Abis, în perilipsis
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Lorena-Adelina
#abis #necunoscut #viață #deslușire #încercare #început #apus #sfârșit #răsărit #cuprins #înnăscut #pierdut #nepătruns
Data postării: 2 august 2023
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 843
Poezii din aceiaşi categorie
Un maniac și-un salvator: Pocalul
Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,
Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;
Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,
Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.
Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,
Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,
Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,
Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...
Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,
Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,
Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,
Să crească mica speranță a monarhului cel rău.
Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,
Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,
Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,
Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.
Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,
Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,
Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,
Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...
O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,
Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,
Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,
Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.
Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,
La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,
Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,
Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.
Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,
Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,
Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,
Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.
Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;
Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,
Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.
Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.
Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.
Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.
Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.
Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.
Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,
Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,
Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,
Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.
Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,
Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,
Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,
Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.
În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,
Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.
Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.
Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.
Wondering Mind
Driving through deeps and sorrows,
The lone darkness my memory borrows,
Guiding it to the pale bliss of the moon,
But deep down I know, they'll return soon.
Wondering mind of the vapid night,
How much should I experience your might?
In the dark and velvet shroud I guide,
But why should I be the one thrown aside?
But it's my preemptive resignation,
Traveling far into the deep abstraction,
Going as distant as the lengthy railway,
Knowing in dark there is no portal to decay.
In the house familiar there's no peace,
Because my mind can't find coherence,
Endlessly destined for others to aglow,
My own selfish ambitions to overthrow
From "Volumul Istorie Opusă/Opposing History"
UITĂM
Uităm să privim la păsări și flori,
La cerul cu nori, la soare și stele,
Uităm să iubim lumina din noi,
S-o lăsăm să răzbată prin piele...
Uităm, mult prea des, uneori,
Să citim, să cântăm, să zâmbim,
Către pomii ce înalță-nspre nori,
Senine troițe ce se roagă sublim...
Uităm că prin venele noastre,
Fără grabă, curge aur lichid,
Uităm că din noi, câmpiile vaste,
Către cer, subtil, se deschid...
Uităm că zburăm fără umbră,
Uităm că pășim fără pas,
C-am sorbit din pocalul cu ambră,
Până când nimic n-a rămas...
Uităm că pe frunte ne stă înscris,
Haloul ființelor caste,
Uităm că Cerul, pentru noi, îi deschis,
Și purtăm, cu toții, o rană sub coaste...
Să uităm, stă în firea umană,
Să iertăm, mai aproape de zei,
Suntem îngeri ce coboară în strană,
Să cânte etern, psalmul verdelui Rai...
Singurătatea absolută
Mă simt aruncat şi suspendat în lume,
Incapabil de a mă adapta în vreun mod,
Sunt consumat şi distrus de propriul nume,
Iar deficienţe şi exaltări, sadic mă rod.
Sunt chinuit în aceiaşi lăuntrică dramă,
Orice mişcare îmi pare tot mai banală,
Mintea îmi este cuprinsă de-o teamă,
Ce crispează a mea faţă de ceară.
Sunt torturat de lumi părăsite,
Abandonat într-o singurătate glacială,
Aici nu am sentimente triste ori fericite,
Ci doar un slab reflex de lumină crepusculară.
Toate splendorile lumii aici dispar deodată,
Viaţa îmi este precum soarta unui cimitir,
Trăiesc singurătatea cosmică, desfăşurată,
În clipe haotice ce în nebunie transpir.
Scriu pentru cei ce vor veni după mine,
Că n-am în ce să cred pe acest pământ,
Iar unica scăpare este uitarea, ştiu bine …
Dar ce să uit, când în minte totu-i mormânt?
Nu vreau să mai ştiu nimic de lumea aceasta,
Lacrimile mele să vă înece pe toţi într-o clipă,
Focul meu interior, incendii să vă stârnească,
Să văd peste voi un haos şi-o aprigă frică.
DILEMA
Mă îndrept spre o răscuce
Nu știu drumul unde mă duce!...
