Plâng...

Femeie, ești gând străpuns de soare,
Mare albastră și margine de lume,
Pictură sacră de sunet și culoare,
Operă vie, în milioane de volume.

Ești dans și cântec, zbucium și odihnă,
Și proză și poem, o mare epopee,
Mă-nchin în față-ți și îți strig in tihnă:
Să fii iubită, La Mulți Ani, femeie!

... Pleacă, iarnă, vreau să pleci,

Unde vântul te alungă,

Lasă soarele să-nveci,

Lumea rece să n-ajungă.

Strânge-ți albii tăi nămeți,

Să răsară fir de floare,

Pomii goi, cu ramuri reci,

Să-și găsească iar culoare.

Lasă râul dezghețat

Să-și urmeze drumul lin,

Peste câmpul înverzit,

Să adie vântul blând.

Pleacă, iarnă, e târziu,

Primăvara bate-n poartă,

Lumea-ntreagă prinde viu,

Vestea bună să ne poarte.

Un an în care am ars mocnit

Ducând povara poveștii fără sfârșit 

Un an atât de paradoxal 

In speranța unui vin la final...

Doi ani de când ne-am cunoscut 

Și ochii noștri s-au întâlnit 

Doi ani de când a început o poveste

Care azi doar in mine trăiește...

Un an de sentimente puse la zid 

Ce doar in versuri mai pot să le deschid

Un an de iluzii și speranțe deșarte 

Că timpul ne va ține din nou aproape...

Doi ani de când cărările s-au întâlnit 

Și părea ca soarta ne-a fericit

Sa ne potrivească în asa fel

Sa rămânem..." amici la un păhărel".

Un an de când tu ești singurel

Eu cu dor de-o-mbrățisare, la un strugurel 

Un an în care, lacrimile au facut arhipelag

Ca n-am rămas, unul pentru altul...cu drag...

După noaptea cea amară

Petrecută-n ulicioară

Îmi stateai în poală,

Timpul ziceai că-mi zboară.

Sus în teiul lui Nea Ghiță,

Oi țuca a tale buze,

Dulci ca dorurile-mi arse,

Mi-i aduce vr-o zeiță .

Gelos mai pot fi pe soare,

Ce ți atinge buzele-amare,

Nu mi doresc să știi că doare..

Acest joc de-a sta-n teroare.

Doar un lucru îmi doresc,

În al nostru loc secret,

Luna să ne cânte-n șoapte

Dulci armonii de noapte.

Când această va pleca,

Gelozia-mi va apărea.

Cum el poate să-ți atingă,

Buzele să ți le-ncingă?

Câteodată mă gândesc,

El n-are niciun defect?

De ce pe el îl poți iubi

Și pe mine m-ai părăsi?

Doar în codru mă cunoști,

Și mi-oferi un anumit rost.

Tu în viață mă ghidezi,

Chiar dacă n-avem aceleași idei.

Dar încă mă întreb,

Are el ceva complex?

Ceva mai bun ce eu nu am?

Sau e un motiv banal.

Doar prieteni nu vreu să fim

Ori doi porumbei zburlii,

Ori nimic,

Pe veci, doi seci.

Te-am iubit, copilă, cândva în trecut,

Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut.

Te-am iubit cu patos, patos de nebun,

Și-am șoptit în mine ce voiam să-ți spun.

Am păstrat în suflet zâmbet și suspin,

Și-am cărat pe umeri tânguiri și chin.

Te-am iubit, ca fată, ca prințesă a mea,

Și în bezna nopții te-am făcut o stea,

Mă uitam pe boltă și plângeam pierdut,

Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut.

Îți cântam poeme pribegind pe drum,

Cu iubirea-n suflet flacără și scrum,

Te vedeam în toate, mă opream plângând,

Te vedeam alături de mână mergând.

Te-am iubit, femeie, cu aceeași toamnă,

Și ți-am plâns în vise minunată doamnă,

Și-ți păream adesea un nebun absurd,

Iar la vorba lumii am fost orb și surd.

Astăzi cum îți este nu te-am mai văzut,

Chiar și doar o clipă, îmi pare demult,

Ochiul meu te vede drept lumină vie,

Floare-n colț de stâncă, puf de păpădie.

Te-am iubit bătrână ca icoană a mea,

Și mă uit la tine ca la aceeași stea,

Lung îmi este drumul mai agale pasul,

Cântecul mi-e scâncet și mi-i stins și glasul.

Agățat de sfoara unui eșafod,

Zilele rămase mi le urc în pod.

Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut,

Te-am iubit cu patos, cândva în trecut.

A fost odat' în sat o fată

Pe când eram tânăr fecior,

Visam să-mi fie ea aleasa

Nuntă să fac și să mă-nsor

Am vrut să-i zic că-mi place

Și mult doresc să îi vorbesc,

Dar cum de ea să mă apropii

Ca-i mei cu-ai ei nu își vorbesc

În fiecare zi ne întâlneam

Și ne zâmbeam unul la altul,

Cred că și ea mă îndrăgea

Dar nu dorea să afle satul

Din sat, mama m-a dus la studii

Dorind să fiu cât mai departe,

Știind că ochii nevăzuți se uită

Și doar așa o să mă țin de carte

Un timp mi-a fost destul de greu

Să-nvăț cu ea ca semn de carte,

Multe-ntrebări, doar un răspuns

Că eu de fată n-am avut parte

Ușor, ușor am început s-o uit

Fără a ști vreodată a ei părere,

Dacă am fost sau nu pe lista ei

Și-așa să îmi alin a mea durere

Am revenit în satul meu natal

De fata dragă m-am interesat,

Prietenii mi-au spus are iubit

Și se mărită, umblă vorba-n sat

....................................

