Sacrificiu
Vântul ușor, de vară aduce o dulce melancolie
În acest farmec minunat, plutesc și ascult frumoasa melodie
Abia aștept momentul, să plec din împrejurimea plictisitoare
Și mă pot ajuta, măcar puțin ascunzând în buzunar steauau cea mai strălucitoare
Ziua, plină de căldură și noaptea, ce cuprinde cu frig își pierd puterea asupra vieții mele
Acum, pot să cad cu ușurință în adâncimea prăpastiei neajungând la cele mai uimitoare stele
Fiind la adâncimea cea mai mare, unde lumina pierde lupta cu întunericul nesfârșit
În întunericul acesta adânc și dens, dispare chiar și ecoul gândului neîmplinitt
Aud, un ecou a unei voci groaznice și puternice din îndepărtare
Dar parcă acest glas plin de furie primejdioasă, vine de la mine pierzând ultima picătură de răbdare
Parcă strig, furios și plin de cea mai mare ură omenească de pe acest pământ
Și vreau să mă salvez de la căderea în viitorul și adâncul meu mormânt
Dar nu văd rostul și sensul salvării, din primejdia cea mai aspră a vieții
Poți muri pentru cea mai excelentă și veșnică creație, lăsând dar umbra în pragul dimineții
La urma urmei, există întotdeauna un singur preț pentru oricare vis copilăresc
Viața întreagă, merită cât coastă pentru fiecare pas făcut pe calea spre bunul omenesc.
Category: Philosophical poem
All author's poems: Camburian Arcadie
#poeziifilozofice#poezii#versuri
Date of posting: 24 апреля
Views: 54
Poems in the same category
Descătușare
Ești prea înzestrată de Zei
Să dai valoarea pe slugărnicie,
Să schimbi virtutea-n viciu,
Sinceritatea gândului-n nemernicie
Și licuricii în negri gândăcei.
Gândirea, simțurile și voința
În mii de fărâme mărunțite,
Devin mici cioburi ale vieții
Ce vor croi îndreptățite
Obstacolul ce va-nfrunta dorința.
Strângând mereu tot firmituri,
Puterea fizică și a minții
Se vor împrăștia-n neant.
Și vei afla că bucuria vieții
Ți-apare palidă și în frânturi.
Copacul și Muntele
Copacul înalt ce vede-n zare
Muntele bătrân, stabil și mare,
Își înalță mereu ramurile-n sus
Fiind acolo, ca să nu fie exclus.
Pe malul apei albastru-verzuie,
Rădăcinile Copacului reconstituie
Legătura strânsă în sânul naturii
Cu Muntele, ca bază a structurii.
Imaginează cum de pe malul apei
Dorința-i alinată de apusul clipei,
Iar Muntele măreț ce se întinde
Pe celălalt mal, și cum se destinde.
Simbioza creată între cei doi coloși,
Vor să ne arate cât sunt de fabuloși.
Copacul îi spirit prin care respirăm
Muntele simbol prin care rezistăm.
Tulburare obsesivă
Tulburarea obsesivă
a atingerii unor suprafețe
nepersonificate,
gândind la ele
despre cum ar fi să le acopere o briză,
mă duce cu gândul la gânduri
obsesive de altfel,
ale unui peisaj pictat de către ai mei ochi
-verzi, dar nu-i știe nimeni-
Sau poate că îi știe
o întreagă lume,
dacă lumea mea s-ar rezuma
la un peisaj.
Pictat de către doi ochi-
verzi.
