Incorect...

Acum când gândurile îmi sunt

La unison cu bătăile inimii,

Și razele de soare mă descrunt,

Dăruiesc sentimente pure omenimii.

Doresc mereu ca să descopăr

O lume plină de candoare,

Și iubire cu care să acopăr

Tot ce din trecut mă doare.

O cunoaștere a conștiinței

Din teancul de necunoașteri,

Subjugate zilnic tendinței

De a înfăptui, zidi renașteri.

Cu stihuri blânde să dezmierd,

Clipele minunate să le amintesc,

Luptând cu anii să nu le pierd

Și iubirea de frumos să n-o clintesc.

Auzi? ... oceanul iar ne cheamă,

Cu glasul lui, adus din larg,

În zori când noaptea se destramă,

De-un vânt șoptind ciudat, ...pribeag.

Te-ai întrebat vreodată de ce strigă,

Atât de straniu peste stâncile albastre...

Furtunile născute să se-nfigă,

Adânc și monstruos în sufletele noastre?

Atâta teamă rece, cum în vintre sapă,

Amestecată-n urlete de fiară,

Cât într-o viață n-ar putea să-ncapă,

Nedreaptă, dureroasă și amară?

Ascunsă printre runele ciobite,

Sub ude aripi, nemișcate în pământ,

Mușcând din buze, încă nerostite,

Făgăduințele ucise în cuvânt?

Cândva pe țărmul ăsta, pașii altor umbre,

Pe rând se vor înfiora în treacăt,

Năluci prin valuri vrând să umble,

Fugind de sub al vremii lacăt.

Cândva aici vor crește iarăși arbori,

Înfrânți, și cu securea lângă trunchi,

Războinici ai tăcerilor și martori,

Împinși de vânt să cadă în genunchi…

Citește! …rândurile astea, iar miros a sânge,

A lacrimi fierte, decupate din noroi,

Și zboară dacă simți că lanțul strânge,

Să stingă focul negru, care încă arde-n noi.

Armonia vieții s-a pierdut la limita secolului,

Razele soarelui nu mai oferă aceeași alinare

Iar luna, cândva zâna bună a poveștilor cerești,

A alungat stelele din preajma astrului pământesc.

La mișcarea universului ce se dorește ireversibilă

Au răspuns generațiile trecute cu o tăcere absolută,

Însă azi, singurul răspuns viabil oferit de omenire

Seamănă mai mult cu un strigăt deznădăjduit.

Frica unei morții lente a depășit eul personal

Și s-a extins ca o plagă emoțională pe tot pământul,

Vietățile ce cândva dansau fericite valsul vieții

Poartă azi pecetea unei realității sumbre și macabre.

Copacii ce cândva erau seculari, azi sunt palide umbre

Ce își împărtășesc bătrânețea la vârsta adolescenței.

Apele dulci ce șerpuiau mândre spre mările cele mari

Își plâng caldura inundând din ce in ce mai mult pământul.

Pământul s-a preschimbat într-un mormânt comun,

Sinuciderea nu mai este un act de egoism barbar,

Dumnezeu a lepădat din grija sa, soarta întregii omenirii,

Creându-și un nou teren de joacă, mult mai departe.

Tu nu vezi, dar cade frunza
Trece brusc şi nevoită
Fiind verde, dar lovită
Vîntul bate - cade frunza.

Tu n-auzi, dar cade frunza
Lin coboară şi-nplinită
Ca o rază, obosită
Dureros cînd cade frunza.

Tu nu ştii, dar cade frunza
Sus se vede-ndepartare
N-a plecat de bunăvoie
Timpul trece - cade frunza.

Nu trebuie să ne deranjeze performanța,

Pentru că noi nu suntem perfecți.

Nu trebuie să ne simțim mereu uimiți,

Pentru că întodeauna ne acuză rațiunea.

Nu trebuie să ne impresioneze durerea,

Pentru că nu suntem destul de puternici.

Nu trebuie să ne influențeze negativul,

Pentru că nu acționăm întodeauna pozitiv.

Nu trebuie să jucăm teatru pe scena vieții,

Pentru că nu ne-am îndeplinit rolul sortit.

