🎦 Trandafirul

Vântul ușor, de vară aduce  o dulce melancolie

În acest farmec minunat, plutesc și ascult frumoasa melodie

Abia aștept momentul, să plec din împrejurimea plictisitoare

Și mă pot ajuta, măcar puțin ascunzând în buzunar steauau cea mai strălucitoare

Ziua, plină de căldură și noaptea, ce cuprinde cu frig își pierd puterea asupra  vieții mele

Acum, pot să cad cu ușurință în  adâncimea prăpastiei neajungând la  cele mai uimitoare stele

Fiind la adâncimea cea mai mare, unde lumina pierde lupta  cu întunericul nesfârșit

În întunericul  acesta adânc și dens, dispare chiar și ecoul gândului neîmplinitt

Aud,  un ecou a unei  voci  groaznice  și puternice din  îndepărtare

Dar parcă acest glas plin de  furie primejdioasă, vine de la mine pierzând ultima picătură de răbdare

Parcă strig, furios și plin de cea mai mare ură  omenească de pe acest  pământ

Și vreau să mă salvez de la căderea în viitorul și adâncul meu mormânt

Dar nu văd rostul și  sensul  salvării, din  primejdia cea mai aspră a vieții

Poți muri pentru cea mai  excelentă și veșnică  creație, lăsând dar umbra  în pragul dimineții

La urma urmei, există întotdeauna un singur preț pentru   oricare vis copilăresc

Viața întreagă, merită cât  coastă pentru  fiecare pas făcut pe calea spre bunul omenesc.

Rătăcind într-o angoasă fără sens
Că există o astfel de fată fără să știu
Am cunoscut un geniu al frumuseții luminat dens
Și mă bucur foarte mult că ne-am cunoscut cât sufletul meu a fost viu

Tu ești cea care mi-a oferit momente minunate
Și toate îndoielile au dispărut
Și din nou vreau să simt gustul  dragostei imaginate
Vreau să fiu cu tine, doar sună sau trimitemi un sărut

Și tu chiar ești un înger din cerurile senine
Și divin chipului celui mai drăguț de pe Pământ
Să te iubesc este chemarea mea din sine
Și am decis să mărturisesc secretu meu  cel mai blând


Bunătatea ta îmi încălzește inima prin prejma timpurilor
Tu ești fericirea mea, ești soarele călduros al meu
Numită  de mine cu dragoste Zeița cerurilor   
Aceasta vei fi  pentru mine  mereu

Și până la urmă vreau să spun ceva greu de scris
Este greu de arătat sau de spus
Tu ești cea pe care vreau să o  cunosc toată viața în vis
Tu esti cea pentru care sunt pregatit sa traiesc si sa scriu până al vieții apus..

Ochii mei obosiți, privesc în jur cu o privire subțire monotonă

Eu,  în fiecare zi vreau să plec din lumea plictisitoare în care îmi mor visele plăcute

Și nu sunt gata să mă întorc     chiar și pentru cea mai sfântă icoană

Sunt propriul meu idol, care alege  fără dubii dorințele demult cerute

În capul meu, se petrece doar o nebunie completă cu balul dracilor ce nu se mai termină

Și foamea de  călătorii apare și gândurile mele nu pot fi satisfăcute

Caut doar acele lumi pline pline de libertate  și pline de spații a marilor cu apă lină

Pot să creez universuri, printr-un singur gând și să distrug orice adversitați noi apărute

Doar un pix vechi  în mâinile mele și câteva foi  rupte din vechiul meu caiet

Pot scrie orice fără cuvinte inutile, folosind doar gândul perfect și fără motive rele

Scriu despre toate visele mele, care m-au străpuns așa de tare cu la atins dragostea pe un poet

Scriu despre celelalte lumi, care mi-au captat sufletul cu glasul lor ce seamană cu glasul iubitei mele

Există o lume în care nu mai este frica și minciuni, în care nu există nicio durere unei bune fete

La urma urmei, există puterea  dragostei și puterea propriei voințe mele și a tuturor

M-am săturat de pereții aceștia care mă țin în lanțuri cu greutatea de sute de regrete

Și lumea este atât de plină de scene crude și oameni blocați în gândurile lor

La urma urmei, fiecare om  este un sclav al lumii pe care o doreste

Dar lumea care este construită în suflettul și mintea omului nu ar trebui să aștepte zorile frumoase

Suntem atât de puternici încât putem crea orice minune pentru care orice om trăiește

Și să  gustăm acest fel de mâncare extraordinar uitând de vremurile  dureroase.

    Cuvinte grele şi totale, 
    au înflorit adânc în mine, 
    fragile mici corăbioare, 
    ce zboară spre-ntunericul solar...
    
    Căci ăsta mi-e destinul; asta cartea, 
    cu pagini scrise în zadar... 
    ştiind, că fiecare rând din ea, e-n mine 
    ca fulgerul născut din jad.

De ce m-am născut om?
Mintea-mi e prea însetată,
Cu teorii îmbătată,
Nenorocit de atom.
Mă ții prizonier...
În lanțuri îmi plimbi sufletul,
Prea mic pentru tot ceea ce sper.
Uneori simt că îmi pierd scopul.

