În taină...
În taină se ascund femei,
Pe sub mireasma florilor de tei,
Acum că bine eu te știu,
M-aș îngropa în carnea ta de viu,
Și m-aș ascunde sub pietrele din drum,
Duios să calci cu dulcele-ți parfum,
Subit să mă prefaci în scrum,
Să-ți mângâi glezna și să-ți spun,
Amorul meu de om nebun.
În timp ce tu valsezi prin casă,
Îmbătrânește rochia de mireasă,
Iar eu prin geam privesc holtei,
Și-atât de frig e-n ochii mei...
În taină se ascund femei,
Pe sub mireasma florilor de tei,
Fântâni de lacrimi am sub pleoape,
Și numai luna vine să se-adape.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 7 decembrie 2024
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 321
Poezii din aceiaşi categorie
În poala ei!
E feerie peste tot sub soare
Iar vremea, e una minunată,
Ce te îndeamnă la plimbare
La braț cu o frumoasă fată
Copacii sunt încărcați de flori
Ce răspândesc miros amețitor,
De sus s-aud triluri de păsări
Ce-n cor se-ntrec pe limba lor
M-așez pe bancă lângă soție
Și capu-mi pun pe al ei umăr,
Nu mai sunt tânăr ca altădat'
Și-n gând ușor anii mi-i număr
Pleoapa îmi cade peste ochi
Și-adorm căzând în poala ei,
Nu mă trezește, fredonează
Un cânt cântat de noi pe-alei
Nu știu dacă visez sau aiurez
Că văd in fața ochilor cărarea,
Pe care ne plimbam în Copou
Și unde i-am furat sărutarea
Simt cum peste noi cad flori
Din teii înfloriți în luna Mai,
Și, cum cineva ușor mă urcă
Într-o caleașcă trasă de cai
Mirat întreb unde ne ducem
Și-mi face semn ca să aștept,
Mă uit atent, dar nu vorbesc
Și-n liniște nedumerit accept
Văd cum trăsura se oprește
Și-n fața noastra-i primăria,
Cobor încet și-ncep să înțeleg
Că soți vom deveni, eu și Maria
Tresar și mă trezesc din somn
Și văd că-s așezat în poala ei,
Capu-mi ridic și lung privesc
Cum trec studenții pe sub tei
Întreb cât am dormit de mult
Și îmi răspunde cinci minute,
Îi povestesc tot ce am visat
Râde și-mi dă sărut pe frunte
Ne ridicăm și banca părăsim
Pentru a merge înspre casă,
Pasul grăbim să nu întârziem
C-avem copiii, invitați la masă
Vis
La ceas de noapte,
Când somnul mi-e mai profund,
Când pleoapele îmi sunt grele,
Apari în al meu vis fredonând.
Cu ai tăi ochi căprui,
Îmi faci din vis,paradis,
Mă ridici la ceruri
Și o faci dinadins.
Te învârti în jurul meu
Eu încep să tresar,
Mă amețești mereu,
Cu parfumul tău bizar.
Pas cu pas,
Piruetă cu piruetă;
Ne scufundăm în dans,
Nu ne mai uităm la ceas.
Uităm de toți și toate,
Mă atingi domol,
Lăsăm problemele în spate;
Un vis,din care n-aș vrea să mă mai scol.
Pradă resemnată
În pădurea de frumuseți sacre,
Fructele-i sunt cele mai acre.
Flori parfumate răsar viteze
Printre buruieni mai breze.
Și buzele-ți înfloresc săruturi,
Îndrăgite de mii de fluturi,
Minciuni sărate puse pe rană.
A diavolului dulce hrană.
Cad pradă crudă ispitelor tale,
Ritual cu-n parfum de cicoare,
Și plutesc în plan prostesc.
Și iar mă faci să te iubesc.
Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aș cunoaște?
Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aș cunoaște?
Misterul nepătruns ce-n suflet mi se naște?
Ce mi se-arată oare că lumea-mi poate spune?