Nu trebuie să ne afecteze calea destinului,

Pentru că nu-i înțelegem pe deplin menirea.

Trebuie să iubim mereu tot ce este viu,

Oricât de neajutorați suntem pe lume.

Să împărțim cu aproapele nostru binele,

Să înfruntăm cu ardoare sentimentele răului.

Te întâlneşti cu TIMPUL, când nici nu te aştepţi

Şi poţi sã fii tu însuţi, chiar primul dintr-o sutã;

Dar treci, la despãrţire, în lumea celor drepţi,

Când viaţa ta cea lungã, se face nevãzutã.

Tu-ai fost sãdit într-ânsul, iar nu dânsul în tine,

Şi-n orice zi, din mânã îţi scapã puţintel!

Din ziua ta trecutã, rãmân numai suspine,

Mulţime de regrete sau doruri, fel şi fel.

Cãci soarele rãsare. Iar, cât din palme bați,

Se-aratã firul ierbii, ieşind de sub zãpadã.

El iese. Dar nu singur: mai are şi alţi fraţi!

Şi-aceeaşi soartã crudã, stã peste toţi sã cadã!

Pe-ogorul vieţii tale, un plug în grabã trece

Iar, pãsãri de tot felul se-aruncã-n urma lui!

În patul tãu de paie, stai nemişcat şi rece,

Şi uşa casei tale se-nchide cu un cui...

 - Iubito, câte "bunuri" ai!

Tu, ești ca o căsuță-n rai:

Sunt ochii tăi, fermecători,

Ferestre spre ai zilei zori;

Îmi pare pieptul tău, cel plin,

Ca un balcon cu flori de crin.

 - Iubitule, ești vrăjitor.

Ia las-o mai încetișor!

Te faci c-admiri ce am frumos,

Dar tu, privești ceva mai jos

Și, ca bețivul ordinar,

Ai mintea lângă "vinuri" doar.

Hai,zi, pe față-acuma deci

C-ai vrea să dai un tur prin beci...

Ne-arată sfântul Eminescu, în cea de-a cincea lui scrisoare,
Puterea ce-o are femeia, să te ridice sau, coboare.
Ne-arată sfântul Eminescu, și-n nestematul lui luceafăr,
Cum te distruge chiar femeia, sau din orice, te scoate teafăr.

Da, doamna cea de lângă tine, e singura care alege
De-ți va fi rău sau vei fi bine, de vei fi sclav sau vei fi rege.
Vezi lumea ce ne înconjoară, cum e zidită de femei!
Ea-i singura ce dă putere, celui ce-i dă iubirea ei.

Cum nențeleapta Cătălina, avînd răbdare prea puțin,
A dat puterea de luceafăr la servitor, lui Cătălin,
Ce nici măcar n-a folosit-o, ne-nțelegând cât e de mare,
În schimb, luceafărul cel veșnic, căzut-a-n veacuri de uitare,

La fel e când îți dai puterea, prea timpuriu unei femei,
Ne-nțelegând ce se ascunde cu-adevărat în mintea ei.
De vrei s-o faci a ta zeiță, sperând că zeu vei deveni,
Așteaptă dar să vezi ce-alege-nainte de-a te dărui.

De vrea să vadă diamantul ce-l porți în inimă și-n gând,
Sau va alege-o scânteiere, a unui ciob frumos, de rând.
Vrei sufletu-ți să-i pui pe masă? Așteaptă și, vedea-vei poate,
De merită a ta iubire, de merită mai mult de-o noapte.

Cât vreau să îți mărturisesc
Ce simt când îmi colinzi prin gând,
Dar când privirea-ți întâlnesc,
De mine vorbele se-ascund.

De-atunci, de când te-am cunoscut,
Îmi tulburi mintea și simțirea
Iar glasu-ți cald când îl ascult,
Nu știu de ce, mă pierd cu firea.

Și, tot de-atunci caut cuvinte,
Ca împletindu-le să-ți spun
Că-n mine doarme-acum fierbinte,
Un foc fantastic și nebun.

