Category: Philosophical poem
All author's poems: Denisa Pad
Date of posting: 29 июля 2022
Views: 1007
Poems in the same category
Filozofia unei povești
Noapte de martie, cod galben de vânt
Gândurile îmi zboară rând pe rând
Visele rătăcesc grăbite parcă și ele
Se pierd pe cer, în lumină de stele.
Ai fost doar vis și vis vei rămâne
Un vis nestins pe această lume
Un vis ascuns ce încă mai arde
Când seara rătăcesc prin câte-o carte.
Se-ntâmplă în urmă să-mi arunc privirea
Și simt cum mi te șoptește amintirea
Și deși am purtat singură al tăcerii război
Finalul s-a prescris!... fără un vin in doi.
... Că tot am făcut pasul în trecut...
Și-am scos sufletul de pe mut
Mă-ntreb așa de pură filozofie
Ți-o fi plăcând ce-ai reușit să faci cu mine?
În cartea vieții mele ai fost autor
M-ai trecut prin toate stările unui om
...am crezut intr-o poveste specială...
M-am păcălit...ai plecat lăsând pagina de final goală.
De ce scriu, de ce gândurile mi se afundă,
Înecate în amintirea ta tot mai profundă
Oftez adânc... nimic nu mai e de reparat
Întrucât timpul cu tine s-a epuizat...
Noaptea
Ce este moartea, s-o definești?
O drama, separare, chin,
ce durează la nesfârșit,
O camera închisă, sumbra, goală
Un copil, ce cu ochii bulbucați
Si cu pielea cenușie
St'-așternut in sarcofag,
Intr-o pânză amărie.
Si dincolo de vesnicie,
Despărțit si separat
Ii zărește pe ai săi
Si dorește sa ii vad',
Sa le spună cat de bine-i si
Cat de multa pace ai
Cand in Rai tu vei ajunge si la Domnu-n in poală stai.
Dar, in mica cămăruță,
Un grup de oameni uitați
Ce il plâng pe răposat
Isi au chipuri vestejite,
Purpurii și ponosite...
Numai ei știu suferința,
Si durerea ce ii curmă,
Numai ei știu-'năbușirea
Si dorința de exhumă...
Ce produs-o al lor copil
Pe Pământul ignobil.
Viața nu e o placere,
E o luptă, nu-o adiere
Nu am fost puși sa alegem
Daca vrem s-o viețuim.
Moartea nu-i decât o poartă
Spre viața cea dintâi
Caci aceasta, iti spun eu, dragă,
Numai caracter ea îi.
Lupte multe noi-n ea ducem
Cu oameni de pe Pământ
Si de noi le biruim,
Ori le pierdem zi de zi,
Caracter noi vom zidi.
De te-ndrebi : ce este Raiul?,
Si într-una,, unde-i Iadul? "
Eu îți spun ca este-o lume,
E o continuare, chiar,
Dup'-efortul cel depus
De personalitatea ta,
După ce tu ai creat,
După rezultate,
După cum ai ascultat-o... pe Divinitate!
Țipă al meu cuget..
De ce ,suflete hain
În dizgrație divină,
Te complaci meschin,
Te slobozi de vină..
Curmi orice simțământ
Pt tine ori din tine,
Arunci vorbe -n vânt
Fără regrete ori rușine..
Cu ultim năduf fixezi
Oglinda pătată și ciobită;
Te privești și te șochezi
Cum te strâmbă,te imită..
Și nu te mai regăsești,
Te ai sluțit inconștient.
Înlemnit te prăbușești
În fracțiune de moment...
Te sfârșești În țăndări,
Fără urme,ori răsunet .
Infumurit de lumânări,
Țipă al tău cuget..
Am fost în Rai acum o zi
Am fost in Rai acum o zi.
Dumnezeu m-a invitat să bem un ceai împreună,
iar eu nu am putut să-L refuz.
