Sacrificiu

A mai rămas un singur moment

Ca să-mi simți zelul sufletesc

Ca să te pot atinge cu dor, foarte atent

Și ca să-mi poți arată  zâmbetul ceresc

Te iubesc și doar că să-ți spun aceasta

Voi aștepta, ani de zile și mii de nopți fără somn

Să-ți văd ochii, deschizând într-o seară  blândă ferestra

Să  simt mâinile, care mângâie fiind cel mai fericit rege sau domn

Deși viața, are gust  crud și senzație teribilă la primul pas

Dar  totuși, ea încearcă în zadar de a destruge visele plăcute

La urma urmei, împreună încă vom mai zâmbi într-un bun ceas

Primind  dorurile și  săruturile demult, dorite  și nemaivăzute

Crede  cuvintele și poeziile mele , dintre fete ești cea mai minunată

Frumusețea  ta divină mă cucerește  fără luptă

Îndrăznesc doar să-ți cer un singur lucru, uitândune la această lună de Dumnezeu desenată

Fii puternică, în sufletul  sfânt și cu mintea curată

Sunt doar îngrozit de tăcerea  miilor  de ace înfipte în minte

Că te voi vedea doar în visele mele neînplinite

Că nu-ți voi simți buzele dulci și aroma florilor pe viitor înainte

Pot,  spune  doar  bine  la  toate  îndoielele  trăsnite

Imaginează-ți, doar pentru o scurtă și dulce clipă un singur vis

Și voi auzi, vocea ta cântând printre  sute de oameni în întregul întuneric

Și pot ajunge la cerurile mult  dorite pentru totul ce am zis

La urma urmei, fără tine sunt înger coborât în iad și  demon ascultând cântecul biseric

Moarte,  va opri inima  mea  când  voi afla din vechile scrisori

Că tu ai mers  în lumea  întunericului complet

E groaznic să trăiești  sub cerul luminos, aducândumi aminte atâtea ori

Numărul  posibilităților apărute în  trecut pentru a salva inimă oprită în piept

Și cu durerea sufletească ce îmi va umplea sufletul voi rupe din furie

Fructele  interzise din  pomul pe marginea  lumei

Și doar apoi te pot îmbrățișa, sâmțând cea dulcea  nostalgie

Și le pot dovedi tuturor, atingerea dragostei în  vârful culmei

Iubirea poate exista pentru totdeauna în ochii și sufletele urmașilor

Și  voi face o greșeală cu nonșalanță nemărginită  de hotarele umane

Nu voi regreta de nimic în urma durerii grozave a pașilor

Pentru că te pot încălzi cu  căldura razelor solare

În sfârșit, pot să  privesc  pentru ultima oară în ochi tăi

Și să mă înec, în  frumusețea lor  pentru totdeauna

Și lasă întreaga lume cu  uimire să privească fără hohote și bătăi

Și să vedem cum putem zbura, asupra orașelor împreună

La urma urmei, sentimentele noastre ne vor da aripi pentru primul zbor

Și ne vor îndepărta, de toate necazurile și lumea haotică înconjurătoare

Ne vor duce acolo unde o să  ne simțim liber și ușor

Unde vom fi împreună pentru totdeauna,  cuprinși de vântul mării cel răcoare

Draga mea  și dacă totuși,  există  cea mai mică șansă

Pentru a păstra în viață,  romantismul nostru perfect

Care va trece printre  vremurile grele fără cea mai rea nuanță

Te voi face cea mai ferecită printr-un singur al dragostei efect.

Cer un singur lucru de la  tine, dă-mi ocazia pentru viitoare aventură

Și acum nu este momentul să îți fie frică  și să fii atentă

Te rog lasă-mă doar o dată să te trag în lumea mea plină de cea mai frumoasă  natură

Riscă și fii aproape de mine în tăcerea, fără fraze  și cu mișcarea dansului lentă.

Mai bântuie vântul prin cutele reci ale minţii,
lăstari de gândire-nfloresc fără rost în tipare,
de eşti întrupare cu chip să greşească şi sfinţii,
deschide-te, floare de câmp, fi-voi rază de soare.

O buclă de păr se oferă poznaşă în gânduri,
nu ştiu dacă-i negură stinsă sau lunii făclie,
o mângâie ochii, cutează şi mâna în rânduri
s-o-ntindă spre buzele arse de-atâta urgie.

Obrajii îi prind în strânsoare cu-a glasului vrajă,
sunt roşii ca focul ce inima prinde să-mi salte,
săruturi aşteaptă iubirii să-i pună de strajă
tot timpul din lume, chezaş unei patimi înalte.

