Voi încerca să revin

Fără o mână de paie sub ciolane,

Fără un codru de pâine,

Citesc cărţi medicale,

Să-mi tratez boala de mâine.

Macin în trup o durere bălaie,

Mă arunc la picioarele morţii,

Ea îmi mai aruncă o mâna de paie,

Lăsându-mă la învoiala sorţii.

Plâng îngropat până la gât în omăt,

Lacrimile în ţurţuri lucesc,

Mestec durere şi parcă mă îmbăt,

Lângă troiene călăii zâmbesc.

Muguri îmi răsar pe piciorul de lemn,

E bocnă şi inima-n piept,

Moartea din nou încerc să o chem,

Îmi face cu mâna şi-mi spune s-aştept.

Şuieră vântul ca glonţul din puşcă,

Croncăne ciori spânzurate-n copac,

Gerul de faţă crâncen mă muşcă,

Lângă mine râde un drac.

Mă simt sfărâmat ca o piatră,

De dejecţii umane schilodit,

Uitat de mamă, de tată,

Iar de moarte din nou părăsit.

Cum să te smulg din mine, când în carne,

Ai încolțit ca dorul din pustie?

Ești scrisă-n mii de pagini subterane,

Ce izbucnesc în cânt și poezie.

Și dacă-mi tai adânc din piept răbdarea,

Te voi găsi zvâcnind, mereu, în rană,

Căci tu-mi ești umbra, sângele, chemarea,

Și focul ce mă arde de sub haină.

Te port ca pe-un blestem de frumusețe,

Ca pe un cântec vechi, de neuitat,

Cu trupu-încimentat etern în tinerețe,

Ești înger, demon… Slavă și păcat.

În tine-mi cresc și vântul, și furtuna,

Și liniștea ce-mi cade peste pleoape,

Cu tine pot îmbrățișa chiar luna,

Și pot împarte zorii, în rouă și în ape.

Mi-e teamă să te strig, căci te-ai ascunde,

Ori te-ai preface a florilor tulpină,

Și-n drumul meu, ce duce orișiunde,

Aievea  înflorești din rană și lumină.

Aș vrea să fug, dar pașii mă refuză,

Căci tu ești calea, eu sunt rătăcirea,

Și-n pieptul meu, în inima confuză,

Ai răsădit speranța și iubirea…

Maica mușcă aguridă,

Mi-e dinții-mi strepezesc,

Azi pământul n-are milă,

Nici izvoare nu țâșnesc.

Tata cântă în fântână,

Un descântec de noroi,

Luna stă cu gura strâmbă,

Și-i blestemă pe-amândoi.

Port în sânge-o rană veche,

Nu se vede, dar mă ține,

Parcă Dumnezeu mă iartă,

Dar trimite boala-n mine.

Și pășesc cu fruntea rece,

Peste drumuri de păcat,

Tot ce-i sfânt se murdărește,

Lângă sângele-mi uscat.

Sora mică rupe pâinea,

Și o-ntinde c-un oftat,

Dar din miez se-nalță șerpii,

Și venin au împroșcat.

N-am fost om, ci doar povară,

Dusă-n spate de-un străbun,

Trag cu sete din țigară,

Rugăciunea când mi-o spun.

Casa plânge cu pereții,

Fumul geme-n vatră lung,

Râd icoanele sub sticlă,

Că la Dumnezeu n-ajung.

Sunt un om rătăcit, 

fără hartă și nume,

pe cărări care țin

de uitare și lume.

Am să caut tăcut, 

urma pașilor tăi,

într-un timp netrăit

de niciunul din noi.

Am să bat la un ceas, 

pe care n-o să ți-l spun,

să deschid un prezent

din trecutul comun. 

Și te voi recunoaște, 

după liniștea vie,

după felul în care

tăcerea ne știe.

Am să-ți caut surâsul

în lumini de apus,

cu un far rătăcit, 

de pe malul opus.

Am să strâng dintre flori, 

chipul tău de mireasă,

ca pe-o floare de gheață

dintr-o iarnă geroasă. 

Și-n tăcerea adâncă,

ca un val de sub mare,

te voi naște din dor

și din vechea chemare.

Cum aș putea ca să citesc, 

Scrisorile ce n-au ajuns, 

Căci doar acestea împărtășesc, 

Imense clipe-n care ai plâns. 

