0.04

Oleg Serebrian - o voce de rezonanță a prozei basarabene

poezii.online Oleg Serebrian - o voce de rezonanță a prozei basarabene

 Pentru marea majoritate, e mai întâi de toate Excelența Sa, Ambasadorul Oleg Serebrian – una dintre cele mai sprintene minți din artileria grea a diplomației moldovenești. Pentru unii, este Domnul Profesor, pentru alții, politolog și fost deputat, lider de partid, istoric, om de o înaltă cultură, iar de aici în- colo, și un scriitor impunător.

 O voce de rezonanță a prozei basarabene, parcă ieri răsărită, dar care eclipsează, cu ușurință migrând fastuos, dar și suav prin octave de la basul care îți domină substanța cenușie, până la sopranul liric, care-ți zguduie întreaga ființă. Oleg Serebrian a oferit una din cele mai valoroase cărți ale anului 2018 – „Woldemar”, un roman despre care un alt diplomat, Valeriu Turea, spunea: „Cred că literatura de la noi se poate lipsi fără mari regrete de multe cărți. De aceasta – nu, fiindcă s-ar sărăci pe sine însăși. Si nici n-ar putea s-o facă, chiar de-ar voi-o.”

Stiu, e ciudat să te trezești pe lume cu sentimentul că nu e cea reală, că e o mistificare, o iluzie…” Așa începe Woldemar, un fabulos roman de impact absolut. Voi, cu sentimentul unei mistificări, veți ieși din această carte. Nu, nu veți ieși, chiar dacă în față vă va rămâne ultima copertă. Croit în mod nemilos, aproape de extreme, absolut milimetric, acest copil hiperrealist vă va domina încă multă vreme. O să-l iubiți cu patimă, o să-l compătimiți cu toată ființa.

„Faptul că nimeni n-ar avea nevoie de mine, l-am însușit repede și bine, iar frica de a nu rămâne pe drumuri deveni treptat una din obsesiile copilăriei mele”. Woldemar e un roman scris în ani. Veţi descoperi un scris foarte măsurat, meticulos şi elegant. O poveste extrem de sensibilă despre psihologia copilului – o temă deloc ușoară, dar care o să vă poarte prin lumi de vis şi apocalipsă. Autorul n-o să vă ofere șansa unui compromis. Aici totul se trăiește intens, totul doare, totul luminează și înalță. Copil a două mame și a două lumi: una apusă și alta în tiparul căreia nu se înscrie. E copilul iubit și format de bunică – o baronesă de origini germane, care e şi vocea secundară a acestui roman împletit în două iţe. Anume acestă femeie cu un caracter cât un imperiu, este cea care-i educă spiritul și valorile culturale ale epocii sale. Într -un cuvânt, Woldemar e esenţa nobilă a lumii interbelice aruncată în URSS. Poartă un nume specific aristocraţiei din ţările germanice. La fel, Woldemar e un nume la confluenţa spaţiului slav cu cel germanic, aşa cum este Bucovina, aşa cum este şi acest copil – abandonat de mama naturală, înfiat de sora acesteia. Fiecare-și trăiește abisurile sale. Mama sa adoptivă își taie perspectiva la o minimă fericire, aliniindu-se perfect ordinii sociale, de dragul unei împăcări convenționale cu lumea. Dar în interior, tună și trăsnetele ei se descarcă de cele mai dese ori în „Woldemar”.


„Cât despre mine, eu o iubeam, deși nu chiar întotdeauna. De nimic și de nimeni nu mi-a fost frică în viață atât de tare ca de femeia asta.”

„Cele mai grele lovituri nu sunt de la pumni și vin pe neașteptate. Să le suporți în tăcere, cu demnitate.” Vei încerca să rescrii povestea în capul tău, să corectezi traseul existenței lui Woldemar. „Nimeni n-ar fi spus că am murit, pentru că lăsam impresia unui om viu”. Vei dori să-l iei în brațe, ridicându-l deasupra crudei realități, dar el va rămâne departe de tine, de neatins, chiar dacă-l ai în suflet. Si, inevitabil, vei căuta sursa reală din care a „crescut” acest copil. „Oricum, noi cunoastem cu adevărat un singur copil: cel care am fost (ori suntem) noi înșine.”

