Category: Philosophical poem
All author's poems: Denisa Pad
Date of posting: 29 июля 2022
Views: 982
Poems in the same category
Încătușarea ispitei
Odyseu legat de catargu-i țipă din adâncul inimii învolburate,
Să îi fie luate legăturile ce-l răstigneau în neputință,
Amintirea lui din clipe ce nu sunt îndepărtate,
-Să fie legat de corabie-, se risipea în a ispitei voință.
Căci blânde erau hainele chipuri ce-l pândeau dintre valuri,
Cântecul lor -polen dulce demn de nemuritorii din Olimp-,
Zdrobea orice blocadă a rațiunii, șoptind îndemnul ca lângă maluri,
Să se arunce, delectându-se cu îmbrățișări un îndelungat timp.
Dar în adâncul încătușat al minții sale cunoștea pedeapsa aspră.
Moartea printre buze și plete lucește sub raze de soare.
În adâncurile mării unde tăcerea domnește peste împărăția-i vastă,
Sirenele suave din carnea lui își vor găsi o sublimă delectare.
Marinarii, nu îi aud îndureratele strigăte, căci înțeleptul căpitan,
Ordin le dăduse să-și astupe urechile cu ceară să nu audă melodia,
Ce atrăgătoarele vestitoare a sfârșitului o îngânau profan.
Neputând să se elibereze, Odyseu se scufundă în adâncul său cu nebunia.
Țipă al meu cuget..
De ce ,suflete hain
În dizgrație divină,
Te complaci meschin,
Te slobozi de vină..
Curmi orice simțământ
Pt tine ori din tine,
Arunci vorbe -n vânt
Fără regrete ori rușine..
Cu ultim năduf fixezi
Oglinda pătată și ciobită;
Te privești și te șochezi
Cum te strâmbă,te imită..
Și nu te mai regăsești,
Te ai sluțit inconștient.
Înlemnit te prăbușești
În fracțiune de moment...
Te sfârșești În țăndări,
Fără urme,ori răsunet .
Infumurit de lumânări,
Țipă al tău cuget..
Eul e un infinit
În timpul vieții ce-o trăiesc,
Pe care încerc s-o construiesc,
Mă tot întreb, Cine sunt eu?
Și oare ce vrea Dumnezeu?
Nimeni din această lume
Nu poate să însume,
Dând răspunsuri evidente
Întrebărilor ce le voi pune.
"Câți de Eu pot fi oare?"
"Și câți îi pot pune-n valoare?
Că de-ar fi să știu acest fapt
Aș fi foarte consacrat.
Cunoașterea de sine
Nimeni n-o poate susține.
Căci ea nu este mărginită,
Ci este una infinită.
Albastru amar
Mă strecor printre oameni când pe străzi rătăcesc,
Mă privesc... Îi privesc într-un mod arbitrar
N-am nici vlagă în oase, de păcate mustesc
Şi regrete tardive, de-un albastru amar.
Îi aud cum prin spate şuşotesc grobian,
Dar mă pierd în mulţime, ignorându-i barbar.
Las în lumea lor mică urme-adânci de titan,
În conştiinţa-ngheţată, de-un albastru amar.
Pe-acest drum înainte, paşii-mi calcă forţat
Peste flori de hârtie colorate bizar,
Clovni hidoşi îmi ţin calea, hohotind dezaxat,
Într-un circ cât o ţară, de-un albastru amar.
Şi când nicio-ntrebare nu-şi găseşte răspuns,
Eu mai caut căldură într-un colţ de sertar.
De am ţurţuri în suflet, nu vreun ger m-a pătruns,
Doar privirea ta, rece, de-un albastru amar.
Mintea te minte
Oh suflet drag ....
Iar în iluzi m-am priponit
Iar alerg după răspunsuri deja știute
Și refuzate a fi crezute ....
Iar inima se îmbată cu un parfum de speranță
Cu iz de încredere
Însă ști clar că nu asta trebuie
Adânc în sinea ta ști ce e de făcut
Da oare ai curaj ?
Ai curajul de a te lasă liber
Să cazi în mâinile sufletului tău
Căci bine ști
Că mintea te minte...
Ai să accepți oare cândva
Că nu trebuie să cauți un răspuns
Că deja ai înțeles tot ce necesar era
Și că restu numai a mintii rezultat este ...
Așa ca respiri si observi ca
Tot ce ai de făcut
Suflet drag .... este rai din tot ce ai!!
Antiteza
Oamenii,
stiu ei totul
Si totusi stiind nimic
Intr-o mare de "info"
Intr-o mare de nimic.
