De crezi...

Tu omule ce crezi că ştii ce-i fericirea,

Ai stat vreodată să te-ntrebi ce simte

Condorul care de pe stâncă se desprinde

Şi liber zboară după cum i-e firea?

Tu omule ce crezi că ştii ce-i dăruirea,

Ai stat vreodată să te-ntrebi cum poate

O stea pe care o priveşti în noapte,

Smerită să-ţi dea toată strălucirea?

Tu omule ce crezi că ştii ce e iubirea,

Ai stat vreodată să te-ntrebi cum este

Ca Dumnezeu din depărtări celeste

Să vină să-ţi aducă...mântuirea!?

La moara timpului, morar

Sunt angajat pe viaţă,

Să macin clipa, iar şi iar,

Sub piatra-i hrăpăreaţă.

De pe al timpului ogor,

Saci burduşiţi cu clipe,

S-aducă soarta mea de zor,

Prezentu-mi să-nfiripe.

Cu praful clipelor ce-au fost,

Aşa cum fac nebunii,

Să-ncarc, pe urmă, fără rost,

Sacii deşertăciunii.

Şi când recolta s-a-ncheiat,

Din mersul năsăliei

Să urc cu timpul măcinat

În podul veşniciei.

E toamnă, în cimitire nucii bătuţi de ploi,

Se scutură de frunze ce acum sunt inutile,

E toamnă şi iubito prin toamnă şi prin noi,

Trecând vieţile noastre se scutură de zile.

Pe cer cârduri de păsări spre sud coboară-n zbor

Spre a lor destinaţie în ţări cu mult mai calde,

În timp ce noi, iubito, ne îndreptăm uşor

Spre alte lumi ce veşnic sunt reci şi-ntunecate.

Şi zilele coboară atunci când noaptea urcă,

Întocmai cum se-ntâmplă şi cu ale noastre vieţi,

Ce dinspre ziua care devine tot mai scurtă,

Se duc spre noaptea eternă, cea fără dimineţi.

Şi aşa cum sub copacii cei goi zac a' lor frunze,

Care se degradează într-un decor postum,

La fel şi ochii noştri şi ale noastre buze,

Iubito, după moarte sub nuci se descompun.

E toamnă, în cimitire nucii bătuţi de vânt,

Se scutură de frunze ce acum sunt amintire,

E toamnă şi iubito uitaţi într-un mormânt,

Acoperiţi de frunze vom sta prin cimitire.

Mi-ar fi plăcut să te-ntâlnesc

Când eram tânăr, să-ţi vorbesc,

Cât te iubesc de mult să-ţi spun,

Mi-ar fi plăcut atunci...şi acum.

Să ne plimbăm îndrăgostiţi

Pe sub salcâmii înfloriţi,

Să ne-mbătăm cu al lor parfum,

Mi-ar fi plăcut atunci...şi acum.

Şi albe flori în păr să-ţi prind,

În al meu braţ să te cuprind,

Să te sărut ca un nebun,

Mi-ar fi plăcut atunci...şi acum.

Mereu să fiu al tău iubit

Şi tu a mea pân' la sfârşit,

O viaţă-n doi pe acelaşi drum,

Mi-ar fi plăcut atunci...şi acum.

Poate nici azi nu e târziu,

Să te-ntâlnesc prin Cişmigiu

Sau poate totul e doar fum,

Cum a fost şi atunci...şi acum.

Cât de repede trec toate,

Ce grăbită ne e viaţa,

De parcă mai greu şi o noapte

Trece până dimineaţa.

Vara, iarna, rând pe rând,

Se succed că aproape zboară,

Ca şi cum nu-i pe Pământ,

Nici toamnă, nici primăvară.

Chiar şi ale noastre gânduri,

Nu sucombă atât de iute,

Cum mor clipe, rânduri, rânduri,

Ce abia au fost născute.

Dar, iubito, mă gândesc,

Într-un fel că-mi pare bine,

Că secunde năvălesc

Peste tine, peste mine.

Altfel cât ar fi durat,

Clipa de n-ar fi gonit,

De când timpu' a fost creat,

Până noi ne-am fi-ntâlnit!?

Iubita mea,

tu, Pasăre măiastră,

tu care zi de zi,

în lutul buzelor noastre

ciopleşti Poarta sărutului,

doar pentru noi doi.