Cinghiz Aitmatov a fost ambasadorul URSS în Luxemburg, Ismail Kadare – ambasadorul Albaniei la UNESCO, Pablo Neruda – ambasadorul Republicii Chile în Franţa. Când eram la post la Paris, fiecare al cincilea ambasador era din sfera literară.” Dar „Woldemar” nu i se părea foarte potrivit istoricului și diplomatului pentru debutul în literatură. Astfel, acesta a fost precedat de „Cântecul Mării” (care în curând va fi lansat și în limba germană), un roman despre o perioadă când hotarele care se schimbau de la o zi la alta, tocând destine și călind caractere. Când fiecare zi e o încercare de a supraviețui, păstrându-ți calitatea de om și demnitatea de neam. Aici istoricul îşi face treaba excelent, pregătind terenul pentru scriitorul care în al doilea roman avea să strălucrească. Veți aprecia o dată în plus fumusețea și savoarea intelectuală a perioadei interbelice, dorindu-vă ca și azi, să se preia din latura spirituală, culturală și mai ales morală a acelei perioade.

Dar această lume apusă trăiește în toată splendoarea în Woldemar, copil născut deja în URSS, țară căreia nu i se potrivește deloc. „Efortul de a mă controla în permanență, mă consuma efectiv.” Să te ajustezi la lumea uniformă, în timp ce tu ai o lume a ta, cu atâta istorie, trăiri, evenimente și oameni unul și unul, e poate cea mai grea povară. Să înțelegi că ești unic, dar să te prefaci de duzină, doar ca să nu cazi în dizgrația colectivității, iarăși, nu e cel mai plăcut lucru. El, al tuturor și parcă al nimănui, e gata să-și aburce lumea întreagă pe umeri și s-o ducă mai departe. Chiar dacă din el, poate, nu va rămâne nimic.

Dar veţi avea şi momente când veţi zâmbi cu sentimentul unei inocenţe demult uitate. „Ea se întorsese cu faţa spre mal… Încremenii. Ceea ce vedeam, mai exact ce nu vedeam, era cu totul ciudat… Fără să vreau, privii încă o dată fetiţa goală… Rămăsesei aşa câteva clipe cu gura căscată de nedumerire: „asta e o regulă, ori e o excepţie?” Iubirea va purta haine diferite, iar intensitatea ei va fi mereu pătrunzătoare.

„Să nu cazi, Woldemar, să nu cazi niciodată! Să-ți duci crucea până la capăt.” Până la urmă, cartea nu mai e a autorului, dar a celui care plonjează în ea, îmbrăcându-se în pielea micului Woldemar. Trăind la fel de intens, ajustând emoția după intensitatea sa interioară. Iar Oleg Serebrian doar îți servește o lume pe post de matcă, din care te împotrivești să ieși, chiar dacă ultima pagină îți anunță nașterea.

O poveste copleșitoare. Caldă și tulburătoare. Un roman cu greutate incontestabilă, care stă pe aceiași treaptă a calității cu marea literatură. O carte care va trebui să-și croiască singură drumul, pentru că autorul, dintr-un soi de modestie neînțeleasă, nu-i asigură promovarea binemeritată. Pusă de scriitor permanent la îndoială. Retrasă din editură în câteva rânduri. Presupun, nici azi, Oleg Serebrian nu este pe deplin conștient de impactul pe care l-a creat Woldemar, chiar dacă aprecierile poartă noduri în gât și emoții copleșitoare.

Text: Victoria Cușnir
pentru http://vipmagazin.md


Preluat de la: Timpul.md
Postat 20 martie 2019

Creaţii aleatorii :)

Din adâncuri

o rază de lumină ricoșează dintr-un ciob de oglindă
nimeni nu știe să-și explice lumina altfel decât ca pe-o iluzie
o iluzie este și timpul

fratele ei geamăn

mai leneș
sau cerul
o altă necunoscută inexplicabilă a ochiului nostru omenesc
în această dimineață, o rază de soare traversase geamul
și trecuse din ochii tăi în ochii cerșetorului de pâine

nelipsit dintre noi
transformându-l într-o magnolie purpurie
într-un copac al vieții
nu voi înțelege niciodată cum o rază de lumină care vine din Calea Lactee
printre milioane de ani tereștri și obstacole

se sparge ca un pahar de cristal la cea mai mică atingere

de irisuri

.

incompresibil...