Parand ca niste zei
Lucrand ca niste lei
Dar tremurand in ei
De frica, de teama de ei
Insisi.
Cautand raspunsuri
In nesfarsite incercari
Cautand comori
Dar rareori cautand,
nestimate valori.
De-a dreptul patetici*
Oamenii,
fie atletici,
domni directori
mari actori,
si alti temerari,
In slujbe decente,
care par marete
Dar mici, putini iubitori
De sens, de valori.
Suntem toti intr-un tot
Plin cu de toate
Dar gol
Dar goi
de vise, idei, valori,
Adevarate comori!
Suntem nimic
Si de-a dreptul,
mici iubitori.
05.02.2023, 20 ¹², Elblag, Poland
Încătușarea ispitei
Odyseu legat de catargu-i țipă din adâncul inimii învolburate,
Să îi fie luate legăturile ce-l răstigneau în neputință,
Amintirea lui din clipe ce nu sunt îndepărtate,
-Să fie legat de corabie-, se risipea în a ispitei voință.
Căci blânde erau hainele chipuri ce-l pândeau dintre valuri,
Cântecul lor -polen dulce demn de nemuritorii din Olimp-,
Zdrobea orice blocadă a rațiunii, șoptind îndemnul ca lângă maluri,
Să se arunce, delectându-se cu îmbrățișări un îndelungat timp.
Dar în adâncul încătușat al minții sale cunoștea pedeapsa aspră.
Moartea printre buze și plete lucește sub raze de soare.
În adâncurile mării unde tăcerea domnește peste împărăția-i vastă,
Sirenele suave din carnea lui își vor găsi o sublimă delectare.
Marinarii, nu îi aud îndureratele strigăte, căci înțeleptul căpitan,
Ordin le dăduse să-și astupe urechile cu ceară să nu audă melodia,
Ce atrăgătoarele vestitoare a sfârșitului o îngânau profan.
Neputând să se elibereze, Odyseu se scufundă în adâncul său cu nebunia.
Țipă al meu cuget..
De ce ,suflete hain
În dizgrație divină,
Te complaci meschin,
Te slobozi de vină..
Curmi orice simțământ
Pt tine ori din tine,
Arunci vorbe -n vânt
Fără regrete ori rușine..
Cu ultim năduf fixezi
Oglinda pătată și ciobită;
Te privești și te șochezi
Cum te strâmbă,te imită..
Și nu te mai regăsești,
Te ai sluțit inconștient.
Înlemnit te prăbușești
În fracțiune de moment...
Te sfârșești În țăndări,
Fără urme,ori răsunet .
Infumurit de lumânări,
Țipă al tău cuget..
Eul e un infinit
În timpul vieții ce-o trăiesc,
Pe care încerc s-o construiesc,
Mă tot întreb, Cine sunt eu?
Și oare ce vrea Dumnezeu?
Nimeni din această lume
Nu poate să însume,
Dând răspunsuri evidente
Întrebărilor ce le voi pune.
"Câți de Eu pot fi oare?"
"Și câți îi pot pune-n valoare?
Că de-ar fi să știu acest fapt
Aș fi foarte consacrat.
Cunoașterea de sine
Nimeni n-o poate susține.
Căci ea nu este mărginită,
Ci este una infinită.
Albastru amar
Mă strecor printre oameni când pe străzi rătăcesc,
Mă privesc... Îi privesc într-un mod arbitrar
N-am nici vlagă în oase, de păcate mustesc
Şi regrete tardive, de-un albastru amar.
Îi aud cum prin spate şuşotesc grobian,
Dar mă pierd în mulţime, ignorându-i barbar.
Las în lumea lor mică urme-adânci de titan,
În conştiinţa-ngheţată, de-un albastru amar.
Pe-acest drum înainte, paşii-mi calcă forţat
Peste flori de hârtie colorate bizar,
Clovni hidoşi îmi ţin calea, hohotind dezaxat,
Într-un circ cât o ţară, de-un albastru amar.
Şi când nicio-ntrebare nu-şi găseşte răspuns,
Eu mai caut căldură într-un colţ de sertar.
De am ţurţuri în suflet, nu vreun ger m-a pătruns,
Doar privirea ta, rece, de-un albastru amar.
Mintea te minte
Oh suflet drag ....
Iar în iluzi m-am priponit
Iar alerg după răspunsuri deja știute
Și refuzate a fi crezute ....
Iar inima se îmbată cu un parfum de speranță
Cu iz de încredere
Însă ști clar că nu asta trebuie
Adânc în sinea ta ști ce e de făcut
Da oare ai curaj ?
Ai curajul de a te lasă liber
Să cazi în mâinile sufletului tău
Căci bine ști
Că mintea te minte...