A fost odată un băiat și-o fată

Într-un sătuc, pe malul  unei  ape,

El a dorit s-o facă a lui mireasă

Soarta  a spus Nu...atât de-aproape!

Tăcerea îmi este dar divin,

O scară înspre bolțile sfințite,

Și zilnic cu o treaptă vin,

Din vorbe aspre nerostite.

Cuvinte-mi mor subit pe limbă,

Ori le ucid devreme-n minte,

Tăcerea-n ochii mei se plimbă,

Iar gura-i plină de morminte.

În lumea dulce a nerostirii,

Se-nalță sufletu-n lumină,

Și-acea scânteie a iubirii,

E-un foc imens care domină.

Când clevetiri survin mieros,

Ca să trezească vorbe amorțite,

Mi-s ochii îndreptați în jos,

Iar buzele îmi sunt pecetluite.

Tăcerea îmi este dar divin,

Și urc pe scară înainte,

Și zilnic cu o treaptă vin,

Eu, ucigașul de cuvinte.

Mi-e mintea în flăcări,

Şi privirea sub ape,

Pe ale lumii cărări,

Cutreier în noapte.

Mi-e inima piatră,

Şi sufletul lut,

Cu ale lumii hoarde,

Mă încumet să lupt.

Mi-e pasul prea mare,

Şi gândul prea iute,

A lumii teroare,

Îmi transpiră pe frunte.

Mi-e viaţa prea scurtă,

Şi ţelul departe,

Prin lumea ocultă,

Încerc a răzbate.

Mi-e taina împletită,

Cu un cosmic destin,

În lumea hulită,

Voi încerca să revin.

Îmi fluier tristețea râzând, 

Și-mi rumeg din suflet răcoarea, 

Preumblu cu moartea în gând, 

Și aștept resemnat condamnarea. 

Prin sânge îmi curg lacrimi de jale, 

Și atât de amară mi-e viața, 

Încât mă plimb descărnat și agale, 

Sărutând înzorit dimineața. 

Mai privesc spre pustiul din Lună, 

Și mă văd împărat peste ea, 

Și-o aștept ca-ntr-o zi să îmi spună, 

Vino sus, căci sunt toată a ta. 

Mă dezic de pământ și de lume, 

De atâtea tristeți în iubiri, 

Însă vreau ca-n decade postume, 

Să-mi sădiți pe mormânt trandafiri,

Să nu fiu recunoscut după nume, 

Ci confundat c-un verset din psaltiri. 

Sub pleoape țin oglinzi de întuneric,

unde lumina moare ceas de ceas,

și-n piept cocori îmi bat din aripi grele,

rătăcitori prin mersu-mi fără pas.

Pe umeri port o haină de tăcere,

țesută din atâtea răni ascunse,

iar zborul meu fără repere,

se pierde-n taine nepătrunse.

Mi-e somnul o fereastră către frig,

prin care visul plouă fără milă,

întreaga noapte mă frământ și strig,

că existența mea e practic inutilă.

Și dacă plâng, nu-i lacrimă, ci scrum,

din focul ce m-a ars în ani de-a rândul,

și-aș vrea să fug, dar nu pe același drum,

unde-am pierdut și dragostea, și cântul.

Dar nu-i sfârșit, e numai umbra unui gând,

ce-și caută în vechi păcate mântuire,

și în același trup cu sânge fumegând,

ar vrea să reînvie pârdalnica iubire.

E altă noapte sub aceeași lună,

Și stau la masă lângă geam,

Și-n persistența mea nebună,

În dosul lunii ascunsă te zăream.

Parfumul tău pe haine-l simt,

Și mă gândesc să-ți scriu scrisoare,

Dar te-ai mutat și așa presimt,

Că adresa ta e dincolo de soare.

Mă uit pe geam și tainic ninge,

Iar gândul viscolește-n mintea mea,

Și văd cum cineva te-mpinge,

Și cazi în neant din stea în stea.

Afară două umbre grațios dansează,

Îmbătrânesc privind acest spectacol,

Iar muzica îmi ține mintea trează,

Și simt c-o să se-ntâmple un  miracol.

Dar brusc un crivăț cu miros de frică,

Privirea îmi îngheață în fereastră,

Și dansul umbrelor îl văd prin sticlă,

Iar lumea lor e ca și lumea noastră.

Atâta nostalgie îmbrăcată-n iarnă,

Un ultim dans pentr-un uitat holtei,

Și din tavan a început să cearnă,

Cu inimi suferinde de tinere femei.

Ce noapte grea mi s-a lăsat,

Pe suflet ca un sloi,

Și parcă cerul răsturnat,

Se frânge peste noi.

Ce vânt pustiu îmi bate-n piept

Ca-n trunchiul unui fag,

Când brațul cald eu mi-l îndrept ,

Să-ți prindă trupul drag.

Ce iarnă albă-mi curge-n sânge,

Cărând troieni de patimi,

Iar ochiul trist adesea plânge,

Numai ninsori de lacrimi.

Și, valuri vii din alte mări,

Mă cheamă cu-al lor glas,

Să scap de acele încercări,

Ce-n inimă-au rămas.

O, stele, stingeți rând pe rând,

Lumina unui vis,

Să nu mai sper, să nu mai plâng,

În sufletu-mi închis.