De atâtea ori te-ai răzgândit, 

Scrisoarea să o pui în plic, 

Căci nu credeai că te-am iubit, 

Pe cât de tare ai fi voit. 

Și câte rânduri necitite,

S-au șters sub palma ta-n tăcere,

Rămas-au foile lipite,

De-atâtea lacrimi și durere.

Dar oful tău, oricât l-ai stinge,

Mai arde-n umbra unui rând,

Și-n visul nopții mă atinge,

Și-ți scrie numele plângând.

Și de-aș fi fost în scrisu-ți pana, 

Ce curge molcom pe hârtie, 

Cu patos ți-aș fi oblojit și rana, 

Făcându-ți tușul apă vie...

Într-un sertar uitat de lume,

Iubirea-n file ai ascuns,

Și n-ai lăsat ca slova să-și asume,

Atât amor, și-atâta plâns.

Fără uși și fără geamuri îmi e casa,

Fără scaune împrejur mi-e masa,

Patu-mi este o pătură peste podele,

Și-s fericit că toate acestea-s ale mele.

Atunci când soarele pe cer ardea,

Trageam un nor și îl făceam perdea,

Printre pereți când vântul șuiera,

Mă prefăceam că-mi cântă soarta mea.

Dar a venit la mine astăzi primăvara,

S-o găzduiesc un anotimp doar seara,

Și arăta precum o zână de frumoasă,

Strângând-o în brațe am invitat-o-n casă,

Și-am convenit să stea aici o veșnicie,

Căci mirosea a flori, a râu și-a apă vie,

Și-n loc de uși aveam bujori și crini,

Și în ferestre doar roze albe fără spini,

Și în întreaga casă peste vechile podele,

Crescu o iarbă deasă și pe alocuri stele,

Iar împrejurul mesei, plutind ușor pe iarbă,

Stau două jilțuri din nuferi și rubarbă.

Și-n fiecare seară cu dânsa stau la masă,

Și azurul din privire o face mai frumoasă,

Răsună întreaga casă sub tril de păsărele,

Și-n toată sărăcia, acestea-s numai ale mele.

Părând c-așteaptă-n pace pierdutele fregate,

Răsar în largul undei ca niște pumni stâncoși,

Să le îmbrace-n piatră catargele trădate,

De flamurile sure, plutinzilor coloși.

Acolo știm să fie din timpuri cunoscute

Legendelor din vreme de vechi navigatori,

Cu inima zdrobită în palmele avute

De taina-aceea sumbră a recilor strâmtori.

Suspin adânc, adânc suspin,

Specific vremilor ce vin,

Cârd de cocori, ce strigã-n cor

Durerea noastr-a tuturor;

Poem al anilor târzii,

Cântat cu glasul celor vii!

Oftat, de pace rãpitor,

Venindu-ne din viitor,

Prelungã zicere din nai

Şi crainic, care strigã: "Vai!",

Jãratic, flacãrã de foc,

Neaşteptat sfârşit de joc...

Pe culmi de munţi şi jos, în grind,

Sunt luminiţe ce se-aprind

Sclipind, ca-n palmã, doi bãnuţi,

Nãdejde, celor ce-s pierduţi,

Prãdaţi de haitele de lupi,

Precum o hainã, când o rupi.

Un nor trecu înspre apus.

Mã uit mai bine: alţii nu-s

Sau, cel puţin, nu fac scântei,

Sã cadã flãcãri lungi, din ei,

S-aprindã pulberea de jos,

C-un bubuit gãlãgios!...

O, ţara mea! Ah, Neamul meu!

Speranţa ta, e Dumnezeu!

Fãrã de El, scãpare nu-i!

El, sprijin este orişicui

Care Îl cheamã-n ajutor:

Îl face prinţ moştenitor!

Ajungã rãul, cât a fost,

Dar nici sã plângem, n-are rost!

Ci sã-ndreptãm privirea-n sus,

Sã-L aşteptãm, cum ni s-a spus,

Pe Mirele neprihãnit,

Cu suflet bun şi liniştit.