Prea multă sensibilitate în islandeză
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Of mikið næmi
Lélegt næmi er gott á sinn hátt. Það er gott að vera næmur, láta í ljós eftirsjá okkar þegar einhver hefur upplifað minna skemmtilega atburði, vera með honum, hlusta á þá, hughreysta þá, skilja þá, lina þjáningar hans, andvarpa með þeim, gráta með þá, að vefja þá þegar þeir eru kaldir, binda þá þegar kötturinn klóraði þá (að það var líka þeim að kenna að hann klóraði þá, því þeir kunna ekki að leika sér með hann), setja íspoka á þá úr ísskápnum yfir tognuðum ökkla, þurrka tárin þeirra, gefa þeim lyf til að lækka hita, varasalva til að koma í veg fyrir að þau séu svona sprungin, sótthreinsa blæðandi naglaböndin þegar þau vissu ekki hvernig á að gera handsnyrtingu, þau vildu hafa neglurnar lengri en þær höfðu náttúrulega, því það er tískan, og nú er bara blóð á þeim, þá skulum við setja flugnanet, svo að þær bíti þær ekki svo mikið, sjúgi blóðið, berist ekki malaríu né gulusótt, tökum skordýraeitur, ef þau krefjast þess enn að fara inn í húsið, fáum líka viftu til að dreifa lyktinni af skordýraeitri, hafa gluggann á lofti svo að moskítóflugur komi ekki inn og lykt af skordýraeitri komi út. Stillum ketilinn þannig að hann gefi líka heitt vatn, ekki bara kalt, því þá þarf enn meiri aðgát. Hagkerfi taka í raun ekki tillit til einstaklingsbundinna þarfa fólks, þau eru frekar eigingjarn þörf eins manns.
Við skulum heldur ekki spara á ónæmisbætandi bætiefnum eins og C-vítamín, sem bragðast dásamlega sítrónuríkt og kostar ekki of mikið, það er á viðráðanlegu verði, þú getur fengið það úr einföldu límonaði, svo höfum við ekki ástæðu til að forðast að kaupa það .
Við skulum fá þær þykkar, dúnkenndar blússur, bara gott til að vera heima. Við skulum taka andlitsmaska þeirra, maska sem kemur í veg fyrir að krákufætur og tjáningarlínur komi snemma fram. Við erum of ung til að vera með hrukkur!
Almennt séð er næmni systir fyrir gjafmildi og umhyggju, en hvað gerum við þegar það fer úr böndunum, nær nýjum hæðum, hefur engin takmörk? Er það enn gagnlegt, heilbrigt, vel skilið næmni? Nei auðvitað ekki. Nú þegar er eitthvað í hegðun okkar brakandi og þetta næmi er aðaleinkennið. Það væri við hæfi að spyrja okkur spurninga: "Af hverju er ég svona?", "Er ég að ýkja?", "Hvað er það sem veldur því að ég fæ svona ákafar viðbrögð við í rauninni léttvægum hlutum?"
Þú munt finna svarið glatað einhvers staðar í fortíð þinni. Kemur næmnin sem við erum að tala um vegna áfalls lífsþáttar? Tókstu ekki eins langan tíma og þú bjóst við í prófi og síðan þá hefur þú ákveðið að gefa allt upp og haldið að það sé ekkert vit í því lengur? Fékkstu ekki tækifærin sem þú varst að vonast eftir? Varstu ófær um, vegna aðstæðna, að gera eitthvað sem þú ætlaðir þér? Ef svarið er „já“ við að minnsta kosti helmingi þessara, þá erum við ekki beinlínis að tala um næmi, heldur um aukaverkanir á hluti sem gerðust, sem særðu okkur um stundarsakir og skildu eftir sig ógróið sár algjörlega.
