Oleg Serebrian - o voce de rezonanță a prozei basarabene

poezii.online Oleg Serebrian - o voce de rezonanță a prozei basarabene

 Pentru marea majoritate, e mai întâi de toate Excelența Sa, Ambasadorul Oleg Serebrian – una dintre cele mai sprintene minți din artileria grea a diplomației moldovenești. Pentru unii, este Domnul Profesor, pentru alții, politolog și fost deputat, lider de partid, istoric, om de o înaltă cultură, iar de aici în- colo, și un scriitor impunător.

 O voce de rezonanță a prozei basarabene, parcă ieri răsărită, dar care eclipsează, cu ușurință migrând fastuos, dar și suav prin octave de la basul care îți domină substanța cenușie, până la sopranul liric, care-ți zguduie întreaga ființă. Oleg Serebrian a oferit una din cele mai valoroase cărți ale anului 2018 – „Woldemar”, un roman despre care un alt diplomat, Valeriu Turea, spunea: „Cred că literatura de la noi se poate lipsi fără mari regrete de multe cărți. De aceasta – nu, fiindcă s-ar sărăci pe sine însăși. Si nici n-ar putea s-o facă, chiar de-ar voi-o.”

Stiu, e ciudat să te trezești pe lume cu sentimentul că nu e cea reală, că e o mistificare, o iluzie…” Așa începe Woldemar, un fabulos roman de impact absolut. Voi, cu sentimentul unei mistificări, veți ieși din această carte. Nu, nu veți ieși, chiar dacă în față vă va rămâne ultima copertă. Croit în mod nemilos, aproape de extreme, absolut milimetric, acest copil hiperrealist vă va domina încă multă vreme. O să-l iubiți cu patimă, o să-l compătimiți cu toată ființa.

„Faptul că nimeni n-ar avea nevoie de mine, l-am însușit repede și bine, iar frica de a nu rămâne pe drumuri deveni treptat una din obsesiile copilăriei mele”. Woldemar e un roman scris în ani. Veţi descoperi un scris foarte măsurat, meticulos şi elegant. O poveste extrem de sensibilă despre psihologia copilului – o temă deloc ușoară, dar care o să vă poarte prin lumi de vis şi apocalipsă. Autorul n-o să vă ofere șansa unui compromis. Aici totul se trăiește intens, totul doare, totul luminează și înalță. Copil a două mame și a două lumi: una apusă și alta în tiparul căreia nu se înscrie. E copilul iubit și format de bunică – o baronesă de origini germane, care e şi vocea secundară a acestui roman împletit în două iţe. Anume acestă femeie cu un caracter cât un imperiu, este cea care-i educă spiritul și valorile culturale ale epocii sale. Într -un cuvânt, Woldemar e esenţa nobilă a lumii interbelice aruncată în URSS. Poartă un nume specific aristocraţiei din ţările germanice. La fel, Woldemar e un nume la confluenţa spaţiului slav cu cel germanic, aşa cum este Bucovina, aşa cum este şi acest copil – abandonat de mama naturală, înfiat de sora acesteia. Fiecare-și trăiește abisurile sale. Mama sa adoptivă își taie perspectiva la o minimă fericire, aliniindu-se perfect ordinii sociale, de dragul unei împăcări convenționale cu lumea. Dar în interior, tună și trăsnetele ei se descarcă de cele mai dese ori în „Woldemar”.


„Cât despre mine, eu o iubeam, deși nu chiar întotdeauna. De nimic și de nimeni nu mi-a fost frică în viață atât de tare ca de femeia asta.”

„Cele mai grele lovituri nu sunt de la pumni și vin pe neașteptate. Să le suporți în tăcere, cu demnitate.” Vei încerca să rescrii povestea în capul tău, să corectezi traseul existenței lui Woldemar. „Nimeni n-ar fi spus că am murit, pentru că lăsam impresia unui om viu”. Vei dori să-l iei în brațe, ridicându-l deasupra crudei realități, dar el va rămâne departe de tine, de neatins, chiar dacă-l ai în suflet. Si, inevitabil, vei căuta sursa reală din care a „crescut” acest copil. „Oricum, noi cunoastem cu adevărat un singur copil: cel care am fost (ori suntem) noi înșine.”