Lumea?! Un loc nebun de joacă al minților nebune,
Un țarc cu ziduri nalte, un soi de labirint,
Unde nebunii-s regi și regii-s cei ce mint.
M-am întrebat adesea, ce caut eu în lume,
Dacă nu vreau avere, putere sau renume?
Ce poate-mi lumea spune din ce eu n-aș cunoaște?
Misterul veșniciei ce-n moarte doar se naște?
Închisă-i poarta lumii, cu-al ei imens zăvor,
Oricum n-aș vrea să intru, de lume nu mi-e dor,
Prefer să stau deoparte, trăind povestea vieții
Lângă cea care-mi este scânteia frumuseții!
...
Prinos doar de iubire, aceasta–mi dă ea mie
Și darul fără seamăn de-a scrie poezie,
Cu-a florilor naiadă, cu ea mă împletește
Cea care-mi este soață și care mă-nsoțește.
Și ce-avem noi cu lumea? Noi, o avem pe-a noastră,
Lumea bată-n voie în geamul din fereastră,
Am stat în lumea largă, dar ne-am retras din dânsa,
Că-i pentru noi străină, de prea mult rău pătrunsă,
Acum la noi e toamnă, suntem deja cărunți,
Nu plângem de-a lor lume unde suntem mărunți,
Nepăsători de pompă, de flamuri și blazon,
Lăsăm pe alții-n față să urle-n microfon!
...
Nu mai e până-n iarnă, deja-i suntem în prag,
Încărunțiți la tâmple, mi-e dragă și-i sunt drag,
Ne place doar natura cu florile-i pe câmp,
Dar nu ne place-al lumii suflet mizer și tâmp,
Ne plac și muzica și poezia acelor clasici mari,
Dar ei n-au loc în lumea plină de cocalari.
Ce-mi poate spune lumea, fără ca eu să știu?
Are vreo noimă lumea, mă face ea mai viu?!
Mai bine-mi văd de treabă și mă dau deoparte,
O mare de-ntuneric de lume mă desparte,
Acum am altă lume unde vreau să rămân,
Alături de cea care mă face-a fi mai bun.
Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aș cunoaște,
Misterul nepătruns ce-n suflet mi se naște?!
...
Nimic nu are nouă lumea a ne mai spune,
Lumea-i doar loc de joacă al minților nebune,
Acum ne pregătim pentru Sfintele Paște,
Să primim Lumina, cea care ne renaște!
3Sorina Hăloiu, Decoratiuni Chirila Narcis şi încă cineva
CHITARA MEA
Aud un trubadur ce cântă
Când ziua moare în amurg,
Suspină struna-i pe chitară
În cupă picături se scurg.
El cântă încet și tremurat
Înfiorat, stârnind văpăi
Solie unui dor curat
Împătimit de ochii ei.
Dar cine cântul sâ-i asculte
În liniștea nopții de vară?
Cine lacrima să-i vadă
Prin pânza cerului de seară?
Mai bine eram copac
Când în ochii tăi mă uitam
In adâncul abis cădeam
Poate măcar un vals am fi dansat
Însă planul meu deja era stricat
La miez de noapte, uitându-mă la cer
Eu încă încerc să sper
Eu totuși sper ca voi uita
Dar simt cum încă mă-urmarește umbră ta
Însă încă îmi alină inima
Dulcea, poezia ta
Uneori mă gândesc ce-ar trebui să fac
Dar de-această dată cred că e mai bine să tac
Însă așa, mă simt înecat în lac
Iar în gandu-mi mă gândesc
Mai bine eram copac...
În poala ei!
