Că doar iubirea...

Chiar dacă în astă lume

E şi vreme de furtună,

Într-o altă dimensiune

Mereu este vreme bună!

Chiar dacă în astă lume,

Nori de ploaie trec şi vin,

Într-o altă dimensiune

Mereu este cer senin!

Chiar dacă în astă lume,

Ziua cu noaptea se-mbină,

Într-o altă dimensiune

Mereu este doar lumină!

Chiar dacă în astă lume,

Moartea rupe a vieţii aţă,

Într-o altă dimensiune

Mereu este numai viaţă!

Chiar dacă în astă lume

Este ură în neştire,

Într-o altă dimensiune

Mereu este doar iubire!

Tot ce pot spera de acum,

E că atunci când plec din lume,

S-ajung într-un loc mai bun...

Într-o altă dimensiune!

Salcâmule mă uit la floarea ta,

Să mă încarc cât pot de mult cu ea,

Că nu ştiu şi la anu' de trăiesc,

Ca să mai văd salcâmi când înfloresc.

Şi adun mireasma-ţi care te-mpresoară,

Că nu ştiu într-o altă primăvară,

De mai apuc să strâng al tău parfum

Din creanga-ţi aplecată peste drum.

Şi să nu uiţi de mor chiar mâine,

Să scuturi a ta floare peste mine,

Să plec spre celălalt tărâm,

Pe mine cu mirosul de salcâm.

Doamne, Sfinte Doamne, iartă-ne pe toţi,

Că deşi vii suntem, parcă suntem morţi,

Cu inimi de piatră ce nu ştiu iubi,

Nişte morţi doar suntem, deghizaţi în vii.

Bântuim planeta ca nişte strigoi,

Parcă ne e viaţa, viaţa de apoi,

Piepturile noastre sunt de mult pustii,

Doar mimăm porunca de a ne iubi.

Doamne, Sfinte Doamne, iartă-ne pe noi,

Că-mbrăcaţi în haine scumpe, suntem goi,

Că pe dinăuntru trăim doar un pic,

Că deşi avem simţuri, nu simţim nimic.

Nişte bestii suntem, ce cu chip de om,

Muşcăm zilnic mărul interzis, din pom,

Zilnic batem cuie în Cel răstignit,

Vinovat pe Cruce doar că ne-a iubit.

Doamne, Sfinte Doamne, iartă-ne te rog

Şi mai dă-ne minte că n-avem deloc,

Să putem pricepe că de vom iubi,

Deşi morţi în groapă, veşnic vom trăi.

Că fără iubire viaţa ne e-n zadar,

Nişte oase suntem, după moarte, doar,

Că numai iubirea rămâne de faţă,

Dincolo de moarte, ca să ne dea viaţă.

Doamne, Sfinte Doamne!

Ne-am cunoscut în parc sub nuc,

Îmi amintesc clar, cum să nu,

Când ţi-am propus să bem un suc,

Dar tu serioasă mi-ai zis nu.

Atunci ţi-am spus că dacă vrei

Să luăm o bere, iar de nu,

Să mergem la un ceai de tei,

Dar tu mi-ai zis că nu şi nu.

Când am văzut că nu doreşti,

Te-am întrebat de vrei sau nu,

La o cafea să mă-nsoţeşti,

Dar tu, că nu şi nu şi nu.

Dar ce să vezi, când ţi-am cerut,

Pe veci să fii aleasa mea,

Chiar să primeşti n-aş fi crezut,

Dar tu serioasă mi-ai zis...da!

Şi când ţi-am spus entuziasmat,

Că vreau să avem copii cândva,

Că o s-accepţi n-aş fi sperat,

Dar tu mi-ai zis că da şi da!

Iar ca să mergem într-o zi,

Noi doi bunici, la o cafea,

Nici nu visam de acord să fii,

Dar tu, că da şi da şi da!

Nu vreau să fiu o pană,

Să zbor preţ de o clipă,

Eu vreau să zbor tot timpul,

Eu vreau să fiu aripă.

Să ard aşa cum sorii

Ard în Calea Lactee,

Eu vreau să ard o viaţă,

Nu vreau să fiu scânteie.

Şi nu vreau ca briceagul,

Doar să rănesc -când scriu-

Eu vreau să ajung la inimi,

Ca un pumnal să fiu.