Ai să accepți oare cândva
Că nu trebuie să cauți un răspuns
Că deja ai înțeles tot ce necesar era
Și că restu numai a mintii rezultat este ...
Așa ca respiri si observi ca
Tot ce ai de făcut
Suflet drag .... este rai din tot ce ai!!
Antiteza
Oamenii,
stiu ei totul
Si totusi stiind nimic
Intr-o mare de "info"
Intr-o mare de nimic.
Parand ca niste zei
Lucrand ca niste lei
Dar tremurand in ei
De frica, de teama de ei
Insisi.
Cautand raspunsuri
In nesfarsite incercari
Cautand comori
Dar rareori cautand,
nestimate valori.
De-a dreptul patetici*
Oamenii,
fie atletici,
domni directori
mari actori,
si alti temerari,
In slujbe decente,
care par marete
Dar mici, putini iubitori
De sens, de valori.
Suntem toti intr-un tot
Plin cu de toate
Dar gol
Dar goi
de vise, idei, valori,
Adevarate comori!
Suntem nimic
Si de-a dreptul,
mici iubitori.
05.02.2023, 20 ¹², Elblag, Poland
Other poems by the author
Ce mi-e iubirea?
Atingeri-atingeri
ce-mi sunt ele
când ziua și noaptea nu se întâlnesc
ci doar se îmbrățișează
la ore, aproape fixe?
Unul peste altul
soarele și luna nu se întâlnesc
și nu se ating.
Ce le e atingerea,
atunci când se privesc?
Răspunsul așteaptă la început.
La început și la sfârșit
Între stele
apus și răsărit.
Obicei
Cum să mă numesc?
Nu-mi amintesc
dar aș veni dac-ai chema o ploaie.
Cum să mă numesc?
Cum ai vrea?
Cum mi-ar plăcea?
Să mă numesc mândrie
judecată
răutate?
Sau doar ele să mă cheme?
Aș veni
dac-ai chema o ploaie.
Aș străpunge uscatul,
uscatul cel de nestrăpuns
aș uda pământul și
ți-aș uda sufletul
dacă m-ai chema.
Nesiguranța reîncercării
E neobișnuit
să stai la masă
să stai în casă,
totul să-ți fie pustiu.
Să-ți fie teamă
în propriul tău lăcaș
construit cu sânge
din palmele ce odată au mai strâns,
când trebuiau să lase
mult mai multă libertate.
Ea e
-Dar, mamă, tată,
comoara nu-i aici!
Aici nu-i soare
și nici norii nu sunt gri.
Nu găsești bogăție
averi sau sărăcie.
Nici apă, nici uscat nu e,
totul e un van,
iar împrejurul, nu pare uman.
-Pentru că, comoara a plecat.
Așa s-a dus și s-a ascuns,
cum râurile,
în pământ au pătruns
cum acul,
pânza a străpuns.
Pentru că ea
Ea e o comoară.
Ce mi-e iubirea?
Atingeri-atingeri
ce-mi sunt ele
când ziua și noaptea nu se întâlnesc
ci doar se îmbrățișează
la ore, aproape fixe?
Unul peste altul
soarele și luna nu se întâlnesc
și nu se ating.
Ce le e atingerea,
atunci când se privesc?
Răspunsul așteaptă la început.
La început și la sfârșit
Între stele
apus și răsărit.
Obicei
Cum să mă numesc?
Nu-mi amintesc
dar aș veni dac-ai chema o ploaie.
Cum să mă numesc?
Cum ai vrea?
Cum mi-ar plăcea?
Să mă numesc mândrie
judecată
răutate?
Sau doar ele să mă cheme?
Aș veni
dac-ai chema o ploaie.
Aș străpunge uscatul,
uscatul cel de nestrăpuns
aș uda pământul și
ți-aș uda sufletul
dacă m-ai chema.
Nesiguranța reîncercării
E neobișnuit
să stai la masă
să stai în casă,
totul să-ți fie pustiu.
Să-ți fie teamă
în propriul tău lăcaș
construit cu sânge
din palmele ce odată au mai strâns,
când trebuiau să lase
mult mai multă libertate.
Ea e
-Dar, mamă, tată,
comoara nu-i aici!
Aici nu-i soare
și nici norii nu sunt gri.
Nu găsești bogăție
averi sau sărăcie.
Nici apă, nici uscat nu e,
totul e un van,
iar împrejurul, nu pare uman.
-Pentru că, comoara a plecat.
Așa s-a dus și s-a ascuns,
cum râurile,
în pământ au pătruns
cum acul,
pânza a străpuns.
Pentru că ea
Ea e o comoară.