Nemuritoare - 2

Înaintam – așa credeam – spre tine bucuros, emoționat

Cu o soartă moartă jumătate…

Te-am visat simplu și cu grijă te-am purtat

Cu brațele mele de triste șoapte.

Eram bucuros – așa mă credeam – în nebunia mea

Să te revăd eram tare speriat,

Să te cuprind din nou – tu trup în șoapta mea…

Așa te-am visat, așa te-am purtat!

Așteptam să piară lumea, de egoism orbit și din iubire

Cu rădăcinile-mi crescute până la cer…

Țînând un chip în astre de o eternă amintire

Sculptând un ecou perpetuum în sunete de fier.

Dar tu ai aruncat culori purtate într-o țesătorie

Într-un fum de alb și negru m-ai aruncat

În trecutul tău, prezentul meu rămâne o memorie,

Cum eu nicicând… n-am existat.

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7 - Toate drepturile rezervate)

Furat de-a ta primăvară,

Printre copaci cu razele de soare,

Chipul tău ți-l desenează o floare

Pentru ultima oară …

Și mă las învrăjbit de-un zumzet

Întins în viitor cu gândurile mele,

Numărând clipe și cu tine petale …

Și încă te aștept …

Te simt cum lași pe fruntea mea

O rază caldă de lumină,

Și știu că buzele îți sunt de vină …

Și îmi declar iubirea.

Și-n tot ce prinde viață te privesc

Iar printre razele de soare, printre rânduri …

Cu tot ce sunt și-n gânduri …

Te iubesc!

Furat de-a ta primăvară

Privesc doar chipul tău cu dor și mă doare,

Singur numărând petale …

Întâia oară …

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7)

Dacă aș putea redenumi toamna …

o melancolie

n-ar mai fi toamnă pentru tine, așa-i?

Ah … n-aș putea să-ți răpesc așa ceva.

Și pe urmă, pentru mine ar fi

plină de spini,

Aș sângera de tine ușor…

prin fiecare frunză căzută,

și aș muri mereu și mereu …

cu fiecare dor,

de tine.

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7 - Toate drepturile rezervate)

Tu ești aici, te simt departe
Între timp, fulgeră și tună,
Mă trezesc speriat în noapte
Te mai aud decât în șoapte
Afară... e furtună.
    
Pari pierdută, dispari prin vise
Unde îți cauți cavalerul,
Tu cu florile-n câmpii întinse
Îți zâmbește cerul, te vezi deja regina.
La mine... fulgeră și tună.
    
Chipul ți-e senin, soarele te-alintă
Și te-nvelesc când noaptea-i rece,
Pierdut suspin la geam
Timpul... parcă nu mai trece.
Încă fulgeră și tună.
    
Afară... e furtună.

    
Mă trezesc speriat în noapte
Tu ești aici și îmi zâmbești,
Dar printre ale tale șoapte
În depărtare parcă tună...
      Va fi furtună!

 (autor: Aurel Alexandru Donciu /  volumul Șoaptele Nopții ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 - ISBN: 978-973-0-32645-1 / Toate drepturile rezervate )

În gânduri iuți

ce-mi trag genunchii …

în pământ,

mă gâtuie durerea!

Pierdut mă simt

mă trag, mă dor rărunchii,

și-n gândul tău…

îmi pierd suflarea.

Și m-aș strânge,

și m-aș dizolva …

într-o lacrimă să-ți fiu,

Să curg din inimioara ta

iubire prin al meu …

pustiu!

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7)

fragment

...

Tu Doamne, dă-mi te rog o clipă

Să-i las o floare-n al meu gând

Și lasă-mi Doamne după mine

Cuvintele pe-al meu mormânt…

Iar frunzele să mă citească

Într-un vânt de toamnă amețitor

Gândul meu să îi șoptească

Că m-am stins numai o clipă,

Și am să revin ...

De al ei dor.

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 / ISBN: 978-973-0-32645-1 - Toate drepturile rezervate)

Cuprinsă de-un dor ţi-aș scrie

Despre vremuri apuse și timp

De parcă am asteptat acest anotimp

Și povestea noastra s-ar putea rescrie.

Oare același parfum il foloseşti?

Ochii la fel fi sclipesc când zâmbești?

Glasul oare la fel îți sună?

Îţi mai place s-asculți ploaia când e furtună?.

Nu e vina ta

Nu e vina mea

E vina inimii

Care s-a îndrăgostit așa 

Nu ți-am rezistat

Și-n plasă am picat

Tu m-ai fermecat

Cu tot ce mi-ai revelat

Nu ai vrut să fim decât prieteni

Eu am confundat acei termeni

Ajungând să fim doi străini 

În această mare de oameni

Ai aruncat în mine cu flăcări 

proaspăt aprinse sub pleoapele tale.

Iar eu...

Fără scut și fără arme,

m-am abandonat unui dor

născut înainte 

ca eu să fi cunoscut norii

care au picurat oceanele.

Totuși... acum, când timpul 

a prăfuit clipele,

te rog,

încătușează umbra acestor gânduri 

care fug spre tine!

Când mă uit eu pe fereastră,

Privesc frumosul peisaj

Luna-ncepe să-mi vorbească,

Și eu parcă te văd iar.

Stele mii și licurici,

În ele mereu mă pierd

Și te simt din nou aici.

Cu greierii încep să vorbesc

Despre cât de drag îmi ești,

Iar când iarși mă opresc

Văd cât de tare îi uimesc.

Tu mi-ești luna de pe cer,

Unica lumină călăuzitoare,

Te iubesc și cam disper,

Asta nu e de rău, oare?

Aștept să îmi scrii că ești bine,

Și să putem comunica măcar o oră,

Mi-aș dori să fiu alături de tine și să dorm la pieptul tău auzind bătăile inimii.

Simt că ne vom vedea curând și număr zilele,

Aș vrea să pot opri timpul să fim doar noi doi,

Să privim luna și stelele.

Mi -ai redat pofta de scris poezii,

Și asta este dedicat pentru tine,

Nimeni altcineva nu înțelege ce simt pentru tine,

Pentru că tu ești unic.

Nu stiu de al tău gând,

Pe undeva îl întâlnește pe-al meu

Pe-o linie invizibilă între două tăceri 

Pe-un colț de curcubeu...

Poate se-ntâmplă... 

Și se-nteleg fără să se audă 

Ceva se simte...

În toată această gălăgie mută.

Ca o căldură

Care apare fără motiv

O prezență care lipsește 

Și apasă pe sulfet, naiv...

Nu stiu de-al meu gând 

Se-ntâlnește cu-al tău...? 

Pe-o umbră rătăcită de vis

O clipă... pe furiș...