Chipurii stranii ,cu priviri viclene
Vin să mă cheme.De voi merge
Pe calea ce mi-o arată
Voi avea ,o viață îmbelșugată
Cupa vieții cu dulceașă ,
Vedeți asta e problema
Nu știu să rezolv dilema !...
Calea spinoasă
Inhalând în fiecare zi posomorâtă, fumul acru și greu
Tu crezi, cu cea mai mare speranță în sfânta mântuire
Dar descoperindu-te, complet orb cu ochii nevăzători mereu
Primești o revelație, pentru o viață lungă plină de nemulțumire
Îți dai seama, că îți pierzi timpul pedegeaba lângă focul cald și pătrunzător
Înțelegi, că viața ta se schimbă teribil cu fiecae pas nou
Ar fi mai bine, să cazi străpuns în luptă de glasul otrăvitor
Pentru lucru ce merită să pierzi viața, pentru ceea ce merită să te pierzi lăsând veșnicul ecou
Și nu e chiar atât de greu de înțeles sensul miilor de vieți omenești
Simplu și ușor, cum ar fi să respiri într-o frumoasă dimineață
La urma urmei, multe fapte sunt posibile și pot ceda chiar și forțele cerești
Și scopul tău, e atât de aproape trebuie doar un singur pas spre cea mai frumoasă viață.
Dar timpul distruge chiar și pietrele ce au văzut nașterea universului
Și schimbă sensul cuvintelor care umpleau inima cu veșnica putere
La urma urmei, chiar obloane și lanțuri din oțelul ce rezistau de durerea mersului
Nu pot suporta toate blestemurile auzite din vorbele cele mai rele.
Un maniac și-un salvator: Pocalul
Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,
Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;
Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,
Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.
Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,
Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,
Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,
Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...
Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,
Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,
Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,
Să crească mica speranță a monarhului cel rău.
Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,
Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,
Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,
Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.
Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,
Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,
Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,
Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...
O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,
Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,
Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,
Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.
Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,
La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,
Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,
Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.
Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,
Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,
Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,
Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.
Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;
Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,
Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.
Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.
Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.
Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.
Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.
Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.
Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,
Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,
Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,
Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.
Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,
Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,
Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,
Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.
În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,
Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.
Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.
Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.
Wondering Mind
Driving through deeps and sorrows,
The lone darkness my memory borrows,
Guiding it to the pale bliss of the moon,
But deep down I know, they'll return soon.
Wondering mind of the vapid night,
How much should I experience your might?
In the dark and velvet shroud I guide,
But why should I be the one thrown aside?
But it's my preemptive resignation,
Traveling far into the deep abstraction,
Going as distant as the lengthy railway,
Knowing in dark there is no portal to decay.
In the house familiar there's no peace,
Because my mind can't find coherence,
Endlessly destined for others to aglow,
My own selfish ambitions to overthrow
From "Volumul Istorie Opusă/Opposing History"
UITĂM
Uităm să privim la păsări și flori,
La cerul cu nori, la soare și stele,
Uităm să iubim lumina din noi,
S-o lăsăm să răzbată prin piele...
Uităm, mult prea des, uneori,
Să citim, să cântăm, să zâmbim,
Către pomii ce înalță-nspre nori,
Senine troițe ce se roagă sublim...
Uităm că prin venele noastre,
Fără grabă, curge aur lichid,
Uităm că din noi, câmpiile vaste,
Către cer, subtil, se deschid...
Uităm că zburăm fără umbră,
Uităm că pășim fără pas,
C-am sorbit din pocalul cu ambră,
Până când nimic n-a rămas...
Uităm că pe frunte ne stă înscris,
Haloul ființelor caste,
Uităm că Cerul, pentru noi, îi deschis,
Și purtăm, cu toții, o rană sub coaste...
Să uităm, stă în firea umană,
Să iertăm, mai aproape de zei,
Suntem îngeri ce coboară în strană,
Să cânte etern, psalmul verdelui Rai...
Singurătatea absolută
Mă simt aruncat şi suspendat în lume,
Incapabil de a mă adapta în vreun mod,
Sunt consumat şi distrus de propriul nume,
Iar deficienţe şi exaltări, sadic mă rod.
