E târziu

În tăcerea nopții, simt cum cuvintele se nasc din umbrele gândurilor neînțelese. Fiecare pas pe care-l fac mă adâncește mai mult în misterul acestui univers al meu, un loc unde lumina nu are voie să pătrundă, dar nici întunericul nu îmi poate fura speranța. Pot trăi în gândurile tale, chiar și atunci când nu mă vezi, pot schimba ceea ce tu crezi că este imposibil, doar pentru că știu să îți ating inima fără să o conștientizezi. Vreau să-ți arăt că adevărata putere nu este în ceea ce putem atinge sau face, ci în ceea ce suntem capabili să devenim fără a fi observați.

În venele mele încă simt al tău venin
Pompat nebunesc de a mea inimă
Devenind acum un simplu străin
Lăsându-mă fără nici-o sărutare ultimă.

Tu poate-l numești un simplu destin,
Dar eu o văd precum o amplă crimă,
Căci acuma mor câte puțin în chin,
Iar tu, doar mă privești din umbră.

Văd în a ta privire senină și blândă
Cum este pierdută în al meu suspin.
Pășești ușor ,peste-a mea inimă,
Urandu-i o moarte frumoasă sublim

Dă-mi un semn, dacă chiar ești tu
Sau mintea mea fictiv te proiectează sublim.
Mă regăsesc în arta ta poetică ca un atu
Sau sunt efectele ale al tău puternic venin…

Toate stelele vor cădea într-o zi,

Într-un dans lent, aproape divin,

Vor plânge, vor regreta, vor muri,

Dar atunci, pentru noi, ce va veni?

Vor muri în tăcere, ca dorința purtată-n vânt

Fără ecou, fără nume, fără noroc,

Regretând că au ars pentru ochii unui muritor,

Care le-a privit și-a crezut că-i nemuritor.

Vor plânge-n culori reci și albastre,

Lumina ce a trebuit, dar n-a fost sa fie,

Sub privirea unui cer obosit de veșnicie

Iar tăcerea îi va fi singura rugăciune.

Din dorința haosului și lacrima universului,

Se va renaște-n timp un nou echilibru,

Cu sori mai triști, dar mai înțelepți,

Dar timpul, obosit, își va opri pasul.

E beznă, dar văź' tot.

Și din tot, răsari tu,

În mijloc de flori de rai,

Pe pământ de iad.

Eu, nedumerit, te cuprind

Cu mâini palide, reci, alintate de frică,

Vrând să te ridic spre cer,

Să-ți fiu limanul

Într-o mare care nu iartă.

Dar tu, floare de nu-mă-uita,

Mă scalzi doar în povești,

Iar eu, ieșit din fire,

Mă războiesc cu diavoli și cu adevărul

Ca să te duc dincolo,

unde „mai bine” încă mai are sens.

Și totuși, tu,

Floare dragă,

Mă vrei aici,

La gârla răului,

Lângă tine, lângă râpă.

Căzut ești,

Și așa mă vrei și tu:

Nu salvator,

Nu cer,

Ci prezență

În prăbușire.

Am această sete de moarte,

Pe buze ca un venin șoptit,

Când noaptea își desface poftele,

Peste sângele meu obosit.

În pielea ta,fragil algoritm,

Îmi salvez ultimele urme,

Iar respirația ta se așază

Ca un virus pe pulberea din turme.

Gura ta, lună lichidă 

Îmi mușcă tăcerile moi,

Și trupurile noastre să se stingă

În aceleași începuturi goi.

Ni se sfărâmă oasele palide

Sub un cer programat să doară,

Și moartea, în jocul ei erotic,

Ne rescrie iarăși, dintr-o singură sfoară.

Dormeam sub greul nopții sparte,

Cu suflet frânt și gând pustiu,

Când, dintre umbrele deșarte,

Te-ai întors lin... prea viu, prea viu.

Nu era timp, nici rătăcire,

Nici vina nopților ce dor,

Doar brațele tale, mântuire,

Strânse tăcut în jurul meu ușor.

Și te-am cuprins… ca pe-o minune

Ce n-are voie să dispară,

Iar haosul din mine-apune

Sub liniștea ce mă-nconjoară.

Păreai a mea, cumva, eternă,

Fără plecări, fără sfârșit,

Ca o lumină caldă, fermă,

Ce-n întuneric a venit.

Nu mi-ai vorbit, dar nu era nevoie,

Căci inima știa prea clar:

În vis, iubirea nu se-ndoaie,

Nici nu se pierde în zadar.

Dar m-am trezit… și iarăși noaptea

Mușca din mine fără milă,

Iar locul unde-ți simțeam șoapta

Era doar gol… și doar argilă.

Și-am înțeles, cu dor ce strigă:

Realul frânge, visul leagă,

Că-n lumea-n care totul strică,

Tu n-ai plecat… doar nu mai ești întreagă.

