Nocturnă

Eu, eu pentru neuitare scriu,

Dar voi, voi de ce citiți...?

Închideți ochii atunci când citiți,

și veți fi eu...

Un muritor condamnat a scrie pentru orbi.

Pentru orbii care văd...

Închideți ochii...

fiți eu...

scrieți!

Mi-e dor să vă citesc...

Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;

Ce e permis şi ce nu este permis;

Oare pot condamna sau pot lăuda;

Nu ştiu, căci totul în mine este închis.

În această lume nu-i valabil nimic,

Nu există nici un principiu consistent,

Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,

Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.

Simt un gust amar privind pe stradă,

O amărăciune drăcească, bestială,

Problema morţii îmi pare acum fadă,

Totul e calm, de-o linişte mormântuală.

Nu mai cred în absolut nimic,

Şi nici nu mai am nici o speranţă,

Realităţile au căzut toate, câte un pic,

Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.

Nu am nici sentimentul trecutului,

Iar prezentul îmi pare o otravă,

Nu ştiu dacă sunt disperat,

Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.

Miroase a parfum în beci,

Buchetul vinului se varsă,

Afară suflă vânturi reci,

Şi iarna-i primăvara-ntoarsă.

Orașul a căzut în beznă,

Îmi cântă un ţigan la cap,

Valsez lejer din gleznă,

Cu partenera din ciorap.

Îmi curge somnul în pahar,

Iar ochiu-mi fuge pe arcuș,

Parfumu-n beci e tot mai rar,

Şi iarna-și caută culcuș.

Mă latră potaia din lanţ,

Hrănită cu carne din mine, mai dulce,

Mai bine-o lăsam acolo în șanţ,

Mai bine-i făceam atuncea o cruce.

Gelos sunt pe oase că nu le mănâncă,

Pe băţul cel zvârl pentru aport,

Doar muşcă potaia din rana-mi adâncă,

Şi latră întruna a mort.

Mă latră potaia din cușcă,

Pe care-o înveleam când ningea,

Acum sare la mine și mușcă,

Atuncea pe mâini mă lingea.

Mă latră potaia, acuma căzut,

Şi sare precum un ghepard,

Dar ieri, ce se-ntâmplă am văzut,

Vecinu-o hrănea printre gard.

Adio, fulg de nea,

Surâsul iernii trece,

Tu plângi pe mâna mea,

Iar lacrima ți-e rece.

Și s-a pornit să ningă,

De aseară-n disperare,

Iar fulgii să se stingă,

Pe pielea ta cea moale.

Hai vino tu mireasă,

Cu voalul de zăpadă,

Și scoate-mă din casă,

Ca să dansăm pe stradă,

Apoi din vreme-n vreme,

În lume dă alarma,

Hai vino, nu te teme,

Și mușcă-mă cu iarna,

Să-mi curgă de sub gene,

Zăpada în troiene.

Când eram nebun de tânăr,

Șuieram la Lună să apară,

Bezna o puneam pe umăr,

Și plecam grăbit afară.

Când aveam o zi mai fastă,

Îmi puneam și-o stea în frunte,

Și urcam voios pe creastă,

Ca să luminez un munte.

Lângă Sfinx stăteam întins

Cu-a mea beznă să-l îmbrac,

Steaua i-o puneam, convins,

Că sunt un strămoș de dac.

Și zvârleam grăbit în vale,

Stânci din cele mai pribege,

Să astup orice cărare,

Să fiu singur cu-al meu rege.

Iar din lună și din stea,

Ca-ntr-un ritual străvechi,

Flori de colț pe noi ningea,

În mănunchiuri și-n perechi.

Apoi, când plecam spre casă,

Mânam zori de zi în turmă,

Aveam față luminoasă,

Ca un dac de pe Columnă.

Mi-am strigat durerea pe un drum pustiu,

Când tăcerea lumii mă ardea de viu,

Am gustat tăciune, am iubit cu chin,

Şi am fost tot timpul doar un om străin.

Am trăit cu vină, răstignit pe gând,

Mi-am rostit cu patos numele plângând,

Fiecare rană mi-a sculptat în os,

Urletul răbdării ca pe-un chip frumos.

Poate că în mine arde, falnicul regret,

Că tăcând prea mult, azi sunt incomplet,

Şi mă-nchin cu teamă sub al crucii semn,

Un copil al umbrei, poate prea solemn.

Am tăcut în timp ce lumea striga,

Și tăcerea-mi cruntă parcă-i enerva,

Mi-am săpat cu unghia drumurile-n piept,

Și am mers pe-acela care n-a fost drept.

Mi-au crescut pe tâmple ramuri de dureri,

Și-am purtat cununa fără de puteri,

Din cenușa mea a curs numai jar,

Mistuind trecutul dintr-un vechi sertar.

