Epilog

Am obosit să-mi port umbra ca pe o vină,

Să-mi târăsc timpul prin colțuri naive,

Unde gândurile se zbat ca păsările-n cușcă,

Și sufletul cerșește tăcerea ca pe o pâine.

Moartea — o femeie cu ochii închiși,

Împarte liniște în plicuri de cenușă;

Nu cere nimic, doar te așteaptă

Să semnezi, cu o lacrimă, cererea ta de odihnă.

Trupul — o haină veche, uitată-n cuierul lumii,

Îi atârnă din mâneci ani risipiți în zadar.

În buzunare, doar ecouri 

Ale râsetelor de altădată.

Ce e moartea, dacă nu o clipă 

Care se uită înapoi la sine?

Un vis care a învățat să nu se mai trezească.

O ușă care nu se trântește, ci dispare.

Vreau să plec frumos, ca un gând care s-a terminat la timp,

Să mă sting sub pleoapele unui nor

Fără lacrimi, fără martori, fără zgomot —

Doar o semnătură de lumină pe cererea mea de odihnă.

Ce dacă acum răsare soarele,

Dacă e atâta beznă între noi,

Căci căldura se poate duce

Și cu strălucirea înapoi...

În inimile noastre, furtuna bate a dor nebun,

În nopți de gheață și de frig,

În zadar căutăm un cuvânt cald și blând,

În zadar așteptăm să ne mai întâlnim…

În miez de noapte, când cerul suspină,
Îmi caut visurile printre stele aprinse,
Poate mâine, într-o lume divină,
Te voi regăsi o umbră de doruri nescrise.

Am stat aseară de vorbă cu luna,
Ea mi-a șoptit secrete despre soare,
Eu i-am vorbit despre tine și struna
Pe care sufletul meu cântă iubirea ce doare.

Cerul ne-ar fi cunună, cu stelele nași,
Calea Lactee, altar de lumină eternă,
Dar știu că inima mea e un vis prea auster,
Nu-mi mai aparține, căci numele tău o inundă.

Aș vrea să fiu răpit din lumea asta,

Să mă ascund în pleoapa ta târzie,

Unde lumina moare în tăcere

Și numai dorul mai îndrăznește să vie.

Să-mi fie somnul tremur de ființă,

Să nu mai știu ce-nseamnă să respir,

Să curg prin tine, fără conștiință,

Ca un păcat ce caută iubir.

Mi-e sufletul o rană ce te strigă,

Și-n fiecare gând te nasc din nou,

Tu — înger ars pe marginea de sticlă,

Eu — cel ce moare, rămas ca un ecou.

Și dacă dragostea e doar durere,

Atunci mă las ucis de ea, tăcut,

Să fiu o umbră, prinsă între ere,

Ce te iubește...dar n-a existat niciodată, de fapt.

Tăcerea noastră răsună tare,
În fiecare pas făcut pe drum,
Cuvintele au murit de mult,
Iar timpul doar ne poartă prin fum.

Te ascunzi năvalnic printre lumi,

Ca o lumină ce fuge de propria vină

Iar eu îmi rup pașii încercând să te ajung,

Neștiind căt e iubire, căt e adevăr.

Mă chemi din depărtări, iar chemarea ta

Îmi sună ca o promisiune neterminată.

Îmi șoptești, pierdută, că asta e iubirea,

O foame care se hrănește din rană.

Am crezut că mă amăgești, că mă înveți să iubesc

Fără să-mi dai voie să ajung.

Că sunt doar o umbră pe care o chemi

Ca să nu fii singură pierdută printre lumi.

Și totuși, într-un târziu, am înțeles,

Că Iubirea nu se atinge, se acceptă,

Iar dacă tu ești departe, promit c-am să-ți fiu

Destul de aproape ,incât să rămân, chiar și fără tine.

O prezență discretă într-o lume zgomotoasă, purtând în palme sensibilitatea ca pe o busolă.