Cinghiz Aitmatov a fost ambasadorul URSS în Luxemburg, Ismail Kadare – ambasadorul Albaniei la UNESCO, Pablo Neruda – ambasadorul Republicii Chile în Franţa. Când eram la post la Paris, fiecare al cincilea ambasador era din sfera literară.” Dar „Woldemar” nu i se părea foarte potrivit istoricului și diplomatului pentru debutul în literatură. Astfel, acesta a fost precedat de „Cântecul Mării” (care în curând va fi lansat și în limba germană), un roman despre o perioadă când hotarele care se schimbau de la o zi la alta, tocând destine și călind caractere. Când fiecare zi e o încercare de a supraviețui, păstrându-ți calitatea de om și demnitatea de neam. Aici istoricul îşi face treaba excelent, pregătind terenul pentru scriitorul care în al doilea roman avea să strălucrească. Veți aprecia o dată în plus fumusețea și savoarea intelectuală a perioadei interbelice, dorindu-vă ca și azi, să se preia din latura spirituală, culturală și mai ales morală a acelei perioade.

Dar această lume apusă trăiește în toată splendoarea în Woldemar, copil născut deja în URSS, țară căreia nu i se potrivește deloc. „Efortul de a mă controla în permanență, mă consuma efectiv.” Să te ajustezi la lumea uniformă, în timp ce tu ai o lume a ta, cu atâta istorie, trăiri, evenimente și oameni unul și unul, e poate cea mai grea povară. Să înțelegi că ești unic, dar să te prefaci de duzină, doar ca să nu cazi în dizgrația colectivității, iarăși, nu e cel mai plăcut lucru. El, al tuturor și parcă al nimănui, e gata să-și aburce lumea întreagă pe umeri și s-o ducă mai departe. Chiar dacă din el, poate, nu va rămâne nimic.

Dar veţi avea şi momente când veţi zâmbi cu sentimentul unei inocenţe demult uitate. „Ea se întorsese cu faţa spre mal… Încremenii. Ceea ce vedeam, mai exact ce nu vedeam, era cu totul ciudat… Fără să vreau, privii încă o dată fetiţa goală… Rămăsesei aşa câteva clipe cu gura căscată de nedumerire: „asta e o regulă, ori e o excepţie?” Iubirea va purta haine diferite, iar intensitatea ei va fi mereu pătrunzătoare.

„Să nu cazi, Woldemar, să nu cazi niciodată! Să-ți duci crucea până la capăt.” Până la urmă, cartea nu mai e a autorului, dar a celui care plonjează în ea, îmbrăcându-se în pielea micului Woldemar. Trăind la fel de intens, ajustând emoția după intensitatea sa interioară. Iar Oleg Serebrian doar îți servește o lume pe post de matcă, din care te împotrivești să ieși, chiar dacă ultima pagină îți anunță nașterea.

O poveste copleșitoare. Caldă și tulburătoare. Un roman cu greutate incontestabilă, care stă pe aceiași treaptă a calității cu marea literatură. O carte care va trebui să-și croiască singură drumul, pentru că autorul, dintr-un soi de modestie neînțeleasă, nu-i asigură promovarea binemeritată. Pusă de scriitor permanent la îndoială. Retrasă din editură în câteva rânduri. Presupun, nici azi, Oleg Serebrian nu este pe deplin conștient de impactul pe care l-a creat Woldemar, chiar dacă aprecierile poartă noduri în gât și emoții copleșitoare.

Text: Victoria Cușnir
pentru http://vipmagazin.md


Preluat de la: Timpul.md
Postat 20 martie 2019

Creaţii aleatorii :)

Minciuni

M-arunc în valuri de speranță

Înot pierdut prin amăgiri

Mă-neacă surdă circumstanță

Mințit de false străluciri

 

Întind cu oarbă cutezanță

Aripi de suflet copleșit

Lipsit de aer n-am portanță

Mințit de vânt m-am prăbușit

 

Găsesc clepsidrele-n ruină

Timpul curgând prin amintiri

Să mă transforme în rugină

Mințit de strâmbe ispitiri

 

Mă chiamă fapte în instanță

De judecată sunt mințit

Căzut din propria-mi balanță

M-am condamnat în rătăcit

 

Trăiesc îngust lipsit de nuanță

Culoarea-mi umblă risipit

În alb și negru am prestanță

Acoperind tot ce-am mințit

 

Rămân acut în discordanță

Găsind apus în răsărit

Adun tăcerea cu distanță

Scăzând din viață păcălit

Mai mult...

Străina!

Nu te mai văd pe strada mea

Să îți admir făptura ta divină,

De care sunt atât de fermecat

Chiar dacă ești doar o străină

 

Era o vreme când te vedeam

Și dimineața și pe-nserat,

Plutind ușor cu pasul legănat

Cu păru-n coc și elegant legat

 

Nu știu dacă cândva vei reveni

Să pot să văd ce n-am putut uita,

Și nici dacă cumva curaj voi prinde

Să te invit și să flirtăm la o cafea

 

Până vei apărea sau nu pe stradă

Voi pune rând cu vers pe o hârtie,

Și-l voi ruga pe bunul Dumnezeu

Să mă inspire să-ți scriu o poezie

 

Știu cum voi începe prima strofă

Că a trecut pe strada mea o fată,

Și-am să închei precum povestea

A fost tare demult...a fost odată!