Am trăit sub pleoape visul fără somn,

Când din mine sângele a făcut alt om,

Chipul lui îmi cade, uneori pe piept,

Și-mi șoptește tainic ce a fost nedrept.

N-am avut o hartă, doar un fel de gând,

Care mă-nvăța să merg, nu pe-același rând,

Tot ce-am dus în spate a fost clandestin,

N-am știut ce car…dar a fost un chin.

Astăzi, într-o zi tăcută,

Fără semn și veste,

Mi-am văzut lumina mută,

Cum din mine crește.

Nu din cer, nici din afară,

Nu din mâini străine,

Ci din rana ce mă doare

Și mă ține-n mine.

Era jar sub cenușoară,

Foc smerit, ascuns,

Licărind în pieptul serii,

Ca un rug pătruns.

Era stea închisă-n lutul

Pașilor umili și grei,

Noapte caldă în adâncuri,

Cer în ochii mei.

Și-am pornit cu ea prin lume,

Într-un felinar din piept,

Să vestesc cu loc și  nume,

Unde pasul mi-l îndrept.

Nu mai bat la poarta-nchisă,

Nici la cer străin,

Port în piept lumina scrisă,

Primului destin.

Și când lumea-mi pare rece,

Și cu pașii grei de plumb,

Aprind luna dinăuntru,

Și în ceruri mă scufund.

Și o las încet să ardă,

Fără s-o mai sting,

Ca pământul să mă piardă,

Când de stele mă ating.

Curg pârâiele-înapoi, 

Din pământ spre ceruri plouă, 

Curcubeie cad puhoi, 

Să hrănească stropi de rouă. 

Urcă rodul înspre ram, 

Zi și noapte-i numai soare, 

Flori de gheață am la geam, 

Și zăpadă sub picioare. 

Munții urlă spre câmpie, 

Ca-nceput oaia să-i pască, 

Toamna mulge vin din vie, 

Pui de oameni să hrănească. 

Păsări au muțit în brad, 

Cântă zilnic numai iarba, 

Iezi se-mpiedică și cad, 

Că le crește-ntruna barba. 

Ceru-și plouă stele-n lac,

Peștii zboară prin lumină,

Cocoșii pe garduri tac, 

Zorii dorm lângă găină.

Se înclină plopii-n jos,

Pământul în spate-l țin,

Norii stau fără folos, 

Și privesc cum plouă lin. 

Din fântână iese fum,

Și-l adună-n poală vântul,

Casa urcă-n sus pe drum,

Căci sub ea plânge pământul.

Lumea-ntoarsă-i tot la fel,

Cu durere și cu bine,

Scrisă-n tainicul pastel,

De condeiele divine, 

Că de-ar fi să curgă-ntruna,

Peste munți și ape cerul,

Omul iar strivi cununa, 

Și iar frânge tot misterul. 

Eu nu am haine omenești,

Ci cântec port pe mine,

Și peste cărnile trupești,

Port versuri bizantine.

O fabulă am drept cravată,

Iar la rever port un sonet,

Cu jind se uită lumea toată,

Eu le ofer câte-un verset.

Cu lungi romane-s încălțat,

Două proverbe-mi sunt șosete,

Și umblu despuiat prin sat,

Iar criticii îmi scriu pamflete.

Pe cap am o baladă lungă,

Și-o doină ce o țin la piept,

Biblioteca o îndes în pungă,

Citesc, și moartea o aștept.

Eu nu port straie ca oricine,

Ci-s îmbrăcat în poezie,

Și sunt croite atât de bine,

Că mă vor ține-o veșnicie.

Din zi în zi, mai strânși în noi,
Ne pleacă rând pe rând ai noștri — goi
de glas, de trup — dar plini de-un fel de foc
Ce nu mai are loc în niciun loc.

Spre stele drumul s-a tocit ușor,
De pași ce-au ars mai limpede ca dor,
I-am cunoscut — și, totuși, i-am pierdut,
Prea vii atunci, prea repede-n trecut.

Un început — și-un dor ce nu se stinge,
O rană mică-n care timpul plânge,
Și-n tot ce trece, tainic și exact,
Se strânge viața — simplu, într-un act.

Vom fi doar felul cum am locuit
În inimi — scurt, sau poate risipit,
Atât rămâne: urma de sub pas,
Nu cât am fost — ci cât în alții-am rămas.

Mă închid în sihăstria       

Vremurilor trecute

Și pun lacăt amintirii

Și zilei fericite.

Am închis  cu lacăt zarea

Și-o icoană  încâ  port

înimii i-sa furat hrana,

Un vapor uitat în port.

O-iubire stă închisă 

Devorată de minciună

Sevă dulce abandonată 

Clocotind în rădăcină