Incorect...

Când intri-ntr-un domeniu nou,
Nu te purta ca un erou!
Poți fi maestru priceput
Dar, intri în necunoscut.
Fă pașii mai încetișor,
C-ai putea fi începător.
Poți fi profesor bun dar, lasă,
Nu ști să construiești o casă.
De vrei să faci ceva-nțelept,
Nu-ncepe ca un arhitect.
Mănânci pe pâine medicina
Dar, nu ști să-ți repari mașina.
Te crezi din start un bun mecanic,
Poți să muncești și-un an, zadarnic.
Atunci când "vasul ți-e prea plin",
Nici completările nu-ți vin,
Respingi și sfatul ce-l primești
Și-adesea riști să te lovești.
Și se întâmplă-atunci minunea:
Nu mai atingi perfecțiunea.
Spuneau niște filozofii
Că, "cel mai bine-i să nu ști",
Observi si ești dispus sa-nveți
Și astfel, iute te deștepți.
Un sfat cumva dacă primești,
Vei ști-n ce fel să-l folosești
Și iată cum devii un geniu,
Desăvârșit și-n alt domeniu.

De propria lume nu mi-aș fi croit,
În lumea altora aș fi asfințit.
De fără-ndoieli nu-mi cream propriul vis,
În visul altora-aveam sufletu-nchis.
Și nu-mi creșteau aripi, să zbor, să mă-nalț,
Urmând tot mereu hărțile celorlalți.

Ca un dar
Dulce-amar,
Mi-au picat
Dintr-o dat,
Dulci cuvinte
În minte.

Și, încet,
Cât te-aștept,
Le adun
Și le pun
Într-o șoaptă
Fierbinte,

Ce te-atinge ușor
Și îți spune: te-ador
Talisman norocos
Și-al meu înger duios
Și cuminte...

Trăiam astă dimineață clipe magice, divine
Când, privind în pat, alături, erai dragă, lângă mine:
Minunată, uimitoare, cum ști tu să fi mereu,
Ca o floare de gingașă tu, dormeai pe pieptul meu.

Îmi păreai un înger care, dup-un lung zbor, obosit,
Ca o binecuvântare, un răgaz și-a dăruit
Și, în dulcea așteptare-a unei zile noi, senine,
A dorit să poposească astă noapte lângă mine.

Eu, privindu-te cu teamă, îmi doream atât de mult
Îndelung să-ți mângâi chipul, ochi-nchiși să ți-i sărut
Dar, vrăjit de al tău farmec, nu-ndrăzneam să te ating,
Nu vruiam ca din greșeală, somnul, c-un sărut să-ți stric.

Dar, precum în întuneric, falnic fulger se-nfiripă
Și frumoasa-i strălucire se și pierde într-o clipă,
Astfel și-a mea bucurie ce-mi pică din paradis,
A pierit deodată. Totul, a fost doar un simplu vis.

.............................................................................

Trecu visul dar, aievea, ca să vezi minuni cerești,
Bate-n ușă, deschid, tu ești, tu, în mâini cu două cești.
Parc-a fost o prevestire ce-ai trimis din mintea ta,
Ai venit să-mplinești visul: mă trezești cu o cafea...

Când ieși din iluzii și minte-ți e clară
Și lepezi cu totu-a minciunii povară,
Nicicând nu vei vinde tu însuți iluzii,
Căci vezi adevărul și nu faci confuzii.
Când mintea-nflorește, vezi bine și rău,
Pricepi că de-ai vinde, vinzi sufletul tău.

Hai vino iubire și ia-mă de mână
Hai vino și-n brațe mă strânge,
Căci noaptea mi-e tristă, e goală și plânge,
Din negri-i ochi pică reci lacrimi de sânge
Și-i nemângâiată de lună.

Hai, vino iubire și doru-mi alină,
Că-mi e-al nopții cer fără stele.
Pe inima mea tu ai pus lanțuri grele,
Mă strâng și mă dor legăturile tele
Și sufletu-n șoaptă-mi suspină.

Hai, vino iubire să-mi dărui iertare,
Chiar dacă n-o merit din plin.
Ridică-mi iar ochii spre cerul senin
Iubește-mă mult, când eu merit puțin,
C-atunci am nevoie mai mare...