Scriu de ură și iubire

Și, chiar despre viața mea,

Presărată cu de toate

Greu să scoți ceva din ea

Am fost și pe înălțimi

Dar și sub nivelul mării,

Niciodată nu m-am plâns

Celor ce sunt capul țării

Cui să-i spui o nedreptate

Ce o simți pe pielea ta,

Chiar de știi că ai dreptate

Nimeni-nveci nu ți-o va da

Este-n jur multă minciună

Și trăim cu mult păcat,

Ni se-ascunde adevărul

Și prin fals ești promovat

Nu mai știm ce e iertarea

Și pe toți îi judecăm,

Chiar de ne lipsește proba

Nu contează...acuzăm

Suntem plini de răutate

Și-am uitat să mai iubim,

Unii cer un colț de pâine

Noi la masă nu-i poftim

Rugă înălțăm la Domnul

Să ne ierte de păcate,

Știm să cerem, nu să dăm

Suntem fără bunătate

Toți am vrea să aruncăm

Cu o piatră unu-n altul,

Bârna-i greu să ne-o vedem

Paiul a-ntrecut copacul

Ce ușor e să dai sfaturi

Când nimic nu ai a spune,

Și ce trist e fără carte

Și fără rușine-n lume

Tot mai greu este să fim

Și corecți și fără de păcat,

Dar putem să fim mai buni

Și să dăm..că, ni s-a dat!

,, Caci noi, neavand zi de odihna, am desavarsit celelalte creaturi ale lumii "  Demonul, Marna.

Când plutea întuneric, să se facă lumină,

ai zis , și eu, din adânc, tot lumină am strigat,

Dar vocea mea Nchisă, ca tigrul vărgat,

Se rotea-n neant ca-ntr-o cușcă.

Și iata pământul, cu suflu de viață,

Căci viață ai zis, s-a – nălțat,

Urlasem și eu, din adânc, însă viața,

Ca tigrul vărgat te-a urmat.

Odihnă apoi, odihnsească-se-toate,

N noroaie de stele și frunze uscate.

Țineam strâns de lanț, și cu gheara ,

tot mai dezgropam cate-un mort.

                         ***

Dar iată ca Abel s-a-ntors,

Sprijinit de Hristos, prin grădină,

Pășeau amândoi: Dă-i să bea,

Hristos mi-a spus, și i-am dat,

Chipu-i era albicios, brațul era degerat,

Pe piept o dâră de sânge/i sclipea ca un sarpe,

vinul s-a –ntors în mocirlă de ape,

Dar el l-a băut chiar și asa.

Unde sunt morții? Mă-ntreabă Hristos,

I-am zis, am țipat, dar tigrul vărgat...

Să taci! Zice Abel, și – mi face un semn

S-arăt unde-i groapa...

Tăceam toți trei și săpam în adânc,

în mâl și în os și-n cobalt și în piatră

Iată-i:  copii, bărbați și femei,

Bieti muritori, toti, laolaltă.

Atunci am simțit cum din catacombe,

Mirosul urât , de napalm și de bombe,

Se ridică spre noi, și pe fețele arse,

De bezna torturii , încă rămase,

Mari cicatrici, retezau câte-o umbră.

Ce ati făcut? Dar drumul de seară,

Prinse deodată sunet de pași. 

- Eu îmi lăsasem capul în jos -

Privi către zare Cristos, și întors,

Încercă  să învie un mort.  

Prefer să tac când alţii spun

Poveşti şi snoave, fel de fel,

Cu zmei cu aripi de oţel,

Cu puşti, din bâtă de alun...

Nu-i felul meu să zic ceva

Numai de dragul de-a fi zis;

Căci vorba este un zapis

În stare a te obliga

Să faci ce n-ai fi vrut să faci,

Să fii ce nu ai vrea să fii.

Cuvintele, dacă nu ştii,

Sunt nemiloşii tăi ortaci!

La începutu-acestui veac

Atât de multă vorbărie,

E-o nemiloasă pandemie

Ce pare să nu aibă leac!

Şi, în sfârşit, un glas în plus

De ce aş face să răsune?

De ce să pun şi pasiune

Când nu se-aude ce am spus?

Nu sunt absurd şi nici posac

Dar, cum am spus-o mai devreme,

Ca rezumat acestei teme:

Când toţi vorbesc, prefer să tac.

un fir de fum
dansează
unde n-a fost foc
doar gândul
căldurii.