E feerie peste tot sub soare
Iar vremea, e una minunată,
Ce te îndeamnă la plimbare
La braț cu o frumoasă fată
Copacii sunt încărcați de flori
Ce răspândesc miros amețitor,
De sus s-aud triluri de păsări
Ce-n cor se-ntrec pe limba lor
M-așez pe bancă lângă soție
Și capu-mi pun pe al ei umăr,
Nu mai sunt tânăr ca altădat'
Și-n gând ușor anii mi-i număr
Pleoapa îmi cade peste ochi
Și-adorm căzând în poala ei,
Nu mă trezește, fredonează
Un cânt cântat de noi pe-alei
Nu știu dacă visez sau aiurez
Că văd in fața ochilor cărarea,
Pe care ne plimbam în Copou
Și unde i-am furat sărutarea
Simt cum peste noi cad flori
Din teii înfloriți în luna Mai,
Și, cum cineva ușor mă urcă
Într-o caleașcă trasă de cai
Mirat întreb unde ne ducem
Și-mi face semn ca să aștept,
Mă uit atent, dar nu vorbesc
Și-n liniște nedumerit accept
Văd cum trăsura se oprește
Și-n fața noastra-i primăria,
Cobor încet și-ncep să înțeleg
Că soți vom deveni, eu și Maria
Tresar și mă trezesc din somn
Și văd că-s așezat în poala ei,
Capu-mi ridic și lung privesc
Cum trec studenții pe sub tei
Întreb cât am dormit de mult
Și îmi răspunde cinci minute,
Îi povestesc tot ce am visat
Râde și-mi dă sărut pe frunte
Ne ridicăm și banca părăsim
Pentru a merge înspre casă,
Pasul grăbim să nu întârziem
C-avem copiii, invitați la masă
Vis
La ceas de noapte,
Când somnul mi-e mai profund,
Când pleoapele îmi sunt grele,
Apari în al meu vis fredonând.
Cu ai tăi ochi căprui,
Îmi faci din vis,paradis,
Mă ridici la ceruri
Și o faci dinadins.
Te învârti în jurul meu
Eu încep să tresar,
Mă amețești mereu,
Cu parfumul tău bizar.
Pas cu pas,
Piruetă cu piruetă;
Ne scufundăm în dans,
Nu ne mai uităm la ceas.
Uităm de toți și toate,
Mă atingi domol,
Lăsăm problemele în spate;
Un vis,din care n-aș vrea să mă mai scol.
Pradă resemnată
În pădurea de frumuseți sacre,
Fructele-i sunt cele mai acre.
Flori parfumate răsar viteze
Printre buruieni mai breze.
Și buzele-ți înfloresc săruturi,
Îndrăgite de mii de fluturi,
Minciuni sărate puse pe rană.
A diavolului dulce hrană.
Cad pradă crudă ispitelor tale,
Ritual cu-n parfum de cicoare,
Și plutesc în plan prostesc.
Și iar mă faci să te iubesc.
Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aș cunoaște?
Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aș cunoaște?
Misterul nepătruns ce-n suflet mi se naște?
Ce mi se-arată oare că lumea-mi poate spune?
Lumea?! Un loc nebun de joacă al minților nebune,
Un țarc cu ziduri nalte, un soi de labirint,
Unde nebunii-s regi și regii-s cei ce mint.
M-am întrebat adesea, ce caut eu în lume,
Dacă nu vreau avere, putere sau renume?
Ce poate-mi lumea spune din ce eu n-aș cunoaște?
Misterul veșniciei ce-n moarte doar se naște?
Închisă-i poarta lumii, cu-al ei imens zăvor,
Oricum n-aș vrea să intru, de lume nu mi-e dor,
Prefer să stau deoparte, trăind povestea vieții
Lângă cea care-mi este scânteia frumuseții!
...
Prinos doar de iubire, aceasta–mi dă ea mie
Și darul fără seamăn de-a scrie poezie,
Cu-a florilor naiadă, cu ea mă împletește
Cea care-mi este soață și care mă-nsoțește.
Și ce-avem noi cu lumea? Noi, o avem pe-a noastră,
Lumea bată-n voie în geamul din fereastră,
Am stat în lumea largă, dar ne-am retras din dânsa,
Că-i pentru noi străină, de prea mult rău pătrunsă,
Acum la noi e toamnă, suntem deja cărunți,
Nu plângem de-a lor lume unde suntem mărunți,
Nepăsători de pompă, de flamuri și blazon,
Lăsăm pe alții-n față să urle-n microfon!