E mult de-atunci dar încă-ţi ştiu adresa

Și-mi amintesc și numărul de interfon

Strada şi blocul și piesa de la televizor.

Nu îți plăcea deloc să bei tărie

Vinul născut din tine iți era preferat

Azi erai cald ..mâine rece, echilibrat

Și "baby" îmi spuneai tu mie...

Îţi plăceau serile cu lună plină

Odată o poză cu luna mi-ai trimis.

Parfumul tu mi l-ai ghicit din prima

Când cu-n sărut tu m-ai surprins.

Găteai fantastic si îmi spuneai glume

Şi ne-auzeam cu drag în fiecare zi

Eram "clientul premium"..ce mândrie!

Azi scriu poeme de dorul vinului promis...

Tăcerea timpului îi poate tare surdă

La geamătul prea frânt de neputință

Pe clipa fără tihnă speranța e înfrântă

Să vină dară ceasul e ultima dorință.

Pe frânturi de timp cât mintea e lucidă

Se desfășoară fugitiv frumoase amintiri

Prin fața ochilor prea mici acum perindă

A anilor trecuți ,frumoase toate amintiri.

Cu pașii prea greoi ,ca sprijin un baston

Cu doară nepăsare și poate fără scop

Un firav bătrânel ,cândva un mare om

Dorește doar să știe spre veci că are loc.

Are el o zicală ,cândva pe vremea mea

De timpul și răbdarea te lasă să asculți

Te prinde în poveste și parcă vrei a sta

Ochii îi sunt în lacrimi de poți ca să te uiți.

Bătrân îi tare chipul ,cu minte de copil

Bolnăvicios cu trupul ,se simte o povară

Nu vrea ca să arate ,privește doar umil

Te duce înapoi ,ce-am fost odinioară !

Nu știi dar crezi că țanțoș a fost poate

Că multe inimi a topit când fu fecior

Acum că reuși să îl iubească poate toate

Sunt dubii mici că ar fi fost așa ușor.

Senin privește împăcat doară spre răsărit

Încearcă să îl caute pe al său Dumnezeu

Cu murmurul pe buze ,frumos am mai trăit

Și rău de am făcut ,Doamne îmi pare rău.

Cerul plângea cumplit peste noi,
Cu lacrimi mărunte și-amare...
Tulburându-și lumina în aspru șuvoi,
Și liniștea-i frântă în fulgere rare...

Cerul plângea pentru păcatele noastre,
Cu lacrimi strivite în sânge...
Pentru chinul ce arde sub frunțile caste,
Pe care rănile nu-l mai pot stinge...

Cerul plângea cu lacrimi de sticlă,
Ascuțite pe tocila rănilor sale...
Risipind în zadar a norilor pâclă,
Neștiind că sufletele-s pustiite și goale...

Cerul plângea cu mâinile întinse,
Cerșindu-și către noi îndurarea...
Cu lacrimi, în colțul ochilor, prinse,
Își striga în pustiu toată zarea...

Sunt un monstru fără sentimente
Nu simt dragoste,simpatie,regret
Dezamăgit în fata care se vinde
În iubire mai mult nu mai cred

Criterii,forță,vârsta alege idealul
Nu se gândește la adevărate sentimente
Care dragoste tu vrei doar banul
Și nu mai sunt adevărate fete

Înghit totul ce și pierde valoarea
Trăiesc mai departe și doar adeveresc
Faptul ca nu-i nici simpatia în adevărata valoare
Și surâzi chiar la sincer cuvânt “Te iubesc”

O dovadă că România este divizaă 

Unii își caută locații prin lumea depărtată,

Locuri exzotice la capăt de lume, excroci, mari afaceriști,

Și e vremea culegătorilor navetiști cu ochi triști...

Eu îmi fac bagajul, îmi pun curajul în valiză,

Plec iar prin străini, ca să strâng un ban,

Bunicii cu fața în lacrimi, promit, că va fi bine...

Pleacă, fata mea, poate la anul, vom ieși din criză...

Anii trec, luând verile cu ei, concediul nu mai vine,

Așa rtăiesc Românii, cei mai mulți, de azi pe mâine,

Abisul, ne desparte, sărăcia politicii îi priește

Dezastru ce ne așteaptă zilnic crește...crește...

Urc pe o scară cu baza în sus,

Acum îmi explic oblonul deschis.

Cerul de smoală, în flăcări ascuns,

Atrage o molie spre focul încins.

Urc pe o scară, cu treptele rupte,

Acum îmi explic de ce mă opresc.

Ceru-i în jos, liliecii sunt sute

Cu capul în sus, cam nefiresc.

Urc pe o scară cu vârful in jos,

Acum îmi explic de ce mă afund.

Cerul mai mic se vede pe dos,

Pănâ-n adâncuri, până-n străfund.


 Tudor Florian, 19 februarie 2026