Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Denisa Pad
Дата публикации: 29 июля 2022
Просмотры: 1014
Стихи из этой категории
,, Acasă"
„Acasă” e o cutie pătrată, izolată de vremea de afară,
Cu un acoperiș deasupra, ce de ploaie ne separă,
Alături de un pat și-o plapumă caldă ce ne-nconjoară,
Dar, totuși, visele cu cruzime animalică le omoară.
Căci o viață întreagă ne leagă în lanțuri de ea,
Vrând să o modificăm din nou, așa cum ne cere,
Uitând de-a noastră plăcere, cheltuind cu ea o avere,
Fiind al nostru scop în viață, poarta către fericire.
Iar când murim, să o dăm mai departe urmașilor,
Cu lanțuri groase de os să fie legați la rândul lor,
Să aibă încătușată aceeași soartă și gând precar,
Și-o dorință ce le fură orice speranță la al vieții nectar.
Sau poate că acel „acasă” nu este ceva material,
Poate că „acasă” sunt acele persoane cu aspect trivial,
Ce te așteaptă mereu, împărtășindu-ți cu drag harul,
Și făcând din fiecare clipă o mistică poveste pe sul.
Dar nu-i nevoie de persoane cu rădăcini de sânge,
Pentru o forță ce sumbra singurătate o va învinge.
Îți trebuie o singură persoană să te iubească-n vecie,
Iar orice loc pustiu devine „acasă” ca printr-o magie.
Acolo e „acasă” pentru mine, chiar de e o prostie,
E alături de acea persoană, stându-i în brațe,
Sărutând-o pe frunte tandru și fără vreo compensație,
Arătând că, în această lume pustie, există și iubire.
răspunsuri multiple
răspunsurile tale dor de cele mai multe ori,
deși câteodată mă fac să mai zâmbesc,
nu este un moment prea des.
răspunsuri vagi îmi dai acum,
ai uitat cum ne purtăm în trecut?
acum treci prin fața mea
fără a mă saluta..
răspunsuri caut în acest timp,
și nu le găsesc, îmi vine să suspin!
deoarece știu ca am greșit
dar totuși nu pot încă desluși.
un mister e tot ceea ce faci,
orice cuvânt pe care îl îmbraci,
toate răspunsurile îmi dau de gândit…
eu cu ce naiba am greșit?!
răspunsuri vagi,
răspunsuri scurte,
toate acum sunt întrerupte.
nu mai e ca în trecut,
când îmi făceai romane chiar și la un strănut.
îți cer înapoi răspunsuri,
mult mai complexe decât niște lucruri,
scrise doar pe un ecran
de parc-ai fi un tiran.
un răspuns doar îmi doresc,
ca să pot urca spre cer,
spune-mi unde s-a rupt firul
ca să-mi pot cultiva încontinuu trandafirul.
un ultim răspuns îți cer,
un răspuns scurt și lejer,
vreau să știu o dată ce …
am făcut pentru a nu primi o reîntoarcere.
Frunzele
Frunzele neștiute de nimeni
Se-aruncă-n cascade de albastru dor,
Vocile pe bolte de citadele
Recită eternele imnuri în cor.
Pe'alocuri se văd creste de ceruri,
Genuni cu nimfe și melodii străine,
Atlași ce poartă puncte de suspine,
Dar eu, eu, mă port doar pe mine.
Palidele umbre în fruntea-mi obosită
Intonează fugi, coruri și triste arii
Luate de undeva...oare cine știe?
Poate din fragede și vesele morminte.
Cred că sunetul spune o poveste de umbre
Ce din vestale adieri nu piere doară,
Lumini, penumbre, dulci tenebre
Mă cheamă să mă-ndrept spre-o poartă ideală.
Dar m-am oprit și-ascult cum bate timpul.
În materia-mi de cenușă
Curge lapte luat din áride metale,
Și pocaluri de lumină se-ating în ceruri pale.
