Rafinat și repugnant

mi-ar fi plăcut să vină cineva cu mine până la gară

să mă întrebe dacă n-am uitat ceva

să-mi dea niște sfaturi

mă  gândeam în timp ce călcam fără nicio tragere de inimă

prin iarba pictată cu steluțe de rouă

și auzeam trilurile ciocârliei în mijlocului cerului

bâzâitul albinelor trezite cu noapte în cap

reverberând în ochii mijiți de uimire ai florilor

plecasem singur cu viața de-acasă

spre nicăieri

îmbrăcat într-un un pulover din lână țigaie

pe gât

și-o pereche de pantaloni de velur

îmi cumpărasem bilet de călătorie la clasa a doua

numai  „dus”

până la capăt

oricare ar fi fost acesta

trenul cu aburi de pe vremea bunicii

care trecuse prin două războie mondiale

și-un genocid

sosise târziu

nici nu mai avea importanță

urcasem și luasem cu mine în suflet

pământul

ogorul din spatele casei

nucul

grădina cu trandafiri

bucata de cer și mână de stele din bătătură

eram un om fericit

nu mai conta nici dacă trenul oprea din stație în stație

sau dacă scotea fum

golul din mine devenise necruțător și nesătul

aș zice chiar sadic

ca o gaură neagră…

Cineva comparase poezia inimii cu o femeie grațioasă

era de fapt o forțare a metaforei

prin sobrietatea solemnă și persusivă a cuvântului

pentru că nicio poezie nu pornește din inimă

și nu se aseamănă cu nimic cunoscut

o tornadă nu se formează niciodată într-un pahar cu apă

și nu are grad de comparație

nu

poezia, la fel, țâșnește din adâncurile misterioase ale minții

ca un vârtej de simțire pe o axă verticală a gândului

sau ca o ciocnire între fisurile continentale ale acestuia

cu degajare de făcări

lăsând în urmă toate cadavrele sfârtecate ale alter-ego-ului

undeva, printre norii întunecați ai inconștientului, strălucesc ochii de cristal ai femeii
care dau frâu liber metaforei:
o floare în păr, două picături de rouă în urechi
atât de râvnitul Triunghi de Aur al Bermudelor de pe țărmurile Atlantidei

( identic cu numele unei femei!)
unde dispar cele mai frumoase vise ale nopții
.
și așa, din cenușa lor, renaște mereu ... poezia.

În uniforma grea, timpul s-a scurs,

Pe drumuri de onoare, în umbra de curse.

Dar astăzi, vântul schimbării îmi șuieră,

Retrag pasul din linia militară.

Echipamentul cândva purtat cu mândrie,

Azi e depus, în amintiri înfășurat.

Pe câmpul de luptă, am fost un soldat,

Dar acum în inima mea, altceva bate.

În ochii mei se oglindește amurgul,

De pe câmpia militară, privind în trecut.

Gândurile mele, ca stelele din cer,

Își găsesc drumul, către un nou început.

Am luptat cu devotament și cinste,

În uniforma de culori strălucitoare.

Dar acum, inima își caută liniștea,

Sub cerul liniștit, în zbor de pasăre.

Gândurile mele rătăcesc, ca soldați ai visului,

Într-o lume nouă, departe de tunete și strigăte.

Prin prisme diferite privind destinul,

 Retragându-mă, dar nu uitând niciodată.

Din lumea militară, trec acum în alt univers,

Cu gândurile ce dansează, ca frunzele în vânt.

În fiecare pas, îmi simt eliberarea,

Din cariera militară, spre visuri ce mă cheamă.

O nouă pagină se deschide în cartea vieții,

Cu speranțe și vise către orizonturi nesfârșite.

Retragerea mea, o transformare cu tălmăcire,

Din câmpul de luptă, către lumea iubirii și fericirii.

N-am văzut niciodată cerul mai cătrănit ca astăzi

s-a răstit de dimineață la norii negri de ploaie

și le-a spus să plângă mărunt peste Pământ

cu multă economie de lacrimi

nu se mai putea cu planetele și cu stelele astea,

atârnate de el,

într-o zi o să pună vântul să le scuture,

apoi va stinge el însuși toate luminile și focurile

de la răsărit la apus,

punând  lampa lui Aladin  în  dreptul  Andromedei,

în cel mai înalt pisc al Căii Lactee,

gata și cu Soarele acesta necugetat,

risipitor de lumină,

il va surghiuni și pe dânsul până în luna iunie, cel puțin,

la Polul Nord,

să mai încălzească și pe acolo oasele Pământului,

să țină vulcanii și cutremurele în frâu,

nu de alta, dar mor oamenii,

poeții,

săracii de ei,

într-o zi ne vom trezi singuri,

nu va mai avea cine să ne zugrăvească-n metafore

ca acum,

să fiu al naibii dacă nu-mi vine să plâng,

băgați-vă minnțile-n cap dracului!

Ajută-mă dându-mi cuvinte
În clipa dangătului de sinceritate
Fii  ființa care mă cunoaște  
De vrei să arăți că  mă știi în toate.
Alege ce-aș vrea  să îmi cânte
Harpa, la ora înserării  liniștite
Nu-mi mai vorbi șoptind cuvinte
Din gândurile uneori  împrumutate.
Și lasă albul alb fără de pete
Vreau numai florile să fie colorate
Din gândurile ce-s sortite
Ajută-mă sa-mă slobod  de noi ispite.

Ți-s cărările-ncurcate, 

de gânduri necurate, 

ce-ți răsar necontenit, 

și-amar în tine au sădit.

Făr' de seamăn simțăminte, 

jelesc nestăvilit morminte;

îngropata-i tu mâhnirea, 

spre sfânta-ți ispită: nemurirea. 

Paradis făgăduit ca un blestem, 

din Iad pe cine să mai chem?

străini ți-s toți, toate-s departe;

osemintele ți-s vii, 

speranțele moarte. 

Ca stelele-n zori, 

strălucirea 

se topește-n fum, 

sub plapuma tăcerii, 

lupte-adevărate,

își fac drum, 

hedonismu-nșelător,

ca noru'

aproape-ntunecat,

se prelinge

în inimi și minți...

suspine și umbre,

în dans se prind 

înfrânte.