Să nu te plângi orice ar fi,

De viaţa ce-o trăieşti

Şi pân' atunci când vei muri,

La lut să te gândeşti.

Nicicând să nu te plângi de frig,

Că-n moarte când vei trece,

În groapă nu va fi nimic

Mai cald ca lutul rece.

Şi de-ntuneric de te plângi,

Când moartea va să vină,

Pe lutu'-n care ai să ajungi,

Nu va cădea lumină.

Şi averi de n-ai agonisit,

Să nu te plângi prea mult,

Că după ce vei fi murit,

Se vor preface-n lut.

Şi să nu plângi că viaţa-i grea,

Că-n lut când te vor pune,

Pe tine-n veci se va lăsa

Mai greu ca orice pe lume.

corpul era o pară
una dintre cele mai mari pere
ochii pictați adânc în cap
praf de copt la subraț
căpșune în obraji
povestea ei, o plăcintă râncedă
cu răvaș
unul pe care a uitat să-l citească

dar micul ei magazin
mirosea a migdale

doamna Marieta
eram prea mică, nu înțelegeam multe
când toți copiii aveau jocul lor și
nu mă regăseam, apoi
mi-ai deschis apetitul pentru un limbaj unic
iubirea de zahăr, de singurătate
iubirea de lumină amenințată
de tăișul nopții
când zahărul se întărește pe prăjituri
în frigider

dacă a murit, nu știu
n-am văzut-o de ani de zile
magazinul mic are geamurile văruite
în parc, banca îndoită de șoldurile ei
nu mai are suflet
aerul din jur - lumea interioară
a unui mut
azi, plăcinte se fac peste tot
și doar congelate

doamna Marieta
această figură cumva indie, cumva plină de groază
în tremurul șoldurilor ei
halatul alb, de cofetăreasă
nu știam exact
dacă mirosea de fapt a clor
sau migdale
mâncam plăcinte extra vanilate
și privirea ei de femeie grasă
ocrotea cu milă anticipată
privirea mea de copil gras

ce doamnă,
Marieta
parcă și numele ei îmi aduce aminte
de aceste ciudate cafenii
femeia asta va rămâne mereu cu mine
pentru că s-a născut să miroasă a migdale

și a nefericire

Am inchis fereastra plină de crăpături a diminetii.

Prima rafală de vânt adusese sunete de flaut,

de tobe și de paşi efemeri ; de explozii și de

distorsiuni; toate dispăreau încet în melancolia ploii.

Priveam atent un dans lent și, ca de obicei,

sincron cu imaginea mişcărilor din oglindă;

crâmpeie de amintiri invadau spațiul spiritual;

iubirea pe care o simțim atunci când mintea

este golită de emoțiile fierbinți ale verii.

M-am așezat lângă o vecină în vârstă

ce avusese un fiu care a luptat pe frontul din

Asia până când a fost împușcat și despicat

în două. Luptase printre cei mai buni

soldați, toti perfecționisti. Muzica s-a oprit

brusc, dar mișcarile dansatorilor au continuat

în absența notelor, accelerându-se, din când

în când, pentru a crea o anumită tensiune

cu scopul de a evoca stări de euforie precum și

emoții estetice. Acea muzica era veche, tot atat de

veche precum pianul. Ritmul mișcărilor era similar cu

cel dintr-o animație Disney care se derulează lent.

Toți dansatorii purtau eșarfe albe și executau

foarte multe piruete pentru a sugera ideea de

agitație și suspans. Fereastra s-a deschis lăsând să

pătrundă un aer metropolitan, intesat cu zgomote;

un vânt vijelios și rece care începea să aducă

infecții fatale precum sunt cele găsite în ghețarii

ancestrali; pandemii și civilizații dispărute;

o istorie care se repetă ciclic ; un vânt premergător

ploilor abundente de toamnă. Aceste bacterii sunt

reale și pot distruge totul ; un contrast pentru

desenele animate Disney; inocență; culpabilitate.

Viața este concretă în sine. Atunci când viața devine

halucinantă, un pericol ascuns și extrem de destructiv

devine real. Grindina găurea acoperișul tăcerii.

Dansatorii transmiteau semnele lui Dumnezeu prin

intermediul mimicii precum și prin fluturarea brațelor

deasupra capului; semnele semanau cu niste numere.

Numele lui Dumnezeu era preamărit. Ei au început să

se legene si sa cânte cântece religioase despre Iisus.