Nu voi citi din apele mortuare
Cărți, poeme sau unduitoare versuri,
Cuvinte trecătoare din trecătoarele-mi creneluri
Nu vor umple pagini decât cu'aprinse triluri!
Oda lumii ce se stinge o-nțeleg,
Dar vine o alta ce nu-mi sună cunoscut.
Se stinge torța vieții care'a fost,
Și vine moartea... moartea unui mort.
Apă
Plutește amorul nostru stins,
Peste ochiuri de apă.
Sucombase-atunci când noi l-am prins
Cu capul cufundat în apă.
Fuse amorul virtuții-nchipuite,
Nemeritoriu arogate.
Tăvălit ca bulgărele între indivizi
Cu capetele până la pământ plecate.
Împărțit a fost amorul
Ca lumina de Înviere.
Nepalpabil, necredibil, dar totuși seducător
Propagat de-un bâlbâit cu un ton îmbietor.
Amorul colectiv intr-o lume fără fond
Prea frumoasă pentru a fi adevărată
Se pretează pe imaginația oricărui individ.
Nu simte nevoia de a fi verificată;
Dând viață și celor mai morți dintre muritori,
Mai ceva ca o gură de apă.
Viața e un dar !
Viața e un dar
Trăiește-o ca atare ,
Ajut-o să te urce
Nu să te coboare.
Îndeamn-o la voință
Îndeamn-o la răbdare
Și va străluci ca cea
Mai mândră floare!
Negru Pamant
Negru pamant eu am in suflet
Cu foc si fum înecăcios
Ma uit si tac, imi spirijin putred
De gaica Cerului duios
Un suflu trist si singuratic
Fara de sete sau de vis
Si-n al vietii tremur sadic
Am fost si sunt,
Dar azi, si răsăritul meu s a stins
Negru pamant.
Negru pamant voi fi la randu mi
Cand toate-n loc se vor opri
Si inima si stele cazatoare
Iar apa- n mari nu va mai fi,
Nici lacrimi pe obrajii tristi
Nici mute strigate pierdute
Azi aruncate in simtiri
Sa se adune multe , multe
In negre amintiri.
Negru pamant gandesc adesea
Ce - n urma -n lume am lasat.
Un trist suspin , si o ploaie rece
Ce-azi pe mine ele cad
Negru pamant pe pleoape-mi greu
Rasuna tipete pierdute
Se pierd usor de Dumnezeu
Pasind in fulgerele mute
Astazi In urma v am lasat.
,, Acasă"
„Acasă” e o cutie pătrată, izolată de vremea de afară,
Cu un acoperiș deasupra, ce de ploaie ne separă,
Alături de un pat și-o plapumă caldă ce ne-nconjoară,
Dar, totuși, visele cu cruzime animalică le omoară.
Căci o viață întreagă ne leagă în lanțuri de ea,
Vrând să o modificăm din nou, așa cum ne cere,
Uitând de-a noastră plăcere, cheltuind cu ea o avere,
Fiind al nostru scop în viață, poarta către fericire.
Iar când murim, să o dăm mai departe urmașilor,
Cu lanțuri groase de os să fie legați la rândul lor,
Să aibă încătușată aceeași soartă și gând precar,
Și-o dorință ce le fură orice speranță la al vieții nectar.
Sau poate că acel „acasă” nu este ceva material,
Poate că „acasă” sunt acele persoane cu aspect trivial,
Ce te așteaptă mereu, împărtășindu-ți cu drag harul,
Și făcând din fiecare clipă o mistică poveste pe sul.
Dar nu-i nevoie de persoane cu rădăcini de sânge,
Pentru o forță ce sumbra singurătate o va învinge.
Îți trebuie o singură persoană să te iubească-n vecie,
Iar orice loc pustiu devine „acasă” ca printr-o magie.