Hvernig var hægt að lækna svona sár? Klóra það meira og meira. Sitjandi og greinandi, hvaðan kemur þessi reiði samfara næmni? Þú hafðir hugrekki til að fara í ég veit ekki hvaða sænska háskóla. Og þegar þú ert 19 ára þarftu virkilega hugrekki, til að taka flugið, yfirgefa foreldrahús, frá héraðsbæ, einmitt til stórrar háskólamiðstöðvar. Og það sem á að sjá, leiðin til velgengni og áhugaverðra deilda til að fara framhjá í ferilskránni, er ekki aðeins stráð af friðsælum augnablikum, að hún er ein sem finnst gaman að öskra, öskra, niðurlægja nemendur fyrir að bera ekki þetta norðurlandamál fullkomlega fram - germönsku, að ég þekki tíðirnar ekki fullkomlega, að ég nái ekki tökum á málfræði og setningafræði... samt fullkomin? Ég veit ekki einu sinni hvað væri fullkomið, hversu fullkomið væri og ég held að huglæg fullkomnun ætti ekki að skipta máli. Ef það voru einhver hlutlæg viðmið, þá já, það er þess virði að fylgja þeim, reyna að ná þeim, því þannig er raunverulega hægt að mæla og fylgjast með framförum. En ef þetta eru markmið sem aðeins ein manneskja vill, en hinir vilja þau ekki, þá þýðir ekkert að bera okkur saman, engu að síður getum við ekki metið eða vegið neitt af því sem við heyrum. Víst er að sá sem niðurlægir nemendur fyrir að vita ekki fullkomlega hefur hjarta skógarfræðings sem fellur tré á færibandi án þess að horfa á það sem hann skildi eftir sig. Já, matsviðmiðin eru mjög hlutlæg, hvernig getur þú sem 58 ára kona, sem hefur aðeins umkringt þig sænsku allt þitt líf, litið svo á að 19 ára nemandi verði að vera jafningi þinn í leikni, leikni ? Við erum þarna til að læra, ef við fæðumst tilbúin til að læra myndum við ekki skrá okkur í neina sérhæfingu og það er það, hvað þyrftum við ef við vissum það nú þegar? Var það ekki ódýrara, engin leiga, engar lestarferðir, engir heimavistir, engin aðild að bókasafni, enginn matur auk margra annarra tækja? Það er fyndið hvað gerist þegar 58 ára konur dæma þig út frá eigin gildum. Þetta er eins og nemandinn hugleiðir 8 ára barn. Hann getur varla skrifað á sínu eigin tungumáli á þessum árum, hvað þá á ensku, frönsku... Væri það ekki áfall að fara að skamma hann af hverju hann hefði ekki tíma til að ná fullkomlega tökum á efninu? Á meðan? að sá sem veitir einkatíma verður óljós í tjáningu? Tími, það er, hann hefði getað samið við móður sína um að biðja hana um að fæða sig 5 mánaða, ekki 9 mánaða, eins og eðlilegt er, að koma fyrr í heiminn, læra fyrr, bara vegna þess að það er það sem manneskjan vill sem gefur kennslu. Það er líka spurning um jarðtíma. Svo lengi sem við búum á sömu plánetunni höfum við öll sama tíma, 24 klukkustundir, ekki lengur.
Þessi huglæga fullkomnun annarra gefur tilefni til hvers kyns viðkvæmni. Það er heldur ekki skynsamlegt að þrá að snerta það. Við vitum ekki hvað sá sem er ekki ánægður með okkur vill. Við vitum ekki hvað hann hugsar, hvernig hann hugsar, hvað hann vill, hvað hann vill ekki, hversu mikið, hvað, hvernig og að hve miklu leyti.
Huglæg fullkomnun annarra er lamandi, bæði tilfinningalega og staðreyndalega. Ef nemandinn er niðurlægður í hvert sinn sem hún opnar munninn, mun hún þá samt treysta því að hún eigi möguleika á að verða góður sænskumælandi? Mun hún enn finna styrk, í djúpum sálar sinnar, til að halda áfram, til að vilja æfa sig, lesa, bæta sig, þar til hún nær mælsku, takti og tónleik tungumálsins? Nei, það er engin leið. Hann hafði góðan ásetning sem féll í sundur á leiðinni.
Huglæg fullkomnun annarra hægir á sér, bælir niður. Eins og að láta kennarann skipuleggja hvert hljóð hvenær á að segja það, hvernig á að segja það. Myndi þessi námstækni ekki hræða þig? Hvar er ástríðan, sjarminn, óreglulegasta og fjölhæfasta fegurðin í tungumálinu? Hvenær hefurðu tíma til að einbeita þér að orðaforða, málfræði, setningafræði og hvað hún vill þegar fókusinn er alltaf á hvernig þú talar? Verður það ekki hindrun sem þú getur ekki yfirstigið? Lagað eins og með krossapróf. Þú hefur komið að spurningu sem þú veist ekki rétt svar við, þó þú hafir þegar svarað henni vel. Hvað ertu að gera? Festist þú þarna og heldur ekki áfram, bara vegna þess að þarna veistu það ekki? Það væri mikill missir, bæði fyrir matsmanninn og fyrir þig (í fyrsta lagi).