...
Nu mai e până-n iarnă, deja-i suntem în prag,
Încărunțiți la tâmple, mi-e dragă și-i sunt drag,
Ne place doar natura cu florile-i pe câmp,
Dar nu ne place-al lumii suflet mizer și tâmp,
Ne plac și muzica și poezia acelor clasici mari,
Dar ei n-au loc în lumea plină de cocalari.
Ce-mi poate spune lumea, fără ca eu să știu?
Are vreo noimă lumea, mă face ea mai viu?!
Mai bine-mi văd de treabă și mă dau deoparte,
O mare de-ntuneric de lume mă desparte,
Acum am altă lume unde vreau să rămân,
Alături de cea care mă face-a fi mai bun.
Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aș cunoaște,
Misterul nepătruns ce-n suflet mi se naște?!
...
Nimic nu are nouă lumea a ne mai spune,
Lumea-i doar loc de joacă al minților nebune,
Acum ne pregătim pentru Sfintele Paște,
Să primim Lumina, cea care ne renaște!
3Sorina Hăloiu, Decoratiuni Chirila Narcis şi încă cineva
CHITARA MEA
Aud un trubadur ce cântă
Când ziua moare în amurg,
Suspină struna-i pe chitară
În cupă picături se scurg.
El cântă încet și tremurat
Înfiorat, stârnind văpăi
Solie unui dor curat
Împătimit de ochii ei.
Dar cine cântul sâ-i asculte
În liniștea nopții de vară?
Cine lacrima să-i vadă
Prin pânza cerului de seară?
Mai bine eram copac
Când în ochii tăi mă uitam
In adâncul abis cădeam
Poate măcar un vals am fi dansat
Însă planul meu deja era stricat
La miez de noapte, uitându-mă la cer
Eu încă încerc să sper
Eu totuși sper ca voi uita
Dar simt cum încă mă-urmarește umbră ta
Însă încă îmi alină inima
Dulcea, poezia ta
Uneori mă gândesc ce-ar trebui să fac
Dar de-această dată cred că e mai bine să tac
Însă așa, mă simt înecat în lac
Iar în gandu-mi mă gândesc
Mai bine eram copac...
Alte poezii ale autorului
Nocturnă
În tăcerea nopții umbra-mi respiră,
Pe drumul pustiu strâmtat de uitare,
Pasu-mi răsună ca un cântec de liră,
Strivit sub povara unei clipe amare.
Pierdut pe sub stelele stinse pe boltă,
Mă caut întruna printre picuri de ploi,
Noaptea din mine încet se revoltă,
Și-mi curge din ochi întuneric puhoi.
Șoapte se-aud plânse-n ecou mai demult,
Sângele-mi sfârâie prin vene de ceară,
Departe de lume plânsul nopții ascult,
Și-ntr-un vechi cimitir îmi las clipa amară.
Cuvintele-mi zac pe un praf de lumină,
Pe buze de ceară ce nu mai vorbesc,
Iar timpul mă-mbracă-n mantia-i fină,
Și în întuneric, înnoptat mă topesc.
Testament
O să rămână după mine,
Când voi pleca la cer râzând,
O casă bătrânească în ruine,
Și-un sac de oase în pământ,
O poză ștearsă și cu sticla spartă,
Cu rama de vechime roasă,
Un nume părăsit pe poartă,
Și-un număr infinit pe casă.
Va mai rămâne poate o-ntâmplare,
Păstrată lângă gard de-al meu vecin,
Un nuc bătrân și-un liliac în floare,
Sub care-am săvârșit un trist destin.
Păcate și mustrări vor fi duium,
Că nu m-am potrivit cu firea lumii,
Ci am băut otrăvuri și parfum,
Și chiar mi-am insultat străbunii.
Să schimb ceva deja e prea târziu,
În cărți, coșciug îmi voi sculpta,
Și-n testament cu lacrimi am să scriu,
Că las uitării toată poezia mea.