Ia-mă şi mă urcă

pe Coloana fără sfârşit a iubirii tale,

până sus de tot,

deasupra de cuvinte,

în ţinutul iubirilor veşnice.

Acolo unde gurile noastre

dezbrăcate de cuvinte,

vor adormi îmbrăţişate

pe Masa tăcerii.

Doamne, sunt o frunză care tremură în vânt,

un fir de nisip în bătaia furtunii.

Slăbiciunea mea mă urcă pe cruce,

dar nu în slavă, ci în rușine.

Nu mai am putere nici să lupt,

nici să cad cu demnitate.

Totul în mine se frânge,

chiar și dorința de a fi întreg.

Vindecă-mi slăbiciunile, Doamne,

nu cu izbândă, ci cu milă.

Nu cu strigăt, ci cu mângâiere.

Atinge rădăcinile fricii mele

și scoate de acolo boala uitării de Tine.

Mi-am pus curajul în oameni și în mine însumi,

și m-am clătinat.

Mi-am îmbrăcat glasul în vorbe tari,

dar înăuntru eram gol.

Un zid vopsit cu speranțe obosite.

Vino Tu, Doamne, și zidește în mine

ce eu n-am știut să păstrez.

Fă din neputința mea loc de minune.

Fă din tremurul mâinilor mele

o rugăciune tăcută care ajunge la Tine.

Întărește-mi curajul,

dar nu ca să fiu mare în ochii lumii,

ci ca să nu mă rușinez de lacrimi.

Să pot merge prin valea umbrelor

cu pași care știu că Tu ești cu mine.

Ridică-mă, Doamne, nu ca să înving,

ci ca să nu mă pierd.

Grăbit este melcul când nu se grăbește!

Zadarnic zâmbește bietul nimeni văzându-l,

Căci melcul molcolm își zice cântul!

Ce repede trece melcul prin viață,

Și totuși lecția lui te învață,

De vrei să-l privești când pe scenă se află!

Copiii îl prind de-a sa casă ce-și cară,

Melcul se-ntreabă mirat ce se-ntâmplă,

E bine totuși că nu-l omoară,

Și-l scot doar puțin din rolul lent ce-l arată,

Își vede de treabă, nici că-i pasă,

Dar e mâncat în final de o barză!

(5 noiembrie 2022 Horia Stănicel)

Omule cu chip de lut

Vrei să vii? Eu te salut!

Să te bucuri de verdeață

Și de ce-i frumos în viață!

Omule cu chip plăpând

Vrei să plângi? Eu te ascult!

Și-am să-ți spun că Lacrima

Va fi tainica putere-a ta!

Omule cu chip frumos

Vrei să râzi? E sănătos!

În lumină să petreci

Și viața ai s-o-nțelegi!

Omule cu chip duios

Văd că ai trăit frumos!

Și-ai cules doar nestemate:

În suflet le-ai pus pe toate!

Omule cu chip de lut

Vrei să pleci? Eu te salut!

Ai sfârșit călătoria

În suflet cu bogăția!

În van „nebunu”-ncearcă să se-aleagă

C-o mulțumire ori c-un zâmbet dat

Din partea-aceluia ce-l ia în șagă

Și-l scuipă pentru că-i „alienat”.

Oriunde merge-un deget îl acuză,

Pe un’ se-așază-i ocărânt că stă;

Că are una sau că n-are scuză,

E judecat că-n felul său cântă.

Și chiar de-nsingurat pe lume este,

Măcar o rațiune caldă i-e,

Când vede cum „normalul” dă de veste

Aceeași vorbă ce îl împuie:

Pe griul fad și dens de grea rumoare

Prin el aduce-o pată de culoare.

Am plecat si nam uitat,

oamenii ce m-au indrumat.

Au ramas ei cineva,

pentru mine în viata mea.

Ei sunt mierea si amarul

ceam gustat eu in tot anul.

Si ajungand eu cineva

tot ramane viata mea.

Scopul fiind finisat

mai am mult eu de lucrat.

A fost greu si indurerat

insa mergem neincetat.

Timpul vine nevazut

cu fapte de necrezut.

Asta este realitatea

pentru toata majoritatea.

Trăirea pe pamant,

este doar un lucru sfant,

este doar o incercare

care cere o indrumare.

Fiecare pe pamant

au in ei si duhul sfant.