Alb și negru
În câmpul vieții, un joc de șah se desfășoară,
Bile albe, bile negre, în echilibru se învârt,
Pe tabla sorții, fără grabă, fără ocară,
Se cântăresc destine, într-un târg neîncetat de artã.
Bilele albe, visuri pure în albă zare,
Sunt speranțele ce zboară fără de temeri,
În lumina lor, găsim adesea alinare,
Sunt zilele senine, sunt amiezile de ieri.
Bilele negre, umbre ale unui trecut ce doare,
Ecosisteme de regrete, de neliniști inventate,
Sunt nopțile fără stele, sunt furtunile ce zboară,
Sunt gânduri ascunse, în colțuri de suflet, bine sigilate.
Fiecare bilă, o alegere, un pas, o șoaptă,
Rătăcite în labirintul vastei existențe,
Rostogolindu-se în ritmuri ce se împletesc, se înnoaptă,
În dansul lor, găsim oglinda propriei conștiințe.
Ah, bilele albe, cum strălucesc în soare!
Cum se ridică deasupra norilor de îndoială,
Ele sunt iubirea ce învinge orice povară,
Sunt împlinirea sufletească, dincolo de orice balamală.
Și bilele negre, nu sunt ele tot din nisipul timpului?
Nu sunt ele tot o parte din ansamblul ce ne definește?
Pentru că fără noapte, cum am ști de razele zilei, cum?
Și fără lacrimi, cum am recunoaște gustul dulce al fericirii, cum?
Lacrima neagră, izvor de înțelepciune,
Ne învață, ne modelează, ne sculptează în piatră vie,
Ne spune că fiecare clipă de tristețe, de rușine,
Este doar un prilej de creștere, o nouă melodie.
Și lacrima albă, triumful dragostei supreme,
Cadoul neașteptat după furtuni și lupte grele,
Un balsam pentru suflet, ce în eternitate demne,
Se transformă în perle de bucurie, în stele.
Așa, în acest joc cosmic, în plină desfășurare,
Bile albe, bile negre, se rotesc într-un tango divin,
Împletindu-se, despărțindu-se, într-o eternă căutare,
De echilibru, de armonie, pe drumul destinului fin.
Și fiecare dintre noi, cu bilele noastre colorate,
Ne scriem poezia vieții, complexă și adâncă,
În fiecare bilă, un univers întreg încapsulat,
În fiecare suflet, o simfonie ce niciodată nu se sfârșește .
Meditație asupra sorții
Încerc sã vãd, prin ceaţã, tãcuta zi de mâine
- Referitor la care nu pot decât sã sper -
Pe care-o deranjeazã lãtratul unui câine,
Ce-i deranjat, la rându-i, de-un cãlãtor stingher.
Îmi spune orologiul, prelunga sa bãtaie,
Cât e de scurtã viaţa, cât este de târziu...
Scânteie care zboarã, un abur cald, aşa e!
O umbrã trecãtoare: atât e omul viu.
La fiecare dangãt, încerc o tresãrire.
Cât a trecut, se vede; nu ştiu cât a rãmas...
Din lunga-mi letargie, îmi vin deodatã-n fire:
A înghiţit TRECUTUL încã un sfert de ceas!
Doar sufletul se-nalţã spre lumile eterne,
Din neagra miazãnoapte, spre-un tainic rãsãrit;
Scãpat pe totdeauna din recile caverne,
Când va vedea tot cerul ce-am fost, cât am iubit!...