    Ce bine mă simt,
    hainele mele sunt albe, 
    sufletul transparent, 
    amprentele mate, 
    umbrele mele curate...
    
    Voi staţi aici..., 
    aşteptându-mi greşeala,
    pândindu-mi din umbră, 
    primul meu pas spre eşec,
    primul meu gest, 
    care mă va pierde...
    
    Dar în mine sunt numai EU...
    Casa sufletului meu a fost dereticată, 
    odăile mele, acuma sunt curate,
    aerisite, bine luminate, 
    umbrele nu-şi mai au rostul 
    şi nici eşecuri nu vor mai fi..

Cuvintele trebuie lustruite

In fiecare seara,

Rugaciunea, ca o ceara

Se aseaza intr-un strat subtire,

Apoi se lasa putin la uscat,

Cand totul ti se pare pierdut,

Le iei pe fiecare in parte

Si cu pazla iubirii,

Cu multa migala,

Rabdare,

Lustruiesti intelesurile,

Iar si iar, pentru ca nimeni

Nu stie cat de frumos poate fi

Cuvantul, la final.

Cateodata, ceara nu e buna

Si oricat te-ai stradui

Apare un fel de bruma,

O ceata, o zgarietura,

Si intelesul nu e clar.

Si maine iar, si iar.

Daca din intamplare ti se pare

ca ai atins nemarginirea,

Si vezi cu ochii tai lumina

Abstracta din spatele

Intelesului firesc,

Nu te speria, nu te lasa

Vrajit de intamplare,

Ascunde cuvantul acela

Adanc in mare,

Nu te opri,

Ramai in fraza ta.

Înecat în gânduri reci,

O emoție nouă să deschid,

Dinăuntrul de etern,

Înțelegere și cunoaștere

Iar să dobândesc.

Alerg să te aud,

Ghid să-mi fii,

Și nu prea departe

Deja te zăresc.

Lângă o fântână de apă vie

Calm mă aștepți.

Pași siguri să-mi fac,

În timp ce încă te mai strig.

Să mă aștepți neclintit,

Împreună putrede rădăcini

Să doborâm,

Loc pentru a sădi

Un nou vis,

Hranit din eterna fântână

În a mea viață efemeră.

Masive înalte ,pasive înălțimi ,

Cât de mult se poate înălța lumea ta ?

Acolo unde se începe cerul și se termină viața

Vei fi așteptat de către zeul Ra.

Un apus de soare se poate termina cu ploaie 

Iar un apus frumos cu viața ta 

Ești efemer precum dragostea

Strălucește mai tare și vei dispărea.

Fiecare din noi poate sfârși subit 

Ajungând la infinite altercații,

Prefer să rămân aici precum Carl Schmidt,

Vă las chestii frumoase precum Bernardazzi.

Iar silueta ta se estompează în ceață

De parcă nici nu ai existat,

Efemeră e viața precum dimineața 

În care se poate bucura un stat sărac.

Poți fi sărac având și multe bancnote,

Te rezolvă soarta și pe tine,

Povestea ta poate finisa pe orice note

Precum narcomanii aidoma ție.

Cred atât de tare în mine

Încât nici săgețile lumii

Nu mă pot ucide...

Gândul meu e stea

Ce luminează in noapte lumii,

Cred atât de tare în mine

Încât rad când săgeți îmi străpung inima..

Mă doare, și totuși mi-e bine..

Nu e mândrie,e iubire de sine,

Frumusețea mea vine din strălucirea ochilor

Ce din lumina sufletului rasare,

Of, și câte vorbe grele m-au lovit,

Dar știm, smaraldele și în noroi au valoare...

Culcă-ți somnul,
Înăbușă-ți memoria.
Ți-a pierit steaua,
Și cu ea s-a dus și gloria.

Frânge-ți aripile duhului tău neînsemnat
Taie-ți respirația
Ce-n sus l-a tot purtat...
Pleacă-ți capu-ngândurat.

Lasă ploaia să prelingă
În negura de catifea a nopții
Lacrimile tale-amare,
În crevasele orbitei oculare.

Simți cum luna vine mai aproape
O aduce, poate, visul
Și-o așează pe sub pleoape
Să privești mai clar abisul.

Ne risipim in univers,
Ca lacrimile-n ploaie.
Suntem tot ce nu putem vedea,
Stând cu ochii rătăciți în soare.