Pe celălalt mal al vieţii
Pe celălalt mal al vieţii,
Ca o vită bătută,
În zorii dimineţii,
Şade mama tăcută.
Gândul ei grijile cern,
Pasul ei caută alt drum,
Căci doar instinctul matern,
Ne mai salvează acum.
Vremurile sunt alterate,
Mucegaiul de pâine e trufanda,
Trăieşte cine mai poate,
Şi cine poate lupta.
Teroarea se respiră ca aer,
Somnul e doar aţipiri,
Cu boala în fiecare zi mă încaier,
Durerea o simt la mama-n priviri.
Pe celălalt mal al lumii,
Ca o vită flămândă,
O mamă îşi strigă străbunii,
Undeva în cer s-o ascundă.
Grijile ei se macină-n gând,
Drumul ei cere alt pas,
Fiindcă acum pe pământ,
Doar calea morţii a rămas.
Epigrame XXVII
Confuzie
Tot îmi spunea că e fecioară,
Şi că băieții nu îi plac,
Şi s-a adeverit din prima seară,
Că e fecioară, doar în zodiac.
Unei polițiste
A reușit să intre-n breaslă,
Chiar dacă n-are pic de har,
Şi-o zgândără în țeastă,
Cum s-ajungă, sub-comisar.
Concediu la mare
Când am trecut pe pod canalul,
Și-am pomenit Mamaia-n nume,
Pe soață o și luase valul,
Iar eu sunt plin de spume.
Unui șofer de ziua îndrăgostiților
Se pregătise cu mult tact,
Cu flori a presurat decorul,
Şi-a pus lentila de contact,
Dar nu i-a mai pornit motorul.
Unei dive
Merge Eva înțepată,
Şi saltă mereu din cur,
De zici că-i modelată,
Nu din coastă... din femur.
Colegi de serviciu - înainte de program
Consumam la bar,
Câte-un pahar,
Eu dau pe gât...
El dă în gât.
Unui gardian - la penitenciarul de femei
Patrulând lângă celula șese,
Unde stă o blondă suavă,
Ea, frecându-se pe fese,
I-a plecat un glonț pe țeavă.
Profesorul masochist
Iubitul meu e profesor,
Iar noaptea-mi dă testare,
Eu iau un zece foarte ușor,
Iar el un patru la purtare.
Revers
Dacă-ar fi pe Adam să-L facă,
Din corpul Evei foarte delicat,
Din milă pentru Busuioacă,
Cu siguranță îl face... din ficat.
Soției
Soția mea e profesoară,
Şi zi de zi sunt foarte atent,
Dar numai noaptea bunăoară,
Mă lasă întruna corigent.
Eu nu port straie omenești
Eu nu am haine omenești,
Ci cântec port pe mine,
Și peste cărnile trupești,
Port versuri bizantine.
O fabulă am drept cravată,
Iar la rever port un sonet,
Cu jind se uită lumea toată,
Eu le ofer câte-un verset.
Cu lungi romane-s încălțat,
Două proverbe-mi sunt șosete,
Și umblu despuiat prin sat,
Iar criticii îmi scriu pamflete.
Pe cap am o baladă lungă,
Și-o doină ce o țin la piept,
Biblioteca o îndes în pungă,
Citesc, și moartea o aștept.
Eu nu port straie ca oricine,
Ci-s îmbrăcat în poezie,
Și sunt croite atât de bine,
Că mă vor ține-o veșnicie.
Portret
Plimbându-mă prin parc discret,
Aud o voce sugrumată de tutun,
"Maestre, hai să-ți fac portret,
Că pentru astăzi e preț bun..."
Mi-e gândul abătut în altă parte,
Mă uit cu coada ochiului la el,
"Sunt prea bătrân de poză frate,
Și prea hidos pentru al tău penel."