Other poems by the author
Vise nebune și pasionale
A mai rămas un singur moment
Ca să-mi simți zelul sufletesc
Ca să te pot atinge cu dor, foarte atent
Și ca să-mi poți arată zâmbetul ceresc
Te iubesc și doar că să-ți spun aceasta
Voi aștepta, ani de zile și mii de nopți fără somn
Să-ți văd ochii, deschizând într-o seară blândă ferestra
Să simt mâinile, care mângâie fiind cel mai fericit rege sau domn
Deși viața, are gust crud și senzație teribilă la primul pas
Dar totuși, ea încearcă în zadar de a destruge visele plăcute
La urma urmei, împreună încă vom mai zâmbi într-un bun ceas
Primind dorurile și săruturile demult, dorite și nemaivăzute
Crede cuvintele și poeziile mele , dintre fete ești cea mai minunată
Frumusețea ta divină mă cucerește fără luptă
Îndrăznesc doar să-ți cer un singur lucru, uitândune la această lună de Dumnezeu desenată
Fii puternică, în sufletul sfânt și cu mintea curată
Sunt doar îngrozit de tăcerea miilor de ace înfipte în minte
Că te voi vedea doar în visele mele neînplinite
Că nu-ți voi simți buzele dulci și aroma florilor pe viitor înainte
Pot, spune doar bine la toate îndoielele trăsnite
Imaginează-ți, doar pentru o scurtă și dulce clipă un singur vis
Și voi auzi, vocea ta cântând printre sute de oameni în întregul întuneric
Și pot ajunge la cerurile mult dorite pentru totul ce am zis
La urma urmei, fără tine sunt înger coborât în iad și demon ascultând cântecul biseric
Moarte, va opri inima mea când voi afla din vechile scrisori
Că tu ai mers în lumea întunericului complet
E groaznic să trăiești sub cerul luminos, aducândumi aminte atâtea ori
Numărul posibilităților apărute în trecut pentru a salva inimă oprită în piept
Și cu durerea sufletească ce îmi va umplea sufletul voi rupe din furie
Fructele interzise din pomul pe marginea lumei
Și doar apoi te pot îmbrățișa, sâmțând cea dulcea nostalgie
Și le pot dovedi tuturor, atingerea dragostei în vârful culmei
Iubirea poate exista pentru totdeauna în ochii și sufletele urmașilor
Și voi face o greșeală cu nonșalanță nemărginită de hotarele umane
Nu voi regreta de nimic în urma durerii grozave a pașilor
Pentru că te pot încălzi cu căldura razelor solare
În sfârșit, pot să privesc pentru ultima oară în ochi tăi
Și să mă înec, în frumusețea lor pentru totdeauna
Și lasă întreaga lume cu uimire să privească fără hohote și bătăi
Și să vedem cum putem zbura, asupra orașelor împreună
La urma urmei, sentimentele noastre ne vor da aripi pentru primul zbor
Și ne vor îndepărta, de toate necazurile și lumea haotică înconjurătoare
Ne vor duce acolo unde o să ne simțim liber și ușor
Unde vom fi împreună pentru totdeauna, cuprinși de vântul mării cel răcoare
Draga mea și dacă totuși, există cea mai mică șansă
Pentru a păstra în viață, romantismul nostru perfect
Care va trece printre vremurile grele fără cea mai rea nuanță
Te voi face cea mai ferecită printr-un singur al dragostei efect.
Cer un singur lucru de la tine, dă-mi ocazia pentru viitoare aventură
Și acum nu este momentul să îți fie frică și să fii atentă
Te rog lasă-mă doar o dată să te trag în lumea mea plină de cea mai frumoasă natură
Riscă și fii aproape de mine în tăcerea, fără fraze și cu mișcarea dansului lentă.
Forțele răului
Aspectul obosit, se estompează încet sub greutatea zilelor ce nu se mai termină
Și glasul otravitor și teribil, pătrunde în sufletul cu dorința armă mortală să devină
Despărțind sufletul și corpul omenesc pentru viitoarele încercări
Prevalând într-o formă teribilă și grozavă care crează mii de tăceri
Frica grozavă și foarte pătrunzătoare a schimbat bunătatea în cel mai ștrașnic rău pământesc
Durerea aspră și înțepătoare, mă trage ca o ancoră spre fundul mării în care moartea distruge totul omenesc
Și acuma încet, fără motive și cauze vine sfârșitul dureros pe meritul vieții mele
Și acum sunt în sfârșit nebun, care niciodată nu va putea ajunge la cele mai frumoase stele
Fiecare o nouă respirație la sfârțitul zilei este extrem de dureroasă
Dar am făcut alegerea aceasta conștient fără a obține steaua cea mai frumoasă
Am crezut că asta mă va ajuta, să mă ridic din genunchi pentru oprirea nedreptății
Dar alegerea incorectă omoară și te impune să te schimbi în favoarea minorității
Schimbul de la bun spre rău, devine deja o ușurință plăcută cu gustul de câștig
Simt cum bunătatea din mine dispare și răul la fiecare pas mă așteaptă cu undița și cârlig
Și doar o atingere a unui înger pământesc, mă poate opri de la caderea în răutate
Și doar un singur glas plăcut și sincer mă poate duce spre dreptate.