Sunt chinuit în aceiaşi lăuntrică dramă,
Orice mişcare îmi pare tot mai banală,
Mintea îmi este cuprinsă de-o teamă,
Ce crispează a mea faţă de ceară.
Sunt torturat de lumi părăsite,
Abandonat într-o singurătate glacială,
Aici nu am sentimente triste ori fericite,
Ci doar un slab reflex de lumină crepusculară.
Toate splendorile lumii aici dispar deodată,
Viaţa îmi este precum soarta unui cimitir,
Trăiesc singurătatea cosmică, desfăşurată,
În clipe haotice ce în nebunie transpir.
Scriu pentru cei ce vor veni după mine,
Că n-am în ce să cred pe acest pământ,
Iar unica scăpare este uitarea, ştiu bine …
Dar ce să uit, când în minte totu-i mormânt?
Nu vreau să mai ştiu nimic de lumea aceasta,
Lacrimile mele să vă înece pe toţi într-o clipă,
Focul meu interior, incendii să vă stârnească,
Să văd peste voi un haos şi-o aprigă frică.
DILEMA
Mă îndrept spre o răscuce
Nu știu drumul unde mă duce!...
Chipurii stranii ,cu priviri viclene
Vin să mă cheme.De voi merge
Pe calea ce mi-o arată
Voi avea ,o viață îmbelșugată
Cupa vieții cu dulceașă ,
Vedeți asta e problema
Nu știu să rezolv dilema !...
Calea spinoasă
Inhalând în fiecare zi posomorâtă, fumul acru și greu
Tu crezi, cu cea mai mare speranță în sfânta mântuire
Dar descoperindu-te, complet orb cu ochii nevăzători mereu
Primești o revelație, pentru o viață lungă plină de nemulțumire
Îți dai seama, că îți pierzi timpul pedegeaba lângă focul cald și pătrunzător
Înțelegi, că viața ta se schimbă teribil cu fiecae pas nou
Ar fi mai bine, să cazi străpuns în luptă de glasul otrăvitor
Pentru lucru ce merită să pierzi viața, pentru ceea ce merită să te pierzi lăsând veșnicul ecou
Și nu e chiar atât de greu de înțeles sensul miilor de vieți omenești
Simplu și ușor, cum ar fi să respiri într-o frumoasă dimineață
La urma urmei, multe fapte sunt posibile și pot ceda chiar și forțele cerești
Și scopul tău, e atât de aproape trebuie doar un singur pas spre cea mai frumoasă viață.
Dar timpul distruge chiar și pietrele ce au văzut nașterea universului
Și schimbă sensul cuvintelor care umpleau inima cu veșnica putere
La urma urmei, chiar obloane și lanțuri din oțelul ce rezistau de durerea mersului
Nu pot suporta toate blestemurile auzite din vorbele cele mai rele.
Alte poezii ale autorului
Perpetuum tumultum
Ți-s cărările-ncurcate,
de gânduri necurate,
ce-ți răsar necontenit,
și-amar în tine au sădit.
Făr' de seamăn simțăminte,
jelesc nestăvilit morminte;
îngropata-i tu mâhnirea,
spre sfânta-ți ispită: nemurirea.
Paradis făgăduit ca un blestem,
din Iad pe cine să mai chem?
străini ți-s toți, toate-s departe;
osemintele ți-s vii,
speranțele moarte.
Surpare
Ca stelele-n zori,
strălucirea
se topește-n fum,
sub plapuma tăcerii,
lupte-adevărate,
își fac drum,
hedonismu-nșelător,
ca noru'
aproape-ntunecat,
se prelinge
în inimi și minți...
suspine și umbre,
în dans se prind
înfrânte.
Rafinat și repugnant
Suflete destoinice și de-ar mai fi,
Locuri vrednice nu mai sunt.
Astronomie vrei să ştii,
Dar "Cerul" zace-ndată sub pământ.
Să simți e un blestem,
Rațiunea oarbă e în floare.