Dar mă gândesc cu jind la tinerețe,
Că - mi era drag de cum eram,
Mă întorc, și apoi cu politețe,
Îi spun doleanța ce-o aveam:
" De ești așa de bun cum zici,
Pictura să mi-o faci din vorbe,
De mă privești portretul ai să-l strici,
Și nici nu te-ncadrezi în norme.
Mi-e fața ponosită și ridată,
Căci mult am plâns în viața mea,
Te rog s-o faci puțin catifelată,
Exact ca-n tinerețe cum era.
Mi-s ochii șterși fără sclipire,
Cu irisul umbrit, nedefinit...
Te rog să-i pui pe cei de mire,
Că îmi erau de albastru infinit.
Mi-e părul alb ca neaua de zăpadă,
Că mult am chinuit și suferit,
Să-i pui un pic de negru, să se vadă,
C-am fost îndestulat și fericit.
Mi-e mâna moale ca de moaște,
Trudită-n grele munci de vulg,
Tu să mi-o faci c-atunci la oaste,
Când arma-n palmă îmi părea un fulg.
Un singur lucru însă îți mai cer,
Chiar dacă ție ți se pare inutil,
Să-mi pui și suflet... dar la el
Nu schimbi nimic, că-i de copil."
Nocturnă
În tăcerea nopții umbra-mi respiră,
Pe drumul pustiu strâmtat de uitare,
Pasu-mi răsună ca un cântec de liră,
Strivit sub povara unei clipe amare.
Pierdut pe sub stelele stinse pe boltă,
Mă caut întruna printre picuri de ploi,
Noaptea din mine încet se revoltă,
Și-mi curge din ochi întuneric puhoi.
Șoapte se-aud plânse-n ecou mai demult,
Sângele-mi sfârâie prin vene de ceară,
Departe de lume plânsul nopții ascult,
Și-ntr-un vechi cimitir îmi las clipa amară.
Cuvintele-mi zac pe un praf de lumină,
Pe buze de ceară ce nu mai vorbesc,
Iar timpul mă-mbracă-n mantia-i fină,
Și în întuneric, înnoptat mă topesc.
Testament
O să rămână după mine,
Când voi pleca la cer râzând,
O casă bătrânească în ruine,
Și-un sac de oase în pământ,
O poză ștearsă și cu sticla spartă,
Cu rama de vechime roasă,
Un nume părăsit pe poartă,
Și-un număr infinit pe casă.
Va mai rămâne poate o-ntâmplare,
Păstrată lângă gard de-al meu vecin,
Un nuc bătrân și-un liliac în floare,
Sub care-am săvârșit un trist destin.
Păcate și mustrări vor fi duium,
Că nu m-am potrivit cu firea lumii,
Ci am băut otrăvuri și parfum,
Și chiar mi-am insultat străbunii.
Să schimb ceva deja e prea târziu,
În cărți, coșciug îmi voi sculpta,
Și-n testament cu lacrimi am să scriu,
Că las uitării toată poezia mea.
Pe celălalt mal al vieţii
Pe celălalt mal al vieţii,
Ca o vită bătută,
În zorii dimineţii,
Şade mama tăcută.
Gândul ei grijile cern,
Pasul ei caută alt drum,
Căci doar instinctul matern,
Ne mai salvează acum.
Vremurile sunt alterate,
Mucegaiul de pâine e trufanda,
Trăieşte cine mai poate,
Şi cine poate lupta.
Teroarea se respiră ca aer,
Somnul e doar aţipiri,
Cu boala în fiecare zi mă încaier,
Durerea o simt la mama-n priviri.
Pe celălalt mal al lumii,
Ca o vită flămândă,
O mamă îşi strigă străbunii,
Undeva în cer s-o ascundă.
Grijile ei se macină-n gând,
Drumul ei cere alt pas,
Fiindcă acum pe pământ,
Doar calea morţii a rămas.
Epigrame XXVII
Confuzie
Tot îmi spunea că e fecioară,
Şi că băieții nu îi plac,
Şi s-a adeverit din prima seară,
Că e fecioară, doar în zodiac.