Mai mult...

Pribeag

Sunt fir de ață rătăcită
pe-un mal de Dunăre străin,
frânturi de viață obosită
pe valuri scrise de destin.

Se-ndeamnă clipele să toarcă
minute reci de prea mult plâns,
pe drumul casei or să-ntoarcă
doar umbra vântului nestrâns.

E gândul stins de licărire
și timpul țel de neatins,
o zi flămândă de iubire
e ochi de apă necuprins.

Aleargă-n noapte sângerânde
șirag de vorbe peste zări,
un biet valah în patimi blânde
respiră doruri prin cântări.

Un singur trup păzește viața,
mlădiță plânsă de-un toiag,
ca frunza prinsă dimineața
de-un vis rămas din ierni pribeag.

Sunt fir de ață rătăcită
bătaie vântului să-i fiu,
de norii vremii azvârlită,
pe străzi, o umbră în pustiu.

Mai mult...

Omul fără inimă

da, în dimineața aceea frumoasă de vară
mi-am pierdut inima
așa cum i se poate întâmpla unei femei, de exemplu,

atunci când își pierde cercelul sau perla de aur, pe care o poartă la gleznă
nu-mi mai amintesc unde
(există atât de multe locuri în care îți poți pierde inima la Paris!)
de atunci rătăcesc prin viața mea ca albatrosul lui Chareles Baudelaire
un „călător înaripat”, scrutând orizontul peste oceanele lumii,
în căutarea unui loc liniștit, unde să-și tragă sufletul

locul din stânga inimii mele este la fel de abrupt ca malurile  Cascadei Niagara
îmi simt sângele mușcând din inima pietrei
vulturii își ascut ciocurile de crestele munților și scot sunete guturale
„În această seară avem un om fără inimă de mâncat, dragi mei copii!” - par să le spună celor mici
nu ți-am furat focul din cer, Doamne, ca Prometeu
să fiu, la rândul meu, sfâșiat de vulturi
chiar și fără inimă îți slăvesc numele
Ia, Doamne sfinte, acvilele tale din viața mea și dă-mi o inimă
până o găsesc pe cealaltă...

Mai mult...

Toamnă

 Pe șevaletul toamnei

un pictor nebun amestecă febril culorile calde ale merelor

cu cele reci ale strugurilor

galbenul auriu și pufos al gutuilor

cu indigoul distant  al prunelor

adună la un loc bătrânele vrăjitoare ale nopții

care fac farmece

stolurile flămânde  de grauri

cu ciocurile învinețite de albastrul vinețiu al cucuruzului

de cicoare

stolurile nehotărâte  de rândunele

rătăcite de cârd

șoarecii neliniștiți

care strâng spicele

aplică o tușă de galben bolnav peste  frunze

ascunzând ronțăitul enervant al iepurilor

urletul prelung al lupilor

zbaterile aripilor  prin aerul ruginit al zilelor

e dificil să îngrămădești toamna într-o singură pânză

să găsești toate nuanțele de roșu

de portocaliu

de galben aprins

maro sau auriu

 să le ferești din calea lacrămii ochiului

care subțiază  culorile

făcând  loc albului iernii

de la geamul meu privesc cum Marele Pictor

își strânge pensulele

cum își ia șevaletul în spate

și lasă în urmă acest dezmăț coloristic…

Mai mult...

