Nocturnă
În tăcerea nopții umbra-mi respiră,
Pe drumul pustiu strâmtat de uitare,
Pasu-mi răsună ca un cântec de liră,
Strivit sub povara unei clipe amare.
Pierdut pe sub stelele stinse pe boltă,
Mă caut întruna printre picuri de ploi,
Noaptea din mine încet se revoltă,
Și-mi curge din ochi întuneric puhoi.
Șoapte se-aud plânse-n ecou mai demult,
Sângele-mi sfârâie prin vene de ceară,
Departe de lume plânsul nopții ascult,
Și-ntr-un vechi cimitir îmi las clipa amară.
Cuvintele-mi zac pe un praf de lumină,
Pe buze de ceară ce nu mai vorbesc,
Iar timpul mă-mbracă-n mantia-i fină,
Și în întuneric, înnoptat mă topesc.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 21 octombrie 2024
Vizualizări: 229
Poezii din aceiaşi categorie
În zadar în islandeză
Primăvara, cu sufletul vibrând,
Fericirea o așteptăm visând,
Iar în toamnă, când speranțe mor,
Ne rămâne un nor,
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce nu mai vin,
Legănând doar un vis fugar
Noaptea pururi cer senin,
Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,
Dar în cor vedem că tot a fost un vis.
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce tot dorim,
Atât nu mai vin!
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce atât dorim
Atât nu mai vin!
Til einskis
Á vorin, með sálina titrandi,
Við bíðum eftir hamingju með því að dreyma,
Og á haustin, þegar vonir deyja,
Við eigum ský eftir,
Við bíðum öll til einskis
Hamingja sem kemur aldrei aftur,
Vöggur bara hverfulur draumur
Á kvöldin er himinninn alltaf bjartur,
Við svífum með vitlausri þrá eftir paradís,
En í kórnum sjáum við að þetta var samt draumur.
Við bíðum öll til einskis
Hamingja sem flýr okkur
Og í sálinni sigta þeir beisklega
Hugsanir sem blekkja okkur,
Til einskis munum við biðja,
Við munum bíða einskis
Hamingju sem við viljum alltaf,
Ég kem ekki lengur!
Við bíðum öll til einskis
Hamingja sem flýr okkur
Og í sálinni sigta þeir beisklega
Hugsanir sem blekkja okkur,
Til einskis munum við biðja,
Við munum bíða einskis
Hamingja sem við viljum svo mikið
Ég kem ekki lengur!
Teatrul
Lumea întreagă este teatrul!
De mergi la teatru,
Lumea dispare și reapare
Ca o scamatorie de circ!
Circul este teatrul care-i râde lumii drept în nas!
Bufonii sunt oamenii toți,
Poartă măști de carnaval,
Mincinoșii,bârfitorii,puturoșii...
Egoiștii,lăudăroșii,zgârciții,oportuniștii,
Mai rar virtuoșii....
Toți se salută respectuos,
Știindu-se foarte bine
Încă din copilarie,
Cunoscându-se fără măștile
Ce le ascund cu rigoare chipurile hidoase,
Iar când se poate,fiecare Păcălește politicos toate regulile sociale,
Desigur,fără să deranjeze prea tare...
Cum credeți voi actorilor
Că teatrul nu are viitor?
Sau că piesele voastre au nevoie de vreun spectator, regizor,mașinist,scenograf,
director,casier...?
Omule dragă,tu ești toate acestea!
Și nu uita că la sfârșit se trage cortina!
Vei pleca poate trist de la teatru la tine acasă, alt teatru,
Mâine dimineață vei relua același scenariu,
Apoi iarăși și iarăși și iarăși....
Te rotești în propria-ți piesă,
Ai învățat perfect rolul,
Îți va fi imposibil să evadezi,
Pentru că tu însuți ești teatrul!
Nu uita să tragi de fiecare dată cortina,
Viața este coșmarul ce se joacă de fiecare dată în premieră,
Chiar dacă scena este aceeași,
Și piesa sau spectatorul se schimbă...!