Unei polițiste
A reușit să intre-n breaslă,
Chiar dacă n-are pic de har,
Şi-o zgândără în țeastă,
Cum s-ajungă, sub-comisar.
Concediu la mare
Când am trecut pe pod canalul,
Și-am pomenit Mamaia-n nume,
Pe soață o și luase valul,
Iar eu sunt plin de spume.
Unui șofer de ziua îndrăgostiților
Se pregătise cu mult tact,
Cu flori a presurat decorul,
Şi-a pus lentila de contact,
Dar nu i-a mai pornit motorul.
Unei dive
Merge Eva înțepată,
Şi saltă mereu din cur,
De zici că-i modelată,
Nu din coastă... din femur.
Colegi de serviciu - înainte de program
Consumam la bar,
Câte-un pahar,
Eu dau pe gât...
El dă în gât.
Unui gardian - la penitenciarul de femei
Patrulând lângă celula șese,
Unde stă o blondă suavă,
Ea, frecându-se pe fese,
I-a plecat un glonț pe țeavă.
Profesorul masochist
Iubitul meu e profesor,
Iar noaptea-mi dă testare,
Eu iau un zece foarte ușor,
Iar el un patru la purtare.
Revers
Dacă-ar fi pe Adam să-L facă,
Din corpul Evei foarte delicat,
Din milă pentru Busuioacă,
Cu siguranță îl face... din ficat.
Soției
Soția mea e profesoară,
Şi zi de zi sunt foarte atent,
Dar numai noaptea bunăoară,
Mă lasă întruna corigent.
Eu nu port straie omenești
Eu nu am haine omenești,
Ci cântec port pe mine,
Și peste cărnile trupești,
Port versuri bizantine.
O fabulă am drept cravată,
Iar la rever port un sonet,
Cu jind se uită lumea toată,
Eu le ofer câte-un verset.
Cu lungi romane-s încălțat,
Două proverbe-mi sunt șosete,
Și umblu despuiat prin sat,
Iar criticii îmi scriu pamflete.
Pe cap am o baladă lungă,
Și-o doină ce o țin la piept,
Biblioteca o îndes în pungă,
Citesc, și moartea o aștept.
Eu nu port straie ca oricine,
Ci-s îmbrăcat în poezie,
Și sunt croite atât de bine,
Că mă vor ține-o veșnicie.
Portret
Plimbându-mă prin parc discret,
Aud o voce sugrumată de tutun,
"Maestre, hai să-ți fac portret,
Că pentru astăzi e preț bun..."
Mi-e gândul abătut în altă parte,
Mă uit cu coada ochiului la el,
"Sunt prea bătrân de poză frate,
Și prea hidos pentru al tău penel."
Dar mă gândesc cu jind la tinerețe,
Că - mi era drag de cum eram,
Mă întorc, și apoi cu politețe,
Îi spun doleanța ce-o aveam:
" De ești așa de bun cum zici,
Pictura să mi-o faci din vorbe,
De mă privești portretul ai să-l strici,
Și nici nu te-ncadrezi în norme.
Mi-e fața ponosită și ridată,
Căci mult am plâns în viața mea,
Te rog s-o faci puțin catifelată,
Exact ca-n tinerețe cum era.
Mi-s ochii șterși fără sclipire,
Cu irisul umbrit, nedefinit...
Te rog să-i pui pe cei de mire,
Că îmi erau de albastru infinit.
Mi-e părul alb ca neaua de zăpadă,
Că mult am chinuit și suferit,
Să-i pui un pic de negru, să se vadă,
C-am fost îndestulat și fericit.
Mi-e mâna moale ca de moaște,
Trudită-n grele munci de vulg,
Tu să mi-o faci c-atunci la oaste,
Când arma-n palmă îmi părea un fulg.
Un singur lucru însă îți mai cer,
Chiar dacă ție ți se pare inutil,
Să-mi pui și suflet... dar la el
Nu schimbi nimic, că-i de copil."