Că doar iubirea...

La umbra unei frunze,

Influenţat abil

De foamea unor muze,

Scriu poezii de-un kil.

Dar îndemnat întruna

De pofta lor enormă,

Mă văd scriind de acuma

Şi poezii de-o tonă!

Ce critici să-mi citească

Poemele ciudate?

Pot să le răsfoiască

Doar cei cu greutate!

Sunt dependent de tine,

Când vreau să mă droghez,

Nu iau amfetamine,

Te alint şi te curtez!

Nu-mi trebuie nici prafuri,

Pe nas ca să le trag,

Nu-mi trebuie cocaină

Când te sărut cu drag.

Şi te privesc cu sete

În ochii larg deschişi,

Nu-mi trebuie marijuana,

Nu-mi trebuie haşiş.

Nu vreau nici heroină,

Vreau doar să nu mă laşi,

Cum pleci pentru o clipă,

Cum intru în sevraj.

Sunt dependent de tine,

Când vreau ca să plutesc,

Nu bag seringa-n mine,

Te alint şi te iubesc!

Ia-mă iubito şi mă frânge ca pe o pâine coaptă

Şi dă-mă la sărmanii ce trec pe lângă poartă,

Să le astâmperi foamea cumva cu nişte pâine

Şi să-şi aducă aminte din când în când de mine.

Ia-mă iubito şi du-mă la oala cu mâncare

Şi aruncă-mă-n bucate ca pe un praf de sare

Şi dă-mă de pomană la oamenii de rând,

De mine să-şi aducă aminte când şi când.

Ia-mă iubito şi mă varsă prin cănile de lut,

Ca pe vinul cel roşu şi dulce la băut,

Să-nchine toţi săracii, atunci când mă vor bea,

Din când în când iubito...în amintirea mea.

Un tren şi multă lume

Ce-aşteaptă-n el să urce,

Mă mir, locomotivă

Cu roţi de turtă dulce!

Vagonul un borcan

Cu miere de salcâm,

Stă pregătit să plece

La cel mai dulce drum.

Trec printre călătorii

Aflaţi pe un peron

Din cuburi mici de zahăr

Şi-ajung lângă vagon.

Citesc pe tren ce scrie,

Mă umplu de uimire

Să văd la destinaţie

Că e trecut: Iubire!

Ce dacă n-am bilete,

Sar repede-n vagon,

La tine vin iubire

Cu naşu' Cupidon.

Ciuuu ciuuuu!...

Stă mortu'-ntins pe spate,

Solemn şi inocent,

Cu mâini împreunate

De-a pururea pe piept.

Când mă gândesc, cu ele,

Ce multe a realizat,

Cum a trudit sub stele

Şi-n lună a urcat.

Când mă gândesc, cu ele,

Cum a răzbit prin lume,

Că a făcut şi rele,

Că a făcut şi bune.

Stă mortu'-ntins pe spate,

În văzul tuturor,

Cu mâini împreunate,

Ce par doar de decor.

Când mă gândesc, cu ele,

Cândva că a iubit,

Când mă gândesc, cu ele,

Cândva că a rănit.

Cu mâinile ce acuma-s

De gheaţă ca un sloi,

Cum a făcut şi pace,

Cum a făcut război.

Stă mortu'-ntins pe spate,

Stingher pe catafalc,

Cu mâini împreunate,

Ce acum nimic nu fac.

Când mă gândesc, cu ele,

Că a păcătuit,

Când mă gândesc, cu ele,

Că s-a rugat smerit.

Că a făcut cu ele

De toate pe Pământ,

Că a plecat spre stele,

Ori păcătos, ori sfânt.

Stă mortu'-ntins pe spate,

Sub ochii ce-l privesc,

Cu mâini împreunate,

Ce acum...se odihnesc.

Cât de repede trec toate,

Ce grăbită ne e viaţa,

De parcă mai greu şi o noapte

Trece până dimineaţa.

Vara, iarna, rând pe rând,

Se succed că aproape zboară,

Ca şi cum nu-i pe Pământ,

Nici toamnă, nici primăvară.

Chiar şi ale noastre gânduri,

Nu sucombă atât de iute,

Cum mor clipe, rânduri, rânduri,

Ce abia au fost născute.

Dar, iubito, mă gândesc,

Într-un fel că-mi pare bine,

Că secunde năvălesc

Peste tine, peste mine.

Altfel cât ar fi durat,

Clipa de n-ar fi gonit,

De când timpu' a fost creat,

Până noi ne-am fi-ntâlnit!?

de pe clasa a IX-a

deja cred  că mi se schimba creierul

inconștient

parcă se formau alte rădăcini;

eram într-o polemică cu un (...)

(Domn lipsit de capacități intelectuale avansate.)

și zicea treburi nasoale de femei

eu le-am luat apărarea

„soția merită ajutată, nu e o sclavă”

la care el îmi recomandă

să-mi tai ceva și să înlocuiesc cu altceva

(Până și eu pot să recunosc — n-a fost o recomandare bună.)

come again?

pas lateral, tras umărul stâng cu tot cu braț în spate

și-am lansat un pod de palmă

direct în timpanul lui

m-am simțit ca el, i-am urlat două săptămâni în urechea dreaptă

și el nu auzea

și tot plângea

dar a fost o lecție bună pentru toată lumea

recent l-am văzut cu o fată de mână pe stradă

părea foarte iubitor

și ea părea că are umărul tras

puțin

în spate.