(2 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Poemul vieții
Ce ești tu viață?
Cea care ne cuprinzi pe toți
Cu frumusețea existenței tale,
Cu-atâtea clipe ce-s doar taine ?
Nu știi decât promisiuni de basm să faci,
Să ne săruți gingaș pe obrăjori,
Ca mai apoi pe cale singuri să ne lași!
S-aduci pe lângă miere și amarul,
Să lași și lacrimile nu doar râsul și nectarul!
Noi bieții muritorii tăi,
Nu știm de ce așa și nu altfel
Vorbim de soartă sau destin,
Nici încotro orfani s-o luăm...
Există rost sau scop pe astă lume,
Când orice-ai face moartea vine?
Ce rost are să viețuiești,
Când toate clipele frumoase-s vis,
Sau efemerul ce amăgește e chipul tău?
Ce ești tu viață dacă treci,
Nu vrei nimic concret să-mi spui!
Și taci și faci și pleci...
Eu nu te cred doar te privesc,
Și mă amuză chipul,glasul ori dansul tău,
Și-ți spun direct,
Minciuna cea frumoasă ești!
(31 august 2023 H.S Irepetabila iubire)
La fântână
Sta fetita la fântână,
Sta cu lacrimi de durere,
Are o poza în mana,
Ce o strânge cu putere.
E portretul mamei sale,
Chipul ei de îngeraș,
Sta fetita, plânge tare,
Are lacrimi pe obraji.
La fântână se retrage,
Și o cheamă, o imploră,
S-o mai ia o data-n brate,
Sa-și mai vadă viitorul.
Un izvor de apa lina,
Ochii ei înlăcrimați,
Nimeni nu o mai alina,
Nici chiar tata, nici chiar frați.
La fântână,
Sta fetita supărată,
Fără mama, fără tata,
Pe-al ei suflet cu o pată.
Pata ce nu se mai șterge,
Rămâne un mare semn,
Imprimat în ochi și in sânge,
Si-n viata ei etern.
Pui de dac
Când eram nebun de tânăr,
Șuieram la Lună să apară,
Bezna o puneam pe umăr,
Și plecam grăbit afară.
Când aveam o zi mai fastă,
Îmi puneam și-o stea în frunte,
Și urcam voios pe creastă,
Ca să luminez un munte.
Lângă Sfinx stăteam întins
Cu-a mea beznă să-l îmbrac,
Steaua i-o puneam, convins,
Că sunt un strămoș de dac.
Și zvârleam grăbit în vale,
Stânci din cele mai pribege,
Să astup orice cărare,
Să fiu singur cu-al meu rege.
Iar din lună și din stea,
Ca-ntr-un ritual străvechi,
Flori de colț pe noi ningea,
În mănunchiuri și-n perechi.
Apoi, când plecam spre casă,
Mânam zori de zi în turmă,
Aveam față luminoasă,
Ca un dac de pe Columnă.
Curcubeu
Ploaia se revarsă, liniștit în curte,
Pelerina, cizme de cauciuc
Și într-o vreme scurtă
Pe stradă eu străluc.
„E cam înnourat”
Spun cu plictiseală,
Dar se vede ceva luminat,
De sub nori, cu îndrăzneală.
Este soare dulce
Care în dans cu ploaie
Produce o minune,
După vremea amară.
Multicolor și preafrumos,
Un curcubeu apare.
După orice spăimos,
Vine-o sărbătoare.
În zadar în islandeză
Primăvara, cu sufletul vibrând,
Fericirea o așteptăm visând,
Iar în toamnă, când speranțe mor,
Ne rămâne un nor,
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce nu mai vin,
Legănând doar un vis fugar
Noaptea pururi cer senin,
Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,
Dar în cor vedem că tot a fost un vis.
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce tot dorim,
Atât nu mai vin!
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce atât dorim
Atât nu mai vin!