Acolo e „acasă” pentru mine, chiar de e o prostie,
E alături de acea persoană, stându-i în brațe,
Sărutând-o pe frunte tandru și fără vreo compensație,
Arătând că, în această lume pustie, există și iubire.
răspunsuri multiple
răspunsurile tale dor de cele mai multe ori,
deși câteodată mă fac să mai zâmbesc,
nu este un moment prea des.
răspunsuri vagi îmi dai acum,
ai uitat cum ne purtăm în trecut?
acum treci prin fața mea
fără a mă saluta..
răspunsuri caut în acest timp,
și nu le găsesc, îmi vine să suspin!
deoarece știu ca am greșit
dar totuși nu pot încă desluși.
un mister e tot ceea ce faci,
orice cuvânt pe care îl îmbraci,
toate răspunsurile îmi dau de gândit…
eu cu ce naiba am greșit?!
răspunsuri vagi,
răspunsuri scurte,
toate acum sunt întrerupte.
nu mai e ca în trecut,
când îmi făceai romane chiar și la un strănut.
îți cer înapoi răspunsuri,
mult mai complexe decât niște lucruri,
scrise doar pe un ecran
de parc-ai fi un tiran.
un răspuns doar îmi doresc,
ca să pot urca spre cer,
spune-mi unde s-a rupt firul
ca să-mi pot cultiva încontinuu trandafirul.
un ultim răspuns îți cer,
un răspuns scurt și lejer,
vreau să știu o dată ce …
am făcut pentru a nu primi o reîntoarcere.
Frunzele
Frunzele neștiute de nimeni
Se-aruncă-n cascade de albastru dor,
Vocile pe bolte de citadele
Recită eternele imnuri în cor.
Pe'alocuri se văd creste de ceruri,
Genuni cu nimfe și melodii străine,
Atlași ce poartă puncte de suspine,
Dar eu, eu, mă port doar pe mine.
Palidele umbre în fruntea-mi obosită
Intonează fugi, coruri și triste arii
Luate de undeva...oare cine știe?
Poate din fragede și vesele morminte.
Cred că sunetul spune o poveste de umbre
Ce din vestale adieri nu piere doară,
Lumini, penumbre, dulci tenebre
Mă cheamă să mă-ndrept spre-o poartă ideală.
Dar m-am oprit și-ascult cum bate timpul.
În materia-mi de cenușă
Curge lapte luat din áride metale,
Și pocaluri de lumină se-ating în ceruri pale.
Nu voi citi din apele mortuare
Cărți, poeme sau unduitoare versuri,
Cuvinte trecătoare din trecătoarele-mi creneluri
Nu vor umple pagini decât cu'aprinse triluri!
Oda lumii ce se stinge o-nțeleg,
Dar vine o alta ce nu-mi sună cunoscut.
Se stinge torța vieții care'a fost,
Și vine moartea... moartea unui mort.
Apă
Plutește amorul nostru stins,
Peste ochiuri de apă.
Sucombase-atunci când noi l-am prins
Cu capul cufundat în apă.
Fuse amorul virtuții-nchipuite,
Nemeritoriu arogate.
Tăvălit ca bulgărele între indivizi
Cu capetele până la pământ plecate.
Împărțit a fost amorul
Ca lumina de Înviere.
Nepalpabil, necredibil, dar totuși seducător
Propagat de-un bâlbâit cu un ton îmbietor.
Amorul colectiv intr-o lume fără fond
Prea frumoasă pentru a fi adevărată
Se pretează pe imaginația oricărui individ.
Nu simte nevoia de a fi verificată;
Dând viață și celor mai morți dintre muritori,
Mai ceva ca o gură de apă.
Viața e un dar !
Viața e un dar
Trăiește-o ca atare ,
Ajut-o să te urce
Nu să te coboare.
Îndeamn-o la voință
Îndeamn-o la răbdare
Și va străluci ca cea
Mai mândră floare!