Am luat trenul de la ora 5,
în speranța de a sta cât mai mult acolo,
poate de a face și niște fotografii.
Dar mi-am uitat telefonul.
Tot drumul m-am gândit la această invitație,
și cum de El m-a ales pe mine.
Când am ajuns,
mi-a spus “În sfârșit, ai sosit acasă!”.
Mi-au dat lacrimile la vederea chipului Său,
pentru că niciodată nu am reușit să mi-L imaginez așa.
M-a poftit înăuntru,
și am băut ceai, stând turcește,
pe un nor.
“Cum e lumea pe Pământ?”, m-a întrebat.
“Rea.”, i-am răspuns.
Ore în șir, ziceam eu, i-am argumentat de ce,
și când l-am întrebat cât este ceasul,
mi-a spus că au trecut milenii.
Dacă..
Dacă drumul nu mă lasă
Să pășesc în largul meu
Din puhoi și nebuloasă
Sau din furia unui Zeu?..
Dacă vântul răscolește
Calea -mi hărăzită;
Mă supun orbește
Pt fapta-mi ispășită?..
Dacă ploaia mă inundă
Și pe valuri rătăcesc?
Dacă jalea mă scufundă
Pt cel ce îl iubesc?
Dacă pe vârf de munte
Zile -n șir escaladez
Printre firele cărunte
Eu tot culmile visez?..
Mă plimb printre frânturi
Sub umbra unui dacă,
Culegând firimituri
Pt gândul care pleacă...
Știi, câteodată...
știi, câteodată
îmi place cum apa
îmi perforează visele
pătate de umbrele mele egoiste
și alintate,
îmi place cum corpul se
macină-n moara infinitului,
dar mă tem veninul să
nu crească în broderii de
mucegai pe pâine,
dar mă tem nuferii
să își uite casele și să vină
după mine.
mai știi tu oare că
eroarea mi-e prietenă
mă conduce pe urme de
soare către luna cea sfredelitoare,
dar, totodată, mă tem să-mi
hotărască sentința în judecată...
eu am încredere în nebuloase
la fel ca și în astre,
aș vrea să sting tot ce mă face om,
chiar și intuiția stranie, neomenească,
să mă las tăiat și operat
sub orbite înfricoșătoare
să mă regăsesc
eu, copil, aer al dealului
îndrăgostit de-o zare...
deci, fie cum o fi,
eu sunt un
afluent venerat și înmulțit
de-ale mele siluete albăstrui
venite de pe alte planete,
de după cortina
teatrului oropsit.
Filozofia unei povești
Noapte de martie, cod galben de vânt
Gândurile îmi zboară rând pe rând
Visele rătăcesc grăbite parcă și ele
Se pierd pe cer, în lumină de stele.
Ai fost doar vis și vis vei rămâne
Un vis nestins pe această lume
Un vis ascuns ce încă mai arde
Când seara rătăcesc prin câte-o carte.
Se-ntâmplă în urmă să-mi arunc privirea
Și simt cum mi te șoptește amintirea
Și deși am purtat singură al tăcerii război
Finalul s-a prescris!... fără un vin in doi.
... Că tot am făcut pasul în trecut...
Și-am scos sufletul de pe mut
Mă-ntreb așa de pură filozofie
Ți-o fi plăcând ce-ai reușit să faci cu mine?
În cartea vieții mele ai fost autor
M-ai trecut prin toate stările unui om
...am crezut intr-o poveste specială...
M-am păcălit...ai plecat lăsând pagina de final goală.
De ce scriu, de ce gândurile mi se afundă,
Înecate în amintirea ta tot mai profundă
Oftez adânc... nimic nu mai e de reparat
Întrucât timpul cu tine s-a epuizat...
Noaptea
Ce este moartea, s-o definești?
O drama, separare, chin,
ce durează la nesfârșit,
O camera închisă, sumbra, goală
Un copil, ce cu ochii bulbucați
Si cu pielea cenușie
St'-așternut in sarcofag,
Intr-o pânză amărie.