Til einskis
Á vorin, með sálina titrandi,
Við bíðum eftir hamingju með því að dreyma,
Og á haustin, þegar vonir deyja,
Við eigum ský eftir,
Við bíðum öll til einskis
Hamingja sem kemur aldrei aftur,
Vöggur bara hverfulur draumur
Á kvöldin er himinninn alltaf bjartur,
Við svífum með vitlausri þrá eftir paradís,
En í kórnum sjáum við að þetta var samt draumur.
Við bíðum öll til einskis
Hamingja sem flýr okkur
Og í sálinni sigta þeir beisklega
Hugsanir sem blekkja okkur,
Til einskis munum við biðja,
Við munum bíða einskis
Hamingju sem við viljum alltaf,
Ég kem ekki lengur!
Við bíðum öll til einskis
Hamingja sem flýr okkur
Og í sálinni sigta þeir beisklega
Hugsanir sem blekkja okkur,
Til einskis munum við biðja,
Við munum bíða einskis
Hamingja sem við viljum svo mikið
Ég kem ekki lengur!
Teatrul
Lumea întreagă este teatrul!
De mergi la teatru,
Lumea dispare și reapare
Ca o scamatorie de circ!
Circul este teatrul care-i râde lumii drept în nas!
Bufonii sunt oamenii toți,
Poartă măști de carnaval,
Mincinoșii,bârfitorii,puturoșii...
Egoiștii,lăudăroșii,zgârciții,oportuniștii,
Mai rar virtuoșii....
Toți se salută respectuos,
Știindu-se foarte bine
Încă din copilarie,
Cunoscându-se fără măștile
Ce le ascund cu rigoare chipurile hidoase,
Iar când se poate,fiecare Păcălește politicos toate regulile sociale,
Desigur,fără să deranjeze prea tare...
Cum credeți voi actorilor
Că teatrul nu are viitor?
Sau că piesele voastre au nevoie de vreun spectator, regizor,mașinist,scenograf,
director,casier...?
Omule dragă,tu ești toate acestea!
Și nu uita că la sfârșit se trage cortina!
Vei pleca poate trist de la teatru la tine acasă, alt teatru,
Mâine dimineață vei relua același scenariu,
Apoi iarăși și iarăși și iarăși....
Te rotești în propria-ți piesă,
Ai învățat perfect rolul,
Îți va fi imposibil să evadezi,
Pentru că tu însuți ești teatrul!
Nu uita să tragi de fiecare dată cortina,
Viața este coșmarul ce se joacă de fiecare dată în premieră,
Chiar dacă scena este aceeași,
Și piesa sau spectatorul se schimbă...!
(2 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Poemul vieții
Ce ești tu viață?
Cea care ne cuprinzi pe toți
Cu frumusețea existenței tale,
Cu-atâtea clipe ce-s doar taine ?
Nu știi decât promisiuni de basm să faci,
Să ne săruți gingaș pe obrăjori,
Ca mai apoi pe cale singuri să ne lași!
S-aduci pe lângă miere și amarul,
Să lași și lacrimile nu doar râsul și nectarul!
Noi bieții muritorii tăi,
Nu știm de ce așa și nu altfel
Vorbim de soartă sau destin,
Nici încotro orfani s-o luăm...
Există rost sau scop pe astă lume,
Când orice-ai face moartea vine?
Ce rost are să viețuiești,
Când toate clipele frumoase-s vis,
Sau efemerul ce amăgește e chipul tău?
Ce ești tu viață dacă treci,
Nu vrei nimic concret să-mi spui!
Și taci și faci și pleci...
Eu nu te cred doar te privesc,
Și mă amuză chipul,glasul ori dansul tău,
Și-ți spun direct,
Minciuna cea frumoasă ești!
(31 august 2023 H.S Irepetabila iubire)
La fântână
Sta fetita la fântână,
Sta cu lacrimi de durere,
Are o poza în mana,
Ce o strânge cu putere.
E portretul mamei sale,
Chipul ei de îngeraș,
Sta fetita, plânge tare,
Are lacrimi pe obraji.
La fântână se retrage,
Și o cheamă, o imploră,
S-o mai ia o data-n brate,
Sa-și mai vadă viitorul.