Negru Pamant
Negru pamant eu am in suflet
Cu foc si fum înecăcios
Ma uit si tac, imi spirijin putred
De gaica Cerului duios
Un suflu trist si singuratic
Fara de sete sau de vis
Si-n al vietii tremur sadic
Am fost si sunt,
Dar azi, si răsăritul meu s a stins
Negru pamant.
Negru pamant voi fi la randu mi
Cand toate-n loc se vor opri
Si inima si stele cazatoare
Iar apa- n mari nu va mai fi,
Nici lacrimi pe obrajii tristi
Nici mute strigate pierdute
Azi aruncate in simtiri
Sa se adune multe , multe
In negre amintiri.
Negru pamant gandesc adesea
Ce - n urma -n lume am lasat.
Un trist suspin , si o ploaie rece
Ce-azi pe mine ele cad
Negru pamant pe pleoape-mi greu
Rasuna tipete pierdute
Se pierd usor de Dumnezeu
Pasind in fulgerele mute
Astazi In urma v am lasat.
Другие стихотворения автора
Obicei
Cum să mă numesc?
Nu-mi amintesc
dar aș veni dac-ai chema o ploaie.
Cum să mă numesc?
Cum ai vrea?
Cum mi-ar plăcea?
Să mă numesc mândrie
judecată
răutate?
Sau doar ele să mă cheme?
Aș veni
dac-ai chema o ploaie.
Aș străpunge uscatul,
uscatul cel de nestrăpuns
aș uda pământul și
ți-aș uda sufletul
dacă m-ai chema.
Tulburare obsesivă
Tulburarea obsesivă
a atingerii unor suprafețe
nepersonificate,
gândind la ele
despre cum ar fi să le acopere o briză,
mă duce cu gândul la gânduri
obsesive de altfel,
ale unui peisaj pictat de către ai mei ochi
-verzi, dar nu-i știe nimeni-
Sau poate că îi știe
o întreagă lume,
dacă lumea mea s-ar rezuma
la un peisaj.
Pictat de către doi ochi-
verzi.
Ce mi-e iubirea?
Atingeri-atingeri
ce-mi sunt ele
când ziua și noaptea nu se întâlnesc
ci doar se îmbrățișează
la ore, aproape fixe?
Unul peste altul
soarele și luna nu se întâlnesc
și nu se ating.
Ce le e atingerea,
atunci când se privesc?
Răspunsul așteaptă la început.
La început și la sfârșit
Între stele
apus și răsărit.
Obicei
Cum să mă numesc?
Nu-mi amintesc
dar aș veni dac-ai chema o ploaie.
Cum să mă numesc?
Cum ai vrea?
Cum mi-ar plăcea?
Să mă numesc mândrie
judecată
răutate?
Sau doar ele să mă cheme?
Aș veni
dac-ai chema o ploaie.
Aș străpunge uscatul,
uscatul cel de nestrăpuns
aș uda pământul și
ți-aș uda sufletul
dacă m-ai chema.
Tulburare obsesivă
Tulburarea obsesivă
a atingerii unor suprafețe
nepersonificate,
gândind la ele
despre cum ar fi să le acopere o briză,
mă duce cu gândul la gânduri
obsesive de altfel,
ale unui peisaj pictat de către ai mei ochi
-verzi, dar nu-i știe nimeni-
Sau poate că îi știe
o întreagă lume,
dacă lumea mea s-ar rezuma
la un peisaj.
Pictat de către doi ochi-
verzi.
Ce mi-e iubirea?
Atingeri-atingeri
ce-mi sunt ele
când ziua și noaptea nu se întâlnesc
ci doar se îmbrățișează
la ore, aproape fixe?
Unul peste altul
soarele și luna nu se întâlnesc
și nu se ating.
Ce le e atingerea,
atunci când se privesc?
Răspunsul așteaptă la început.
La început și la sfârșit
Între stele
apus și răsărit.