Obicei
Cum să mă numesc?
Nu-mi amintesc
dar aș veni dac-ai chema o ploaie.
Cum să mă numesc?
Cum ai vrea?
Cum mi-ar plăcea?
Să mă numesc mândrie
judecată
răutate?
Sau doar ele să mă cheme?
Aș veni
dac-ai chema o ploaie.
Aș străpunge uscatul,
uscatul cel de nestrăpuns
aș uda pământul și
ți-aș uda sufletul
dacă m-ai chema.
Category: Philosophical poem
All author's poems: Denisa Pad
Date of posting: 13 августа 2022
Added in favorites: 1
Comments: 1
Views: 896
Comments
Poems in the same category
Plăcerea adierii vântului
Stagnez într-o baltă fără nume și pătată de trecut.
Datorită secetei din inimă.
Conștiința nu se împacă cu gândul ce greșește,
Iar lucrurile ce par simple, sunt eterne.
Lângă zidul din fața realității.
Plăcerea adierii vântului,
Ce vrei cu adevărat?
Nu crede ce se risipește.
Păstrează ce prinde rădăcini în leș.
În suflet rămân sechele adânci.
Umbresc sufletul, nu găsesc să aprind lumina, căci mi s-a ofilit gândul.
Lași bucăți risipite, pe marginea amintirilor neplătite.
Imaginile îmi înspăimântă originile și tresar în fața ecoului,
Ce aduce ceața incandescentă.
Emigrezi către trepte ruinate, ce nu duc nicăieri,
Decât provizoriu, analgezia stagna ca o nălucă.
https://letras.ro/product/ebook-ritm-surd-florentina-magdalena-editura-letras/
Te-am crezut!
Există-o vreme-n viaţă când crezi că lupu-i câine,
Când nu ştii ce înseamnă să întâlneşti un leu;
Când nu ştii că otrava se poate pune-n pâine
Şi când, din orice astru, îţi faci un dumnezeu.
De-mi spui că seu-i miere şi muştele-s albine,
Şi vii cu argumente că "Da" se face "Nu",
Aş renunţa la mine, ca să te cred pe tine
Şi-aş zice mai departe aşa cum ai zis tu.
Cunosc şi şerpuirea şi gropile cărării,
C-am fost copil de casă şi tânăr eu am fost.
De tot ce poartă-n spate un semn al întrebării,
Să-ncerci a mă convinge, nu cred că are rost!
Căci focul ce se-ntinde, cu apă se opreşte,
Şi-n nefiinţă intră. Încolo... ce să zic?
Bibanul, după felul şi mintea lui de peşte,
Gândeşte că pescarul îi poate fi amic.
După "noi"
Azi mă întreb... ce a rămas din noi
Din tot ce ieri a fost să fie
Un vis, o faptă, o dorință?
Sau gânduri purtate în neființă?
În șoaptă îmi răspund..."doar eu!"
Să scriu povestea fără sfârșit
Căutând răspunsuri iară și iară
Și tot ce a rămas în final netrăit...
Tot ce-a rămas?.... e poezia
Unde azi se scaldă amintirea,
Mâine iubirea își caută menirea
Si durerea își așteaptă mântuirea.
Tot ce-a rămas?....să pot iubi
Cât pot și vreau și clar pe cine
E tot ce am, ce pot să dau,
Chiar de la schimb n-o face nimeni.
Mândria
Mândria este pretutindeni,
O lume plină de ignoranți;
Se cred și cei mai cetățeni,
Si primii vin ca aspiranți.
Mândria înghite suflete întregi,
Le macină, le-aruncă-n societate;
Mai toți se simt, se cred mari regi,
Sub false-idei numite democrate.
Mulți nu înțeleg că însăși România,
E încă sub jugul fenomenului Pitești;
Că răul si-a schimbat mânia,
L-a transformat în depravări prietenești.
Mândria-i, păcatul suprem,
Primordial, luciferic sub pământ;
O Doamne, iartă-mi România,
Al vieții nost-prim legământ.
Direcția opusă
Am rămas gol,
De orice sentiment desfăşurat prin exsistența unui cântec.
Am rămas fericit,sperând că am să-mi strig tihna,care lipseşte din inima mea.
Cât să mai merg oare?
Să mă mai plimb mult?
În neadins,neatins şi desprins,dintr-o pânză de păianjen,am zis.
Crează-mi te rog o lume,
Unde eu,va fi întotdeauna eu
Nu eu de azi,de mâine,sau de poimâine.
Cad pe o treaptă unde lumea e prea oarbă,şi-am rătăcit coborâtor,
Sfâşâit de un maraton.
Gol,pe dinăuntru gol,doar cu tine mă simt iar,om.
Plăcerea adierii vântului
Stagnez într-o baltă fără nume și pătată de trecut.
Datorită secetei din inimă.
Conștiința nu se împacă cu gândul ce greșește,
Iar lucrurile ce par simple, sunt eterne.
Lângă zidul din fața realității.
Plăcerea adierii vântului,
Ce vrei cu adevărat?
Nu crede ce se risipește.
Păstrează ce prinde rădăcini în leș.
În suflet rămân sechele adânci.
Umbresc sufletul, nu găsesc să aprind lumina, căci mi s-a ofilit gândul.
Lași bucăți risipite, pe marginea amintirilor neplătite.
Imaginile îmi înspăimântă originile și tresar în fața ecoului,
Ce aduce ceața incandescentă.
Emigrezi către trepte ruinate, ce nu duc nicăieri,
Decât provizoriu, analgezia stagna ca o nălucă.
https://letras.ro/product/ebook-ritm-surd-florentina-magdalena-editura-letras/
Te-am crezut!