Un izvor de apa lina,
Ochii ei înlăcrimați,
Nimeni nu o mai alina,
Nici chiar tata, nici chiar frați.
La fântână,
Sta fetita supărată,
Fără mama, fără tata,
Pe-al ei suflet cu o pată.
Pata ce nu se mai șterge,
Rămâne un mare semn,
Imprimat în ochi și in sânge,
Si-n viata ei etern.
Pui de dac
Când eram nebun de tânăr,
Șuieram la Lună să apară,
Bezna o puneam pe umăr,
Și plecam grăbit afară.
Când aveam o zi mai fastă,
Îmi puneam și-o stea în frunte,
Și urcam voios pe creastă,
Ca să luminez un munte.
Lângă Sfinx stăteam întins
Cu-a mea beznă să-l îmbrac,
Steaua i-o puneam, convins,
Că sunt un strămoș de dac.
Și zvârleam grăbit în vale,
Stânci din cele mai pribege,
Să astup orice cărare,
Să fiu singur cu-al meu rege.
Iar din lună și din stea,
Ca-ntr-un ritual străvechi,
Flori de colț pe noi ningea,
În mănunchiuri și-n perechi.
Apoi, când plecam spre casă,
Mânam zori de zi în turmă,
Aveam față luminoasă,
Ca un dac de pe Columnă.
Curcubeu
Ploaia se revarsă, liniștit în curte,
Pelerina, cizme de cauciuc
Și într-o vreme scurtă
Pe stradă eu străluc.
„E cam înnourat”
Spun cu plictiseală,
Dar se vede ceva luminat,
De sub nori, cu îndrăzneală.
Este soare dulce
Care în dans cu ploaie
Produce o minune,
După vremea amară.
Multicolor și preafrumos,
Un curcubeu apare.
După orice spăimos,
Vine-o sărbătoare.
Alte poezii ale autorului
Mesaj
De dincolo de mări şi de oceane,
Îţi scriu tardiv în spuma unui val,
Şi teama de-a te pierde-mi dă frisoane,
Iar dorul mi se calcifiază într-un coral.
Talazuri furibunde lovesc malul,
Îmi cântă simfonii de Beethoven,
În zare încă luminează farul,
Călăuzind vapoare spre infern.
Mă simt din ce în ce mai gol de mine,
Crepusculi mă străbat la infinit,
Un fir de aţă mă mai ţine,
Să nu fiu în eternitate pironit.
Văz-duh
Cerul a căzut în ochii-mi albaștri,
Iar norii se plimbă încet pe retină,
În palme țin constelații și aștri,
Și în jur răspândesc lumina divină.
Un freamăt de frunze pe buze îmi șade,
Șoapta îmi este alint și dojană,
Izvorul de munte pe umeri îmi cade,
Pădurea cea verde mi-o pun peste rană.
Pe tâmple-mi coboară amurgul de seară,
Pictându-mi cu umbre visări nesfârșite,
Iar vântul îmi poartă, ușor, într-o gară,
Trenuri de gânduri, demult rătăcite.
Sub pleoape-mi se-adună mici curcubeie,
Ducând în adâncuri taine din stele,
Pe suflet îmi cresc mângâieri de femeie,
Hrănite cu visuri și dorințe rebele.
Tot cerul rămâne în ochii-mi de ceară,
Și norii se pierd într-un vis necuprins,
Timpul îngheață în amurgul de seară,
Tăciunii din mine în văpăi s-au aprins.
Sub tălpi îmi simt cerul ca o gură de apă,
Oasele mele nu mai au rădăcină,
Trupul uscat din pocale cu foc se-adapă,
Iar aripi îmi cresc dintr-un bob de lumină.
Iau cartea-n mână...
Iau cartea-n mână și-mi aduc aminte,
Când îmi citeai fiind copil,
Și cum stăteam în poala ta cuminte,
Strângând la piept păpușa de vinil.
Și-acum îmi pare printre rânduri,
Că îți zăresc privirea blândă,
Și mă scufund ades în gânduri,
Și mă întreb ce vrea s-ascundă.