Dansul nu părea să fie coregrafiat. Ideea de emoție

ancestrală; ideea de a simți și de a resimți; ordine

și dezordine mentală ; emoții care pătrund sufletele

suferinde pentru a dispărea lent și pașnic in linistea noptii.

Poezie de Marieta Maglas

Nota :Această poezie este publicată.

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

De les over de kubus

Er wordt een stuk steen genomen,

hij snijdt met een beitel van bloed,

schijnt met het oog van Homerus,

het wordt geschraapt met stralen

totdat de kubus er perfect uitkomt.

Daarna kussen ze de kubus talloze keren

met jouw mond, met de mond van anderen

en vooral met de mond van de infanta.

Daarna wordt een hamer gepakt

en plotseling brokkelt een hoek van de kubus af.

Iedereen, maar absoluut iedereen zal zeggen:

- Wat een perfecte kubus zou dat zijn geweest

als er geen gebroken hoek was geweest!

Strigăte

Afară-i iarnă, frig

În casă-i cald și bine

Se-adună toți la masă

Nu uită să se-nchine

Copiii merg la joacă

Au zâmbete senine

Se umple casa toată

De glasuri cristaline

Nimic nu îi apasă

Toți râd cu voioșie

Nu știu că a lor casă

E-o coală de hârtie

Se-aude-ntâi un muget

Urlând fuge pământul

Se scutură icnind

Strigăte cară vântul

Se năruie trosnind cutiile fragile

Căzând au pustiit familii și cămine

Hoția le-a zidit din furturi inutile

Le pasă de nimic, le pasă doar de sine

Le-a luat mintea și sufletul arginții

Îi strigă din țărână și părinții

Din cer strigă cu lacrimă toți sfinții

Îi strigă din ruine urma vieții

De strigătul pământului nu-i doare

De strigătul copilului ce moare

De strigătul părintelui cu jale

Doar setea de putere nu mai moare

Nu uitați! Hoția, indolența și corupția omoară! Poezie dedicata victimelor cutremurului din Turcia produs in 6/Feb/2023 

Lumea întreagă este teatrul!

De mergi la teatru,

Lumea dispare și reapare

Ca o scamatorie de circ!

Circul este teatrul care-i râde lumii drept în nas!

Bufonii sunt oamenii toți,

Poartă măști de carnaval,

Mincinoșii,bârfitorii,puturoșii...

Egoiștii,lăudăroșii,zgârciții,oportuniștii,

Mai rar virtuoșii....

Toți se salută respectuos,

Știindu-se foarte bine

Încă din copilarie,

Cunoscându-se fără măștile

Ce le ascund cu rigoare chipurile hidoase,

Iar când se poate,fiecare Păcălește politicos toate regulile sociale,

Desigur,fără să deranjeze prea tare...

Cum credeți voi actorilor

Că teatrul nu are viitor?

Sau că piesele voastre au nevoie de vreun spectator, regizor,mașinist,scenograf,

director,casier...?

Omule dragă,tu ești toate acestea!

Și nu uita că la sfârșit se trage cortina!

Vei pleca poate trist de la teatru la tine acasă, alt teatru,

Mâine dimineață vei relua același scenariu,

Apoi iarăși și iarăși și iarăși....

Te rotești în propria-ți piesă,

Ai învățat perfect rolul,

Îți va fi imposibil să evadezi,

Pentru că tu însuți ești teatrul!

Nu uita să tragi de fiecare dată cortina,

Viața este coșmarul ce se joacă de fiecare dată în premieră,

Chiar dacă scena este aceeași,

Și piesa sau spectatorul se schimbă...!

(2 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Am scos cuvintele grele din limbaj:

adevăr, datorie, jertfă.

Le-am înlocuit cu variante ușoare,

ușor de purtat,

ușor de uitat.

Conștiința a devenit o aplicație

care se actualizează după trend,

iar binele - 

o alegere personală

cu termen de expirare.

Ne-am obisnuit să trăim fără verticală,

într-un echilibru comod,

unde nimic nu doare prea tare

și nimic nu obligă.

Am numit libertate

fuga de responsabilitate

și progres

uitarea rădăcinilor.

Dar noaptea,

când nu mai e nimeni de convins,

morala bate încet la ușă,

ca un oaspete vechi

pe care nu-l mai recunoaștem,

dar pe care încă îl așteptăm.