Din norii fugari se-mpleteşte o ploaie plăpândă,
coboară pe frunte, se pierde în lacrimi de noapte,
e doamna himeră, prin visuri lăsată să vândă
sclipiri de iubire, plăceri şi amarul prin şoapte.

În serile aspre şi dorul, şi cerul cutează
să soarbă credinţă ţesută din şoaptele tale,
văratic amurg în priviri ne-ntinate veghează
să poarte culori picurate prin ploi abisale.

Când şti-vom noi oare în semeni să punem iubire,
din lacrimi curgând pe cărare să naştem răsplată,
alături de soarta beteagă să fim abolire,
când fi-vom noi oare un val de trăire-nsetată?

Oare unde sunt?

Între două clipe uitate

Într-o fărâmă de lumină

Între pământ și brazdă

De-aș pune sămânță în urma plugului

O urmă de ’am fost’

Dar acum, acum unde sunt?

Prin geamul spart al timpului prezent

zâmbește azi mințindu-mă de mâine

e doar acum,

restu’ e poveste

    Mirifică lume de umbre-albastre,
    cât eşti de aproape, de visele noastre,
    toţi trec prin tine, nimeni nu vede,
    adâncul din lacuri, zdrobind bradul verde...
    
    Mi-e inima-ndreptată, spre cele patru vânturi, 
    Mi-e mintea luminată, de zeci de mii de gânduri,
    simt spiritul că-nalţă, aripi spre Dumnezeu,
    simt că ceva se schimbă: în mine nu sunt EU!
    
    Simt că atomii-n mine, stau gata să pleznească, 
    nu-mi mai încap în piele, în strâmta mea carcasă,
    şi evadez în fine, mă pierd în Univers, 
    spre vidul gol ce-adastă, la viaţă, ca un vers...
    
    ... văd... ceilalţi m-aşteaptă încremenind secunde, 
    tăcerea grea se lasă, în şiruri mici de unde...
    nu mai există Spaţiu, nu mai există Timp, 
    eu sunt acuma, un Excelsior incandescent...

Privești în oglindă, dar vezi doar un chip,
Ascuns în minciuni, invidie și chin,
Pe internet, te arăți fericit,
Dar sufletul tău e gol și plin de venin.

Nu ne-am născut cu ură în noi,
Dar alegem să ne-mbrăcăm în ceață,
Purtăm măști grele și nu vedem roi,
De oameni ce caută speranță.

Nu ai ales să te naști în furtună,
Dar alegi să te lupți într-un război mut,
Între iubire și ură, găsești o minciună,
Și uiți că-n adânc, toți suntem la fel născuți.

Я цыган, я поля человек

Из моего у меня лишь пара век

Дом мой движим, как и я

Табор - вся моя семья

Утром рано, на рассвете

Я беру коня... И с ветром!

Păstrarea lucrurilor în amintire este o provocare ~

gunoiul sinelui; cântând la pian;

lacrimi precum picăturile de sânge, în ploaia țipătoare.

Sunetul este doar percepția minții ~

vibrații contorsionate pentru propria lor conversie.

Picăturile de ploaie cad peste toate florile libere, fără excepție.

Mistralul nu poate spulbera suferințele sau sentimentele.

O petală care alunecă în aer poate nuanța poezia unui cântec;

mormintele secrete; erorile grave, ascunse; ghețarii dismorfici;

ferestrele mate; și lucrătorii fără de adăpost;

dorința de a vedea soarele în diminețile mohorâte;

un ochi spiritual pentru o prejudecată împotriva cerului; grindină.

Un dans al picăturilor de ploaie în lumină și focuri de artificii în noapte;

ecouri ritmice. Vântul, care suflă, poate spulbera, până la distrugere, albastrul și

viața nefericită, în haos; lumina plină de cruzime a războaielor;

plante și animale sângerând îngenuncheate;

oameni ca rocile vii, flori și pietre în grădini; a avea

un sentiment de apartenență și un limbaj de dor;

femei cântând imnuri sfinte în temple;

ascultându-și propriile voci.

Vânturile și spiritele sunt, în esență, invizibile;

liniște, forță. Cerul este mai înalt decât ploaia.

Zgomotul făcut de un avion de luptă poate accelera

procesul de spargere al ferestrelor , de ofilire al florilor,

de alterare a viselor și de prăbușire al bisericilor.

Acest zgomot este asemănător mistralului; degradare de-a lungul secolelor.

În ceață, sufletele netrupești escaladează

serenitatea munților pentru un nou proces de metamorfozare.

Autorul poeziei este Marieta Maglas

Aceasta poezie a fost publicata in Dissident Voice.