Si dincolo de vesnicie,
Despărțit si separat
Ii zărește pe ai săi
Si dorește sa ii vad',
Sa le spună cat de bine-i si
Cat de multa pace ai
Cand in Rai tu vei ajunge si la Domnu-n in poală stai.
Dar, in mica cămăruță,
Un grup de oameni uitați
Ce il plâng pe răposat
Isi au chipuri vestejite,
Purpurii și ponosite...
Numai ei știu suferința,
Si durerea ce ii curmă,
Numai ei știu-'năbușirea
Si dorința de exhumă...
Ce produs-o al lor copil
Pe Pământul ignobil.
Viața nu e o placere,
E o luptă, nu-o adiere
Nu am fost puși sa alegem
Daca vrem s-o viețuim.
Moartea nu-i decât o poartă
Spre viața cea dintâi
Caci aceasta, iti spun eu, dragă,
Numai caracter ea îi.
Lupte multe noi-n ea ducem
Cu oameni de pe Pământ
Si de noi le biruim,
Ori le pierdem zi de zi,
Caracter noi vom zidi.
De te-ndrebi : ce este Raiul?,
Si într-una,, unde-i Iadul? "
Eu îți spun ca este-o lume,
E o continuare, chiar,
Dup'-efortul cel depus
De personalitatea ta,
După ce tu ai creat,
După rezultate,
După cum ai ascultat-o... pe Divinitate!
Țipă al meu cuget..
De ce ,suflete hain
În dizgrație divină,
Te complaci meschin,
Te slobozi de vină..
Curmi orice simțământ
Pt tine ori din tine,
Arunci vorbe -n vânt
Fără regrete ori rușine..
Cu ultim năduf fixezi
Oglinda pătată și ciobită;
Te privești și te șochezi
Cum te strâmbă,te imită..
Și nu te mai regăsești,
Te ai sluțit inconștient.
Înlemnit te prăbușești
În fracțiune de moment...
Te sfârșești În țăndări,
Fără urme,ori răsunet .
Infumurit de lumânări,
Țipă al tău cuget..
Am fost în Rai acum o zi
Am fost in Rai acum o zi.
Dumnezeu m-a invitat să bem un ceai împreună,
iar eu nu am putut să-L refuz.
Am luat trenul de la ora 5,
în speranța de a sta cât mai mult acolo,
poate de a face și niște fotografii.
Dar mi-am uitat telefonul.
Tot drumul m-am gândit la această invitație,
și cum de El m-a ales pe mine.
Când am ajuns,
mi-a spus “În sfârșit, ai sosit acasă!”.
Mi-au dat lacrimile la vederea chipului Său,
pentru că niciodată nu am reușit să mi-L imaginez așa.
M-a poftit înăuntru,
și am băut ceai, stând turcește,
pe un nor.
“Cum e lumea pe Pământ?”, m-a întrebat.
“Rea.”, i-am răspuns.
Ore în șir, ziceam eu, i-am argumentat de ce,
și când l-am întrebat cât este ceasul,
mi-a spus că au trecut milenii.
Dacă..
Dacă drumul nu mă lasă
Să pășesc în largul meu
Din puhoi și nebuloasă
Sau din furia unui Zeu?..
Dacă vântul răscolește
Calea -mi hărăzită;
Mă supun orbește
Pt fapta-mi ispășită?..
Dacă ploaia mă inundă
Și pe valuri rătăcesc?
Dacă jalea mă scufundă
Pt cel ce îl iubesc?
Dacă pe vârf de munte
Zile -n șir escaladez
Printre firele cărunte
Eu tot culmile visez?..
Mă plimb printre frânturi
Sub umbra unui dacă,
Culegând firimituri
Pt gândul care pleacă...
Știi, câteodată...