Există-o vreme-n viaţă când crezi că lupu-i câine,
Când nu ştii ce înseamnă să întâlneşti un leu;
Când nu ştii că otrava se poate pune-n pâine
Şi când, din orice astru, îţi faci un dumnezeu.
De-mi spui că seu-i miere şi muştele-s albine,
Şi vii cu argumente că "Da" se face "Nu",
Aş renunţa la mine, ca să te cred pe tine
Şi-aş zice mai departe aşa cum ai zis tu.
Cunosc şi şerpuirea şi gropile cărării,
C-am fost copil de casă şi tânăr eu am fost.
De tot ce poartă-n spate un semn al întrebării,
Să-ncerci a mă convinge, nu cred că are rost!
Căci focul ce se-ntinde, cu apă se opreşte,
Şi-n nefiinţă intră. Încolo... ce să zic?
Bibanul, după felul şi mintea lui de peşte,
Gândeşte că pescarul îi poate fi amic.
După "noi"
Azi mă întreb... ce a rămas din noi
Din tot ce ieri a fost să fie
Un vis, o faptă, o dorință?
Sau gânduri purtate în neființă?
În șoaptă îmi răspund..."doar eu!"
Să scriu povestea fără sfârșit
Căutând răspunsuri iară și iară
Și tot ce a rămas în final netrăit...
Tot ce-a rămas?.... e poezia
Unde azi se scaldă amintirea,
Mâine iubirea își caută menirea
Si durerea își așteaptă mântuirea.
Tot ce-a rămas?....să pot iubi
Cât pot și vreau și clar pe cine
E tot ce am, ce pot să dau,
Chiar de la schimb n-o face nimeni.
Mândria
Mândria este pretutindeni,
O lume plină de ignoranți;
Se cred și cei mai cetățeni,
Si primii vin ca aspiranți.
Mândria înghite suflete întregi,
Le macină, le-aruncă-n societate;
Mai toți se simt, se cred mari regi,
Sub false-idei numite democrate.
Mulți nu înțeleg că însăși România,
E încă sub jugul fenomenului Pitești;
Că răul si-a schimbat mânia,
L-a transformat în depravări prietenești.
Mândria-i, păcatul suprem,
Primordial, luciferic sub pământ;
O Doamne, iartă-mi România,
Al vieții nost-prim legământ.
Direcția opusă
Am rămas gol,
De orice sentiment desfăşurat prin exsistența unui cântec.
Am rămas fericit,sperând că am să-mi strig tihna,care lipseşte din inima mea.
Cât să mai merg oare?
Să mă mai plimb mult?
În neadins,neatins şi desprins,dintr-o pânză de păianjen,am zis.
Crează-mi te rog o lume,
Unde eu,va fi întotdeauna eu
Nu eu de azi,de mâine,sau de poimâine.
Cad pe o treaptă unde lumea e prea oarbă,şi-am rătăcit coborâtor,
Sfâşâit de un maraton.
Gol,pe dinăuntru gol,doar cu tine mă simt iar,om.
Other poems by the author
Ea e
-Dar, mamă, tată,
comoara nu-i aici!
Aici nu-i soare
și nici norii nu sunt gri.
Nu găsești bogăție
averi sau sărăcie.
Nici apă, nici uscat nu e,
totul e un van,
iar împrejurul, nu pare uman.
-Pentru că, comoara a plecat.
Așa s-a dus și s-a ascuns,
cum râurile,
în pământ au pătruns
cum acul,
pânza a străpuns.
Pentru că ea
Ea e o comoară.
Nesiguranța reîncercării
E neobișnuit
să stai la masă
să stai în casă,
totul să-ți fie pustiu.
Să-ți fie teamă
în propriul tău lăcaș
construit cu sânge
din palmele ce odată au mai strâns,
când trebuiau să lase
mult mai multă libertate.
Tulburare obsesivă
Tulburarea obsesivă
a atingerii unor suprafețe
nepersonificate,
gândind la ele
despre cum ar fi să le acopere o briză,
mă duce cu gândul la gânduri
obsesive de altfel,
ale unui peisaj pictat de către ai mei ochi
-verzi, dar nu-i știe nimeni-
Sau poate că îi știe
o întreagă lume,
dacă lumea mea s-ar rezuma
la un peisaj.
Pictat de către doi ochi-
verzi.
Ea e
-Dar, mamă, tată,
comoara nu-i aici!
Aici nu-i soare
și nici norii nu sunt gri.
Nu găsești bogăție
averi sau sărăcie.
Nici apă, nici uscat nu e,
totul e un van,
iar împrejurul, nu pare uman.
-Pentru că, comoara a plecat.
Așa s-a dus și s-a ascuns,
cum râurile,
în pământ au pătruns
cum acul,
pânza a străpuns.
Pentru că ea
Ea e o comoară.
Nesiguranța reîncercării
E neobișnuit
să stai la masă
să stai în casă,
totul să-ți fie pustiu.
Să-ți fie teamă
în propriul tău lăcaș
construit cu sânge
din palmele ce odată au mai strâns,
când trebuiau să lase
mult mai multă libertate.
Tulburare obsesivă
Tulburarea obsesivă
a atingerii unor suprafețe
nepersonificate,
gândind la ele
despre cum ar fi să le acopere o briză,
mă duce cu gândul la gânduri
obsesive de altfel,
ale unui peisaj pictat de către ai mei ochi
-verzi, dar nu-i știe nimeni-
Sau poate că îi știe
o întreagă lume,
dacă lumea mea s-ar rezuma
la un peisaj.
Pictat de către doi ochi-
verzi.
Craciunas Silviu