Ce mă înnalță-mi dă putere
Și, să găsesc aș vrea, vr-un fel,
Să-mpart cu tine-astă avere,
Să-ți dăruiesc parte din el.

Când rătăceam prin întuneric
Gândind la vremea ce-o să vină,
Cărarea-mi lumină, feeric
O blândă rază de lumină.

Sădind un sâmbur de speranță
Că sunt și zile mai senine
Și, n-am visat, cu siguranță.
De fapt, te-am întâlnit pe tine.

Tu, ca un răsărit de soare,
La viață m-ai trezit din nou
Ș-aș vrea să pot găsi o cale
Să dau răspuns darului tău.

Acum, vreau doar să-ți mulțumesc
C-ai fost o clipă-n calea mea
Ș-ar fi un dar Dumnezeiesc,
Să te păstrez de voi putea.

Ne spun poveștile, că-n lume,
Sunt patru vorbe mari, anume:
"Îmi pare rău", "îți mulțumesc"
Și "iartă-mă" și "te iubesc".

Aceste vorbe au putere
Să vindece orice durere,
S-aducă liniștea-ntre noi,
Să cheme dragostea-nnapoi,

Să ștearg-o lacrimă zglobie,
S-aducă-n locu-i, bucurie
Și, orice rană s-o aline,
Iar răul, să-l transforme-n bine.

..................................

Aș vrea, să nu mai am din nou
Motiv să spun: "îmi pare rău".
Să nu mai fie necesar
Un "iartă-mă" să rostesc iar.

Aș vrea, mereu să tot găsesc
Motive, doar să-ți mulțumesc,
Că-n orice clipă care vine
Tu, ești alăturea de mine.

Și pentru vremea ce trecu
Să-ți mulțumesc, pentru că tu,
Minune a lui Dumnezeu,
Faci parte din destinul meu.

Și, nu vreau sa te plictisesc
Spunând mereu cât te iubesc
Dar, tot o spun căci, vreau s-o ști.
Am s-o repet în orice zi,

Ca-n orice clipă ce-o să vie,
Să ai în suflet bucurie
Știind că inima cuiva,
Mereu, i-alaturi de a ta.

O lacrimă pică, o alta apare.
Le prinde pământul într-o-mbrățișare
Și cu un sărut el le pune-n culori,
Apoi le transformă-n petale de flori.

Sunt catifelate petale de șoapte,
Cu umbre de dor tainic înmiresmate,
Desprinse din fința iubirii curate
Și strânse-n flori sfinte și imaculate.

Ce-ți mângâie mintea-ți desmiardă privirea,
Parfumul te-atinge, ți-mbată simțirea,
Petale de flori din petale de lacrimi,
Desprinse din suflete pline de patimi.

Petale de lacrimi din vise mărețe,
Petale de flori din iubiri îndrăznețe,
Petale de lacrimi de suflet semeț
Tîrât prin noroi și plătit cu dispreț.

Petale de geniu cu capul plecat,
Călcat în picioare și greu judecat.
Petale de gânduri nepuse în fapte
Sau neînțelese și-apoi spulberate.

Dar, iată, în valuri și vântul rebel!
Din flori le răpește, le duce cu el,
În roi rotitor de nebune culori,
Le fură, le-nalță, le-mprăștie-n zări.

Minuni risipite în zile senine
Și ne-nfăptuite în clipe divine,
Se-nalță-n văzduhuri gonite mereu
Și-atinse de ploaie, devin curcubeu.

Aș vrea să m-afund în uitare,
Să uit, ce e bine, ce-i rău,
Dar unde-aș privi azi în zare,
Tot văd surâzând chipul tău.

Și iar pozei tale mă-nchin.
Să beau să te uit azi îmi vine,
Dar orișice picur de vin
Mi-aprinde iar setea de tine.

M-așez și-mi aprind o țigare,
Să-nnec amintirea-ți în fum.
Dar tu te întorci din uitare,
Te-ntorci ca un dulce parfum.

Mă arde ca focu-amintirea,
De uit, am în suflet pustiu.
Prin gând îți trimit azi iubirea
Și-n gând lângă tine-am să fiu.