știi, câteodată
îmi place cum apa
îmi perforează visele
pătate de umbrele mele egoiste
și alintate,
îmi place cum corpul se
macină-n moara infinitului,
dar mă tem veninul să
nu crească în broderii de
mucegai pe pâine,
dar mă tem nuferii
să își uite casele și să vină
după mine.
mai știi tu oare că
eroarea mi-e prietenă
mă conduce pe urme de
soare către luna cea sfredelitoare,
dar, totodată, mă tem să-mi
hotărască sentința în judecată...
eu am încredere în nebuloase
la fel ca și în astre,
aș vrea să sting tot ce mă face om,
chiar și intuiția stranie, neomenească,
să mă las tăiat și operat
sub orbite înfricoșătoare
să mă regăsesc
eu, copil, aer al dealului
îndrăgostit de-o zare...
deci, fie cum o fi,
eu sunt un
afluent venerat și înmulțit
de-ale mele siluete albăstrui
venite de pe alte planete,
de după cortina
teatrului oropsit.
Other poems by the author
Obicei
Cum să mă numesc?
Nu-mi amintesc
dar aș veni dac-ai chema o ploaie.
Cum să mă numesc?
Cum ai vrea?
Cum mi-ar plăcea?
Să mă numesc mândrie
judecată
răutate?
Sau doar ele să mă cheme?
Aș veni
dac-ai chema o ploaie.
Aș străpunge uscatul,
uscatul cel de nestrăpuns
aș uda pământul și
ți-aș uda sufletul
dacă m-ai chema.
Tulburare obsesivă
Tulburarea obsesivă
a atingerii unor suprafețe
nepersonificate,
gândind la ele
despre cum ar fi să le acopere o briză,
mă duce cu gândul la gânduri
obsesive de altfel,
ale unui peisaj pictat de către ai mei ochi
-verzi, dar nu-i știe nimeni-
Sau poate că îi știe
o întreagă lume,
dacă lumea mea s-ar rezuma
la un peisaj.
Pictat de către doi ochi-
verzi.
Ea e
-Dar, mamă, tată,
comoara nu-i aici!
Aici nu-i soare
și nici norii nu sunt gri.
Nu găsești bogăție
averi sau sărăcie.
Nici apă, nici uscat nu e,
totul e un van,
iar împrejurul, nu pare uman.
-Pentru că, comoara a plecat.
Așa s-a dus și s-a ascuns,
cum râurile,
în pământ au pătruns
cum acul,
pânza a străpuns.
Pentru că ea
Ea e o comoară.
Obicei
Cum să mă numesc?
Nu-mi amintesc
dar aș veni dac-ai chema o ploaie.
Cum să mă numesc?
Cum ai vrea?
Cum mi-ar plăcea?
Să mă numesc mândrie
judecată
răutate?
Sau doar ele să mă cheme?
Aș veni
dac-ai chema o ploaie.
Aș străpunge uscatul,
uscatul cel de nestrăpuns
aș uda pământul și
ți-aș uda sufletul
dacă m-ai chema.
Tulburare obsesivă
Tulburarea obsesivă
a atingerii unor suprafețe
nepersonificate,
gândind la ele
despre cum ar fi să le acopere o briză,
mă duce cu gândul la gânduri
obsesive de altfel,
ale unui peisaj pictat de către ai mei ochi
-verzi, dar nu-i știe nimeni-
Sau poate că îi știe
o întreagă lume,
dacă lumea mea s-ar rezuma
la un peisaj.
Pictat de către doi ochi-
verzi.
Ea e
-Dar, mamă, tată,
comoara nu-i aici!
Aici nu-i soare
și nici norii nu sunt gri.
Nu găsești bogăție
averi sau sărăcie.
Nici apă, nici uscat nu e,
totul e un van,
iar împrejurul, nu pare uman.
-Pentru că, comoara a plecat.
Așa s-a dus și s-a ascuns,
cum râurile,
în pământ au pătruns
cum acul,
pânza a străpuns.
Pentru că ea
Ea e o comoară.