"Doar" luminați, nu mai Suntem,
Am vrea un Soare fiecare.
Cerem iubire ca la târg,
Tranzacții nesfârșite zi de zi.
Iluzorii iubiri ori prietenii;
Se laudă cu câte strâng.
Empatia e la căutare,
Dar nu în relațiile sociale;
Ci ca adaos în CV. apare.
Şi e cognitivă, nu de-oricare.
Principii frânte-n afaceri crescânde,
Visuri zdrobite-n realități absurde,
Emoții, sentimente-năbuşite,
Toate, pentru statut şi cariere „reuşite".
Perpetuum tumultum
Ți-s cărările-ncurcate,
de gânduri necurate,
ce-ți răsar necontenit,
și-amar în tine au sădit.
Făr' de seamăn simțăminte,
jelesc nestăvilit morminte;
îngropata-i tu mâhnirea,
spre sfânta-ți ispită: nemurirea.
Paradis făgăduit ca un blestem,
din Iad pe cine să mai chem?
străini ți-s toți, toate-s departe;
osemintele ți-s vii,
speranțele moarte.
Surpare
Ca stelele-n zori,
strălucirea
se topește-n fum,
sub plapuma tăcerii,
lupte-adevărate,
își fac drum,
hedonismu-nșelător,
ca noru'
aproape-ntunecat,
se prelinge
în inimi și minți...
suspine și umbre,
în dans se prind
înfrânte.
Rafinat și repugnant
Suflete destoinice și de-ar mai fi,
Locuri vrednice nu mai sunt.
Astronomie vrei să ştii,
Dar "Cerul" zace-ndată sub pământ.
Să simți e un blestem,
Rațiunea oarbă e în floare.
"Doar" luminați, nu mai Suntem,
Am vrea un Soare fiecare.
Cerem iubire ca la târg,
Tranzacții nesfârșite zi de zi.
Iluzorii iubiri ori prietenii;
Se laudă cu câte strâng.
Empatia e la căutare,
Dar nu în relațiile sociale;
Ci ca adaos în CV. apare.
Şi e cognitivă, nu de-oricare.
Principii frânte-n afaceri crescânde,
Visuri zdrobite-n realități absurde,
Emoții, sentimente-năbuşite,
Toate, pentru statut şi cariere „reuşite".
Perpetuum tumultum
Ți-s cărările-ncurcate,
de gânduri necurate,
ce-ți răsar necontenit,
și-amar în tine au sădit.
Făr' de seamăn simțăminte,
jelesc nestăvilit morminte;
îngropata-i tu mâhnirea,
spre sfânta-ți ispită: nemurirea.
Paradis făgăduit ca un blestem,
din Iad pe cine să mai chem?
străini ți-s toți, toate-s departe;
osemintele ți-s vii,
speranțele moarte.
Surpare
Ca stelele-n zori,
strălucirea
se topește-n fum,
sub plapuma tăcerii,
lupte-adevărate,
își fac drum,
hedonismu-nșelător,
ca noru'
aproape-ntunecat,
se prelinge
în inimi și minți...
suspine și umbre,
în dans se prind
înfrânte.
Rafinat și repugnant
Suflete destoinice și de-ar mai fi,
Locuri vrednice nu mai sunt.
Astronomie vrei să ştii,
Dar "Cerul" zace-ndată sub pământ.
Să simți e un blestem,
Rațiunea oarbă e în floare.
"Doar" luminați, nu mai Suntem,
Am vrea un Soare fiecare.
Cerem iubire ca la târg,
Tranzacții nesfârșite zi de zi.
Iluzorii iubiri ori prietenii;
Se laudă cu câte strâng.
Empatia e la căutare,
Dar nu în relațiile sociale;
Ci ca adaos în CV. apare.
Şi e cognitivă, nu de-oricare.
Principii frânte-n afaceri crescânde,
Visuri zdrobite-n realități absurde,
Emoții, sentimente-năbuşite,
Toate, pentru statut şi cariere „reuşite".