Am prea multe de testat.
Propria-mi condiție m-a sabotat.
Ard pe interior,
Gândul infect că le sunt prea inferior
Viselor și dorințelor ce îmi sunt stăpâni.

Când alții cred în minuni,
La crime inutile au permisiuni —
Sunt văzute ca un fel de misiuni.
„Subiecții mei...” Ei vor trăi.

Dar au murit și mor, ca mine, de frica de a se înrăi.
Ei își spun „miei”,
Dar în grup sunt lei.
Nu vreau asta pentru ei.

Lumea îi va mutila prin sentimente.
Vor cunoaște blestematele regrete...
Sau nu — îi voi opri din a simți infecția.
Scuză-mi reacția.
Doar că urăsc contradicția.

Edifică recidiva purității
În timp ce se închină la toți sfinții.
Spaima expunerii unor inovații
Înmormântează sufletul unei creații.

Dau bir cu fugiții —
Apoi, cu judecata la gură, regretă morții.
Știu că iar greșesc punctul de fierbere...
Fac ce pot să mă calmez.
Chiar nu vreau să te stresez.
Ce-mi place că-mi vorbești în tăcere.

De ar vedea ochii noștri numai suflete

în loc de corpuri în țiplă trase,

Am iubi puțin mai diferit, zic eu,

Și am fugi să ne întâlnim jumătatea, târând în inimă atlase.

Hărți, ca cele ale piraților,

Unde inima marchează 'x' comoara bogaților,

Cei cu sufletul îmbibat,

De căldura propriului păcat.

Căci fără iubire mori,

Și cel ce iubește atât de tare n-ar ajunge în palatul dintre nori.

Și cu asemenea iubire,

N-ai îndrăzni să o faci o simplă, distantă amintire.

De ar vedea ochii noștri numai suflete,

Cred că aș sta pe loc,

Să văd câte inimi reci și rănite,

Aș aprinde o lumânare pentru cele lipsite de vreun foc.

Nu judeca nimic în lumea asta..

Nu judeca trecutul cuiva,

Cunosc bărbați ce nu-și iubeau nevasta,

Deși în public invers demonstrau ...

Nu judeca pentru ce nu ești sigur,

Nu judeca, ceea ce nu știi...

În viața poți să ajungi singur

Cel ce va fi mâine judecat.

Cunosc femei ușuratice în asta lume..

Când chipul lor părea așa curat ,

Și alcoolici cu un chip deștept 

Ce în alcool durerea au inecat.

Nu judeca trecutul cuiva ,

O lecție ce a fost învață...

Nici hotărârile cuiva,

Asa au fost scrise ,de a lui soartă.

Azi râzi de un copil străin

Că e murdar și de tot lipsit,

Mâine primești cuțit în spate

De la copilul tau ,cel mult iubit...

Nu judeca o mamă

 copii ce sii crește 

Singura, așa cum poate

Poate nu a avut de ales,

Nu îi știi istoria din spate ...

Nu judeca pentru ce nu ești sigur,

Nu judeca ceea ce nu știi.

Iar mane un accident în grabă

Ramai și singur și invalidat

Te vor judeca pe strada

Invinuidu-te, că tu ești vinovat

Și dacă sufletul e moale ,

Firav și neajutorat... 

Te vei întreba atunci în sine

Dece oare toți m-au judecat?...

Autor A.Turcanu @reper

Oh suflet drag,

O rază de soare 

În dar tu ai primit 

Și în raniță ai pitit-o,

Ai ascuns-o,

Sau poate ignorat-o

Poate din frică 

Sau din neștiința de a nu o pierde 

Ai folosit lumina vieții

Numa când sufletul se îneca 

În abisuri întunecate,

Reci și de mult uitate

Pentru a usca sufletul 

Abia scăldat în frici.

Pentru a-i da putere și încredere 

După care ai ascund prețiosul dar 

Înapoi în ranița 

La siguranță sub grele ștergare de satin

Pentru a nu se atinge de nimic și nimeni

Până când ai văzut 

Că iarăși cazi 

Iarăși tremuri în derivă 

Îmbătat de un parfum amar

În aceeași mare de haos 

Și că singura călăuză în nopate 

Rămâne raza de lumină

Acum ținută la vedere 

Cu îndemănare și încredere 

Dar totuși cu fermitate spre a nu te făli 

Ai început viață ... 

Ai acceptat viață spre a o trăi 

Nu doar a fi un dulce spectator 

Care la final părăsește sala indiferent.

Ci spre a-ți vedea visul 

Care iți face inima să bata

Și lumina să radieze în toate colturiile ființei

Acum trăiești prezent 

În armonie cu tine 

Cu ale tale simțuri 

Ai început a creea, 

A te regăsi în acest univers,

Unde stelele domnesc 

În împărăția lunii

Și luceferi blânzi 

În brațe te strâng 

Timpul în loc împietrind 

Deoarece acasă ai ajuns după un drum lung ! 

Și oare viața are sens

Când peste timp,când n-o sa fii,

Nu își va aminti nici vântul

De pașii tăi,de-a ta privire?

Și totuși, e sublim să știi

Că simți, iubești,

Că lacrima ce cade-ncet

Și zâmbetul ce îți straluce,

Fac clipa sa încremenească,

Că ochii tai s-atat de vii

Încât și stelele fac sa pălească...