Sensul
Coborând, din cer de-a lungul apusului, pășând pe a soarelui raze.
Speranțele și visele, zboară bătând din frumoasele aripi, pline de luciul miilor de stele.
Coborând din ceruri, cu speranța în viața, fără vicii și iubire sfântă fără multe fraze.
Creatorii, nevinovați cu puritate în suflet, credința sa o trasmit fără motive rele.
Creatorii destinului, vieții care deja a trecut, cu mii de ani în urmă.
O viața, ce sa terminat, atât de ușor ca o singură clipă în a soarelui apus.
Și în zguduirea, sa zbuciumata și groaznică, ca mii de bivoli în cea mai mare turmă.
Ușor, a citit sensul vieții oricărui om, fără multe cuvinte care trebuiau de spus.
Visele neîmplinite, sunt ca o carte a copilăriei, care se reflectă în clipele vieții.
Când ne-au văzut visele noastre pe noi la răscrucea destinui, parcă nu ar fi văzut sclipirea din ochii obosiți.
Este greu, de văzut și de auzit ,cum gândurile cu greutatea munților cad în pragul dimineții.
Este greu, de primit, viața unui lup singuratic ce traversează marginea universului construiut pe oasele visătorilor omoriți .
Doar curajoșii, care au putut să se ridice din genunchi roși până la sânge își creează destinul.
Și sufletul este calm și plin de bunăvoință, atunci când și-au găsit propria sa pace.
Vă rog, să turnați în pahare curajul, pentru oameni ca să treacă prin această tristețe atingănd seninul.
Că atât de tare sunt pline paharele cu frică și ură încât chiar și demonul de pe umărul stâng tace.
Trebuie, doar să înțeleagă oamenii, că este un mare păcat tăcerea indifirentă.
De fapt, voința și efortul fiind apa râului care schimbă chiar și forma pietrilor cu timpul trecător.
Nu trăiiți ca mașinile care sunt create pentru o sclavie obsedată și permanentă.
Trăiiți, suprinși de o obsesie nebună neuitând de frumusol sens al vieții devenind deja un om nemuritor.
Treziți-vă oameni buni,doar nu sunteți o turmă de berbeci care umblă în rând ascultând glasul blestemat.
Treziți-vă oamenii, cercurile iadului deja sunt predestinate pentru noi.
Treziți-vă, ridicați-vă, priviți în jur, lumea este foarte frumoasă chiarți are miile de minuni ce sunt de nenumărat.
Uitațivă doar în oglindă și îți vei vedea păcatul și sufletul murdărit de noroi.
Nu există o pedeapsă mai teribilă pentru cei care și-au vândur propriile vieți pentru zvonurile galbenilor aurii.
Greu e să privim tortura conștiincioasă a celor care și-au pierdut viața primind gustul aspru de blestemare.
Trăiți visele frumoase pentru propriile dorințe strălucitoare și străvezii.
Trăiește astfel încât să pară că în curând soarele va înceta să mai strălucească fără a voastră chemare.
Farmecul lumii, se descoperă prin prisma luminii orașelor într-o seară liniștită.
Sute și miile, de sclipiri din îndepărtare lumenează drumul spre pacea mult dorită.
Întâlnirile și despărțirile, trecerea pentru totdeauna a pragului în direcția necunoscută.
Câștigurile și dezămăgirile, deschiderea ușilor noi pentru rupereaa funiei de pe gât strânsă pe vremea cea mai posmorită.