 

Mai mult...

Ce rost are?

Ce rost are-n astă lume?

Să îți faci propriul tău munte

Tot ce-ai strâns de-alungul vieții

Au fost doar, nenumărate lecții.

 

Ce rost are-n astă lume?

Să trăiești un timp finit

Când cel care te așteaptă

Este unul infinit.

 

Ce rost are-n astă lume?

Să te bucuri de-a ta viață

Când din ea tot ce rămâne

E un nume și-un prenume.

 

Mai mult...

Nană mare

Nană mare , cum mai e pe la tine ?

Mai sunt cocori ce-ţi vin la poartă

Sau păsări ce-ţi aduc în cioc un dram de noroc ?

Mai şuieră vântul în surdină printre merii din grădină ?

Ploaia ţi-a mai bătut la fereastră printre florile din glastră ,

Iarba-i tot verde , înaltă şi piciorul ţi-l desfată ?

Şi la tine sunt răcoroase dimineţile ,

Te mai năpădesc din când în când tristeţile ?

Cum sunt serile la tine , au astâmpăr ?

Stelele ţi se agaţă-n păr sau îţi stau pe umăr ?

Nană mare  spune-mi , îţi este bine ?

Ce-ţi spun păsările despre mine când se culcuşesc în nuc ?

Nu-ţi spun că la mine este ca la balamuc ,

Că mă doare asfaltul pe care merg ,

Că de dimineaţa până seara alerg ,

Nu-ţi spun că seara mea este un tei în floare ,

Că prin nori sunt călătoare ?

Nu ţi-au spus nici că îmi iau culoare dintr-o aripă de flutur

Sau că pe buze îmi pun roşu de mac

Şi când soarele-mi zâmbeşte eu mă ruşinez şi tac ?

Nu ţi-au spus nimic de mine ?

Las că-i bine , las că-i bine ....

Nană mare tu , vorbeşte-mi despre tine .

Mai mult...

Cum ar fi fără lichele?

Îi dădui crezarea toată,

Foii care ne vestea

Căci cu nouă ore-n urmă

Dispăruse o lichea.

 

"Ce păcat!", îmi vine-a zice

Parcă până şi acum.

Alte vorbe treacã! Însã

Vorba asta mi-o asum.

 

Fiţele unei lichele

Sunt de neînlocuit,

Fãcând tot atâta treabã

Cât ar face-un om cinstit!

 

Le cred, însã, pe bunica

Şi pe strãbunica mea,

Care îmi mãrturisirã

Cât de rea e o lichea.

 

Oh! Nu fiţi maliţioase!

Nu sunaţi din clopoţel,

Cãci i s-au adus destule

Acuzaţii fel de fel!

 

O fi rea!... Ce pot a spune?

Nici nu prea vreau sã mã bag...

Sã nu se porneascã dânsei

Lacrimile, peste prag.

 

Fãrã apã, fãrã pâine,

Ar mai fi cum ar mai fi...

Fãrã de lichele, însã,

Nici nu am putea trãi!

 

Bune, rele, late, strâmbe,

Pãpãdite-n felul lor,

Nu le vor pãsa. Ci sta-vor

Tot "picior peste picior".

 

Aş propune o schimbare:

S-abordãm alt subiect.

Şi va crede şi licheaua

Cã ar fi mai înţelept.

 

                ☆

 

Dumneaei, îi stã mai bine

În popor, decât în vid;

Dar, de-o vreţi şi conservată, 

Scufundaţi-o în lichid!

 

Că, decât un rãu mai mare,

Decât cel ce totul vrea,

- O canalie, de pildă -

Tot mai bunã-i o lichea!

Mai mult...

Is this love

Stăteam pe acoperișul casei, îl ascultam pe Marley

și priveam, cum una câte una se stingeu, luminile spitalului Fundeni,

Cum una câte una umbrele zburau, ca leii lui Khayam, în taigaua persană.

Aceasta-i iubirea -mi spuneam. Când ea, înfiorată, mă apuca de mână,

Simțind în acel „ Is this love” norul radioactiv al maturizării.

Dar mie nu-mi păsa, știam deja că suntem prinși ca-ntr-o capcană,

Și că acele clipe nu vor mai veni nicicând,

Și că nu peste mult timp, ne vom uita jurămintele, și numele,

Și că nu peste mulți ani vom zbura și noi de pe spitalul Fundeni,

În taigaua persană, ca leii lui Khayam.  

 

Autor : O.T.

Mai mult...