Să mori ca un câine

ultima imagine care mi-a rămas întipărită pe retină

este cea a unui cer desenat cu cretă pe-o tablă neagră

a unei securi de luptă pe care se așează un fluture

sfidând toate principiile fizicii

legea gravitației

a cauzei și efectului

și a unei umbre fără identitate care mă acoperă

insinuându-se între mine și restul Universului

încă nu înțeleg ce caut acolo

în mijlocul drumului

răstignit

dacă nu mi-aș vedea viața pe dinaintea ochilor

trecând ca o pasăre încolțită de uliu

într-o fracțiune de secundă

aș putea  crede că am murit

mă agăț cu toată  forța aceasta teribilă a gândului

de fiecare secvență

care depășește cinetic puterea de cuprindere a ochiului

și care țâșnește parcă dintr-un accelerator de memorie

de la copilul în  pantaloni scurți

care aleargă după același fluture

pe care-l văd acum și pe tăișul securii

la primul sărut

la prima noapte de dragoste

la inelul de nuntă de pe degetul Ioanei

și  trecerea mamei la cele veșnice

apoi la omul din spatele umbrei

pe care-l simt în ascuțișul securii

privind consternat de pe margine…

Mai mult...

Strada Erorii

Cel care sunase la uşa firmei sale de apartament, un bărbat de vreo cincizeci de ani, înalt şi voluminos, cu o faţă rotundă, ca un pepene, şi doi ochi minusculi, iscoditori, se arătă iritat de întîrzierea cu care i se răspunse, motiv pentru care îi îndesă cetăţeanului o legitimaţie sub nas şi dădu să intre pe lângă dânsul, împreună cu alt bărbat, ceva mai scund, dar la fel de impetuos.

 

 - Uşurel, domnilor ! le zise omul blocând intrarea. Cine sunteţi şi ce doriţi, dacă nu vă supăraţi ?

 

     - Comisar Ghiţă Volbură de la Garda Financiară !

     - Comisar Vasile Carabăţ tot de acolo ! Suntem în control !

     -  Şi ?

     -  Cum adică şi” ? se enervă primul înroşindu-se la faţă. Dă-te la o parte ca să putem intra !

     -  De ce să intraţi ?

     -  Să-ţi verificăm firma, omule ! Nu este aici sediul firmei „Fără Nume” ?

     -  Cum adică „fără nume” ?

     -  Aşa cum auzi, răspunse celălalt răsfoind nervos filele unui dosar. „…S.C Fără Nume SRL, din Aleea Furorii nr. 19, administrată de Sebastian  Stăncescu, apartament 25 !...”

     -  Aici e Aleea Aurorii nr. 19 !

     - Totuşi  pe uşă scrie Sebastian Stăncescu, apartament 25 !

     Omul ridică din umeri.

     - Este posibil ca pe Aleea Furorii să mai exisă unul cu acelaşi nume şi cu acelaşi număr de apartament ! Eu sunt ofiţer de credit la bancă şi n-am fost niciodată administrator de societate.

     - ?!

     - Mai doriţi şi altceva ?

     - Să fiţi foarte atent, îl sfătui primul bătând în retragere, fiindcă individul pe care-l căutăm foloseşte identităţi false, cumpărând şi abandonând societăţi cu datorii uriaşe la stat ! Escrocul operează în zona aceasta de ani de zile ! Grijă mare la acte !

     Imediat ce închise uşa în urma comisarilor Garzii Financiare, cu care se complimentase reciproc, omul chemă un taxi şi nu mult după aceea coborîse scările cu mâinile în buzunare.

   - Pe strada Furorii la nr. 19, X6 !

   - Nu există nicio stradă cu acest nume ! îi zise taximetristul încruntat. Așteptați să întreb la dispecerat!

Centralista îi ceruse să aștepte „o clipă”.

   - Dacă ești pe Erorii, îi explică ea,fă stânga la intersecția cu strada Răzorii, apoi la dreapta pe strada Tumorii și din nou dreapta pe Aleea Terorii, care te scoate în

strada cu sens unic a Furorii, așa că la întoarcere mergi înainte pe strada Duhorii, faci stânga pe strada Rumorii, care te scoate din nou în strada Erorii, unde te așteaptă doi comisari de la Garda Financiară ! Pe Furorii nu există nici un bloc cu inițiala asta !

- Du-mă atunci la Y6 ! spuse Stăncescu zâmbind.Mereu le încurc !

Nu găsiră, desigur nici inițiala Y, iar ciudatul client se hotărâse brusc să coboare la C6, plătind mai mult decât generos cursa.

- Te mai rog ceva,îi spuse el taximetristului înainte de a intra în scara blocului. Transmite-le celor doi comisari de la Garda Financiară să mă caute și pe strada Sudorii !

Mai mult...