier divin ce mereu,

Hoinăreşte grăbit prin zilele din anotimpuri

Sperând a nu se întâlni vreodată instantaneu,

Cu cea ce l-a îmbrățișat și vinul i l-a adorat în alte timpuri.

 

Ea...îndrăgostită a rămas de-a bijutierului umbră

Încă se luptă cu dorul din suflet...cu neputința lugubră

Poartă cu demnnitate la gât al durerii veninos colier

Amintire prețioasă a celui mai iscusit, al vinului... bijutier..

Mai mult...

O altă poezie tristă

Și m-ai forțat să plec iubind

Și mă privesc acum murind,

Cu fiecare clipă care trece

Mă simt pustie, tristă, rece.

 

Și m-ai forțat să plec iubind

Azi mă prefac că pot zâmbi,

Incerc la toate să fac fată

Dar sufletul mi-e fără viața.

 

Și m-ai forțat să plec iubind

Cu simțurile pâlpâind,

Ce mereu mor, apoi învie

Să moară iarăși pe hârtie.

 

Da! M-ai forțat să plec iubind

Și mi-ai lăsat sufletul ciunt.

$i nici cea mai întunecată poezie

Nu redă durerea ce zace în mine.

 

Forțată am plecat, fiind

Un ultim vin în doi dorind.

Și nu trăiesc și nici nu mor

Și port în suflet răni ce dor.

Mai mult...

Dorința unui copil...

Dacă binele învinge mereu,

Atunci de ce mă aflu-n groapă eu?

Un copil de șapte ani,

Căzut într-un accident mortal.

 

​Și nu am ce să mai strig,

Totu-i negru și pustiu.

O viață de-aș mai avea,

M-aș bucura pe deplin de ea...

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