În frumosul meu, oraş dunărean,

Două statui, impunătoare eu am.

Una este, a vestitului rege Decebal iscusit,

Şi alta, a împăratului Traian cel vestit.

Aceste două faimoase, statui dacă doreşti,

În frumosul parc, al trandafirilor le găseşti.

Acolo au fost, de mulţi ani ridicate,

Când le vezi, îţi aduc aminte de luptele date.

Bătrânul el rege Decebal, de pază a stat,

Să apere întregul tărâm, al daciei neînfricat.

Să îl apere, de armatele romane invadatoare,

Conduse de vestitul, împărat Traian cel mare.

Şi istoria noastră străbună, nouă ne spune la toti,

Căci romanii ei Dunărea, au trecut-o pe podul de barci.

Şi au invadat Dacia toată cea Mare, pe jos şi călare,

Şi au dorit să îl prindă, pe vestitul rege Decebal cel mare.

Dar n-au avut această onoare, să îl prindă viu de se poate,

Fiindcă vestitul rege Decebal, sa sinucis la el în cetate.

Iar împăratul Traian, el capul lui Decebal la luat şi la dus,

Acolo în cetatea eternă a romei el capul lui Decebal la pus.

Şi aici la Severin la sud de Dunăre, romanii au făcut se ştie,

Poporul dacao- roman, unificat prin contopire avea să fie.

Şi astfel a luat fiinţă limba, cultura şi obiceiuri latine,

Aici la Drobeta Turnu Severin, acasă la mine !

 O încercare de Elegie;

Am înrămat într-o zi cerul cu lacrimile celor care nu mai sunt,

 Trecut-au prin războaie ani de zile, de multe ori pierzându-se pe sine,

Având nişte pete de sânge pierzând toţi foarte crunt

Au crezut în ei şi totuşi dorul a rămas dar iubirea nu mai vine

Oare câte vieţi s-au pierdut ? şi câte trăiesc în cei vii?

Neexistenţa florilor care s-au stins de fum oare şi-or reveni?

Părul le era cărunt dar dragostea lor din inimă n-a tăinuit deloc,

Precum îşi adăposteau sufletul într-un alt suflet găsindu-şi un loc.

Inima lor le era sfărâmată,

de dor, traume, şi gloanţe

Cerul era în multe nuanţe,

Plecând în război lăsandu-şi

 visele ce se destramă.

Nu ştiau când se vor reîntoarce acasă în siguranţă,

Strângând la piept copiii pentru o ultima dată,

Iubirea nu moare vreodată nici măcar la o distanţă

Păşind grăbiţi înecaţi de lacrimi, luând geanta cea veche

Crăpând geaca udată având amintiri de altădată

Singurul lucru pe care l-a luat este:

 Ceasornicul de la bunici cu semnficaţie străveche.

Nu s-au plâns de dureri,

Ştiind că au pierdut al lor sine

Au ajuns acasă cu sufletul obosit,

Chiar şi când eşuezi, câştigi uneori,

Ticăie  ceasornicul fiind viaţă, copiii

L-or duce cu ei mai departe, fiindu-le moştenire.

Muzica și poezia —
o linie de lumină
ce nu se frânge-n furtună,
ci coboară în inimă
să adune soarele din tăceri.

Poezia — prelungire a sufletului
printre cuvinte,
acolo unde litera pulsează
ca o viață aprinsă, dârză,
refuzând sfârșitul.

Ea nu spune —
ea crește.
Tăcut,
din rădăcina dorului
ce-și află drumul spre lumină.

Muzica —
pulsul febril al inimii,
uneori frânt,
dar atât de viu
încât adevărul nu mai poate fi ascuns.

În el, sufletul se scaldă
în taina vieții,
unde durerea devine nuanță,
iar lumina — prezență.

Ascult cu restul de liniște
dincolo de cuvinte,
și scriu cu ceea ce n-are odihnă.

Căci acolo,
unde sunetul atinge rostirea,
nu se naște un vers —
ci o respirație
care ne ține vii.

Mamă! Sunt stresată! Fug de lume!

Chiar de Pământul e rotund,

Simt sub piele - presiune,

Și nu știu, unde să mă ascund.

Mamă! Îmi e teamă

De-ale vieții provocări!

Stai cu mine sub năframă

De primesc eu tot frustrări.

Mamă! Tu, cuprinde-mă!

Ajută mă să scap de toate.

Iar tu, viață, lovindu-mă,

Mama îmi va ține parte..

Ne e mut sufletul de zâmbete

Zâmbete celeste, suflate de copii

Pe-ale noastre frunți bătătorite 

De paradigme tot mai încâlcite 

Uităm că suntem toți copii!

Ei sunt speranță, ei sunt rouă

Ei sunt astrele-aurii

Ce dau nouă, norilor, răgaz

Să scuturăm atâta ploaie

Povarnic suntem încărcați

În simplitatea lor zeiască, reușesc

Cu un surâs încântător să ne privească

Neîncetat cuprinzători ne întăresc

Ne readuc copilăria noastră cea primară

În felul lor platonic, ce mult ne înfloresc !

Marius Ene, Polonia, 01.06.2024