Mai dau încet o pagină la carte,
Un basm cu fete împărătești,
Și simt cum inima mocnit mă arde,
Căci parcă tu măicuță mi-l citești.
Tu, care te numeşti femeie
Tu, care te numeşti femeie,
Cu păru-n vânt şi ochi scânteie,
Cu mersul coregraf şi graţios,
Ce dai nuanţă cuvântului frumos,
Am amuţit la a ta ştire,
Că vrei să schimbi a ta menire,
Să schimbi principii şi idei,
Şi multe lucruri cu temei.
Şi scuipi trecutul fără jenă,
Renunţi la dragostea maternă,
Îţi plâng copiii lângă tine,
Şi-ţi fierbe sângele în vine.
Dar a ta inimă e piatră,
Şi vrei acum o nouă soartă,
Ca lucrul de bărbat să-l faci,
Chiar dacă peste obiceiuri calci.
Doar de putere şi avere-ţi pasă,
Şi uiţi că trebuie să fii frumoasă,
Să pregăteşti copiilor bucate,
Să fii totul peste toate.
De ce refuzi să-ţi zică mamă,
Şi faci din traiul tău o dramă?
De ce schimbi dulcele tău sânge?
Căci sus în cer… fecioara plânge.
Sub somnul tău
Sub somnul tău cad clipele în neant,
Iar visele trec toate prin al nopții staul,
De unde Luna mulge laptele șarmant,
Și ți-l oferă spre băut amestecat cu aur.
Prin vălul alb ce baldachinul înconjoară,
Ca o regină închisă-n turn aidoma pari,
O rază din fereastră făptura îți măsoară,
Să-ți facă o statuie din țurțuri glaciari,
La care să se-nchine bolnav de insomnie,
Un chip plăpând ce plânge astăzi pe o stea,
Fugit demult, de tânăr, să-i țină companie,
Frumoasei Venus pe când nu prea dormea.
Păcat nespovedit
Gândul îmi doarme sus pe lucarne,
Un ochi mi se zbate rănit și nervos,
Nordul și sudul îmi intră prin carne,
Iar estul și vestul îmi iese prin os,
Îți scriu poezii mai lungi și mai triste,
Și vântul le poartă pe frunze de toamnă,
Tu stai ca măicuță și citești acatiste,
Amorul fierbinte neștiind ce înseamnă.
Îngeri te-ndeamnă să cânți din psaltire,
Inima-ți bate în ritmuri de toacă,
Pogoară minuni în chilii, mănăstire,
Duhovnici, păcate, de pe tine dezghioacă.
Rămân împietrit ca o statuie uitată,
Iar rănile mele sunt acum cimitir,
Și frunza de toamnă se simte trădată,
Și cred c-am să mor ca un ultim martir.
Prohodul să-mi cânți sub un clopot nervos,
Apoi doar tăcere și nici un cuvânt…
Căci vreau să aud cum îmi intră țărâna în os,
Crucea cum geme și groapa urlând.
Mesaj
De dincolo de mări şi de oceane,
Îţi scriu tardiv în spuma unui val,
Şi teama de-a te pierde-mi dă frisoane,
Iar dorul mi se calcifiază într-un coral.
Talazuri furibunde lovesc malul,
Îmi cântă simfonii de Beethoven,
În zare încă luminează farul,
Călăuzind vapoare spre infern.
Mă simt din ce în ce mai gol de mine,
Crepusculi mă străbat la infinit,
Un fir de aţă mă mai ţine,
Să nu fiu în eternitate pironit.
Văz-duh
Cerul a căzut în ochii-mi albaștri,
Iar norii se plimbă încet pe retină,
În palme țin constelații și aștri,
Și în jur răspândesc lumina divină.
Un freamăt de frunze pe buze îmi șade,
Șoapta îmi este alint și dojană,
Izvorul de munte pe umeri îmi cade,
Pădurea cea verde mi-o pun peste rană.
Pe tâmple-mi coboară amurgul de seară,
Pictându-mi cu umbre visări nesfârșite,
Iar vântul îmi poartă, ușor, într-o gară,
Trenuri de gânduri, demult rătăcite.