Simți profund fiecare umbră și fiecare rază, fără măști, fără scuturi inutile.

Când drumul s-a surpat sub picioare, nu ai așteptat mâini întinse din treacăt.

Te-ai ridicat singură din propria cenușă, scuturând praful de pe genunchi în tăcere.

Ți-ai fost propriul ecou și propria lumină, șoptindu-ți încurajări pe care nimeni nu le-a auzit.

Iar când spațiul din jur a devenit prea strâmt, ai ales plecarea ca pe un act de curaj, nu de abandon.

Sufletul tău știe când să schimbe decorul.

Acum, după ce furtunile s-au stins în zare, pășești mai departe pe drumul tău curat.

Zâmbești nu pentru că ai uitat trecutul, ci pentru că ai învățat cum să îl transformi în aripi.

Uneori, când în noapte tăcerea

Canta trist că un clopot greu

Mă rog vieții să îmi lase placerea

Sa simt pulsul vieții,mereu.

Uneori, când se stinge un suflet

Și te- ntrebi: Ce sunt Doamne, eu?

Doar prin inimi poți învinge durerea,

Prin glasuri vii, ca un curcubeu.

-Drumule,unde mă duci?..

Cu priveliști mă seduci;

Îmi promiți covrigi în coadă.

Viselor deșarte pradă,

Devenisem peste noapte,

Bântuită de propriile șoapte.

C-am ales țară străină,

Ce nu pare ca -- n vitrină.

Din rădăcini m am smuls,

Mânată de-un impuls,

Să -mi schimb ursita,

Depășindu -mi limita.

Dar, împlinirea mea interioară;

E dor în gândul ce zboară 

Spre tărâmul meu iubit,

Unde -am crescut și pătimit,

Unde chiar mă simt acasă 

Cu mușcate la terasă.

-Du-mă , drumule -napoi;

Acolo -ntre pereții goi,

La masa lipsurilor mele,

Să privesc la stele 

Cu ceaiul meu și -o pâine 

Fără grija zilei de mâine...

Poza mea

o vei găsi ,

undeva

în cărți uitată ,

o vei lua,

o vei privi

șoptind ușor

,,A fost odată".

Și pe spate

de o-ntorci

vei găsi

scris angelic

"Nu sunt eu,

ci doar o umbră,

mică piedică

a uitării".

La mormântul

ca de gheață

vei veni

cu trandafiri.

Lumânarea,

parcă-n viață

va domni

în cimitir.

De pe crucea

cenușie

vei citi

înlăcrimat

"Oricine poate

iubi,

dar cine poate

aștepta?"

Groază , șoc sau disperare

Are omul la nevoi,

Strigă, urlă-n gura mare

E dorință? Sau nevoi?

Vreau să fac, să reușesc ,

Nu știu-i bine sau greșesc?

Am nevoie , sau e necesar ,

Să fiu om sau superstar?

Cred în soare, cred în stele,

Sau eu cred ca am putere.

Am nevoie? Sau dorință?,

Sau e doar a mea credință?.

Să mă zbat , să stau deoparte?

Am nevoie ? sau vreau fapte?!

De o fi crez sau doar știință

Am nevoie de dorință.

Oricât rău mănânc și beau

Tot pe tine ,da te vreau 

Oricât de greu îți vine 

Crede-mă puțin pe mine 

Mă apasă și strivește 

Gândul care-mi răsădește 

C-ai putea să mă displaci 

Că nimic nu vrei să-mi faci

Mă agăț de haina ta 

Doar să fiu în viața ta 

Și în talpă să mă calci 

Numai spune mi ce ai să faci 

Clar ,ușor și apăsat 

Spune dacă m-ai uitat 

Lumina ta ce mă orbește 

Ce perfect te definește 

Dacă ar fii ca să orbesc 

Pe tine as vrea sa te privesc 

Ultima imagine să fie a ta 

Decât să nu te pot avea.