Sub pleoape-mi se-adună mici curcubeie,
Ducând în adâncuri taine din stele,
Pe suflet îmi cresc mângâieri de femeie,
Hrănite cu visuri și dorințe rebele.
Tot cerul rămâne în ochii-mi de ceară,
Și norii se pierd într-un vis necuprins,
Timpul îngheață în amurgul de seară,
Tăciunii din mine în văpăi s-au aprins.
Sub tălpi îmi simt cerul ca o gură de apă,
Oasele mele nu mai au rădăcină,
Trupul uscat din pocale cu foc se-adapă,
Iar aripi îmi cresc dintr-un bob de lumină.
Iau cartea-n mână...
Iau cartea-n mână și-mi aduc aminte,
Când îmi citeai fiind copil,
Și cum stăteam în poala ta cuminte,
Strângând la piept păpușa de vinil.
Și-acum îmi pare printre rânduri,
Că îți zăresc privirea blândă,
Și mă scufund ades în gânduri,
Și mă întreb ce vrea s-ascundă.
Mai dau încet o pagină la carte,
Un basm cu fete împărătești,
Și simt cum inima mocnit mă arde,
Căci parcă tu măicuță mi-l citești.
Tu, care te numeşti femeie
Tu, care te numeşti femeie,
Cu păru-n vânt şi ochi scânteie,
Cu mersul coregraf şi graţios,
Ce dai nuanţă cuvântului frumos,
Am amuţit la a ta ştire,
Că vrei să schimbi a ta menire,
Să schimbi principii şi idei,
Şi multe lucruri cu temei.
Şi scuipi trecutul fără jenă,
Renunţi la dragostea maternă,
Îţi plâng copiii lângă tine,
Şi-ţi fierbe sângele în vine.
Dar a ta inimă e piatră,
Şi vrei acum o nouă soartă,
Ca lucrul de bărbat să-l faci,
Chiar dacă peste obiceiuri calci.
Doar de putere şi avere-ţi pasă,
Şi uiţi că trebuie să fii frumoasă,
Să pregăteşti copiilor bucate,
Să fii totul peste toate.
De ce refuzi să-ţi zică mamă,
Şi faci din traiul tău o dramă?
De ce schimbi dulcele tău sânge?
Căci sus în cer… fecioara plânge.
Sub somnul tău
Sub somnul tău cad clipele în neant,
Iar visele trec toate prin al nopții staul,
De unde Luna mulge laptele șarmant,
Și ți-l oferă spre băut amestecat cu aur.
Prin vălul alb ce baldachinul înconjoară,
Ca o regină închisă-n turn aidoma pari,
O rază din fereastră făptura îți măsoară,
Să-ți facă o statuie din țurțuri glaciari,
La care să se-nchine bolnav de insomnie,
Un chip plăpând ce plânge astăzi pe o stea,
Fugit demult, de tânăr, să-i țină companie,
Frumoasei Venus pe când nu prea dormea.
Păcat nespovedit
Gândul îmi doarme sus pe lucarne,
Un ochi mi se zbate rănit și nervos,
Nordul și sudul îmi intră prin carne,
Iar estul și vestul îmi iese prin os,
Îți scriu poezii mai lungi și mai triste,
Și vântul le poartă pe frunze de toamnă,
Tu stai ca măicuță și citești acatiste,
Amorul fierbinte neștiind ce înseamnă.
Îngeri te-ndeamnă să cânți din psaltire,
Inima-ți bate în ritmuri de toacă,
Pogoară minuni în chilii, mănăstire,
Duhovnici, păcate, de pe tine dezghioacă.
Rămân împietrit ca o statuie uitată,
Iar rănile mele sunt acum cimitir,
Și frunza de toamnă se simte trădată,
Și cred c-am să mor ca un ultim martir.
Prohodul să-mi cânți sub un clopot nervos,
Apoi doar tăcere și nici un cuvânt…
Căci vreau să aud cum îmi intră țărâna în os,
Crucea cum geme și groapa urlând.