MĂ ÎNTREB ȘI-MI RĂSPUND
Nu știu să strig
De ce?
Știu doar să plâng
cuvintele în mine se răsfrâng.
Nu știu să cer
De ce ?
Știu să-mi doresc frumosul
în tot și-n toate să-l iubesc.
Nu pot să văd
De ce?
Pot să privesc
lumina-n suflet s-o primesc.
Nu știu să plec
De ce?
Aș suferi încă o dată că rămân
și totuși sunt în mine
veșnicul stăpân.
Nu știu să iert
De ce?
E mult,prea mult că tolerez
convingerile mi le păstrez.
De ce?
Știu și pot și vreau
Alături de mine să m-așez
Îmbrățișându-mă cu drag…
Eu, niciodată nu m-am trădat.
Category: Philosophical poem
All author's poems: Silvia Mihalachi
Date of posting: 5 января
Comments: 1
Views: 604
Comments
Poems in the same category
Dacă..
Dacă drumul nu mă lasă
Să pășesc în largul meu
Din puhoi și nebuloasă
Sau din furia unui Zeu?..
Dacă vântul răscolește
Calea -mi hărăzită;
Mă supun orbește
Pt fapta-mi ispășită?..
Dacă ploaia mă inundă
Și pe valuri rătăcesc?
Dacă jalea mă scufundă
Pt cel ce îl iubesc?
Dacă pe vârf de munte
Zile -n șir escaladez
Printre firele cărunte
Eu tot culmile visez?..
Mă plimb printre frânturi
Sub umbra unui dacă,
Culegând firimituri
Pt gândul care pleacă...
Ciclul efemer
Timpul ticăie,nu tace,
Doru-n poale toarce;
Anii picură în stoluri,
Mistuindu-se in goluri.
Stă oglinda pitulată,
Clipocind sub prelată,
Că nu voia bătrânul chip,
Să răsară din nisip.
Căci tinerețea bântuia.
În sufletul ce vremuia,
Moțăind din cicatrici
Sub scântei de licurici.
Iar trupul veștejit
De neputință copleșit,
Lâncezea in alinare
Cu durerea -n mădulare.
Valul spumegă suflarea,
Risipindu-i pulberea,
Căci cursului efemer
E tot omul prizonier...
Când ziua-i doar o zi
În fiecare zi,
Poate și mâine,
Îmi dau ,, bună dimineața,
Îmi vorbesc
De ce e rău și ce e bine
Când, ziua îmi dă povața
Să nu uit nimic
Nici chiar pe mine.
……………………………………………….
Din timpul ce-a rămas
Pentru apus, extaz apus,
Iau dalta și cioplesc
Neînțelesul meu contur
O umbră, un crochiu
Lângă candela-nserării
Când visele-mi vorbesc
de,,noapte bună,,
Eu nu, nu le mai aud
Și vreau să le gonesc.
…………………………………………………..
Din când in când
Mi-am scris câte-o scrisoare:
,, Draga mea, tu, ce mai faci
De ieri,nimic
de tine nu mai știu,,.
Am lăsat arvună o vioară
Să-mi cânte-n primăvară
Când, va fi ziua
Să nu mai șlefuiesc
Al meu contur.
Tu, dimineață, ziuă
Și tu,, noapte bună,,
Zilelor! Cu reverență,
Pe toate vă adun.
Un apus,sau poate un răsărit
Uneori,oboseala
Natural,mă copleșește
Apusul,lucrului
Patriotic ,voluntar
Urcînd,cu rugăciunea
Stelar,din suflet
Suspinînd,de dorul
Antic,strămoșesc
Un vis,neprihănit
Podul,aspiraților
O Dacică,trăire
Astrul și mîndria
Țării, binecuvîntate
Estul,bucuriilor
Unic,al drepților
Nestemata ,Europei
Reverențioasă,printre stimații
Ăăă....lumii,civilizate
Simbolul,bunătății
Ăăă....idealul,pur
Realmente:Grădina,Maicii Domnului
Inelul,hărniciei
Tronul,credinței
Privirile focului
O privire de foc, ca un vers neterminat,
Iar pașii mei sunt ecouri pe drumuri rătăcite,
În noaptea care tace, doar umbra mă ține,
Mă pierd în dansul unei iubiri interzise.
Cum îmi alunec gândurile printre fiorii serii,
Îmi dau seama că nu sunt doar un spectator,
Ci o mare furtună ce poartă cu ea dorințe
Ce nu pot să fie spuse, doar simțite, în tăcere.
Timpul ne joacă farse, în adâncuri de dor,
Suntem doar niște umbre care se țin de mână,
Dar chiar și în umbrele cele mai adânci,
Găsim o rază de lumină ce ne arde fără vină.
Oglinda-mi șoapte grele îmi aruncă
În zori de-oțel, când ochiul meu deschis
Nu vede-n sine decât o rădăcină
Adâncă, noduroasă, prinsă-n vis,
Ce mistuie sub piele, ca o vină.
Când mă privesc, din carne ies păcate,
Umbrite de un ceas tăcut și-nchis;
Mă-ntreb de-s doar o frunză-n vânt trădate,
Suflată-n lungul unui drum proscris.
Căci n-am în mine pace, nici cuvânt,
Nici zbor să-mi ducă umbra-n depărtare;
Sunt prins de sine-n lanțuri de pământ,
Cu ochii grei, ce doar pe jos coboare.
Și vocea-mi grea se stinge-ntr-un ecou,
În marea unde tremur și m-afund;
Și nu găsesc nici spațiu, nici un hău
În care să m-ascund, s-ajung rotund.
Ah, tot ce sunt – o urmă în noroi,
O umbră ce se pierde-n altă umbră,
O cruce stând pe margini de șuvoi,
A unui râu ce-n valurile-i sugrumă.
Dacă..
Dacă drumul nu mă lasă
Să pășesc în largul meu
Din puhoi și nebuloasă
Sau din furia unui Zeu?..
Dacă vântul răscolește
Calea -mi hărăzită;
Mă supun orbește
Pt fapta-mi ispășită?..
Dacă ploaia mă inundă
Și pe valuri rătăcesc?
Dacă jalea mă scufundă
Pt cel ce îl iubesc?
Dacă pe vârf de munte
Zile -n șir escaladez
Printre firele cărunte
Eu tot culmile visez?..
Mă plimb printre frânturi
Sub umbra unui dacă,
Culegând firimituri
Pt gândul care pleacă...
Ciclul efemer
Timpul ticăie,nu tace,
Doru-n poale toarce;
Anii picură în stoluri,
Mistuindu-se in goluri.
Stă oglinda pitulată,
Clipocind sub prelată,
Că nu voia bătrânul chip,
Să răsară din nisip.
Căci tinerețea bântuia.
În sufletul ce vremuia,
Moțăind din cicatrici
Sub scântei de licurici.
Iar trupul veștejit
De neputință copleșit,
Lâncezea in alinare
Cu durerea -n mădulare.
Valul spumegă suflarea,
Risipindu-i pulberea,
Căci cursului efemer
E tot omul prizonier...
Când ziua-i doar o zi
În fiecare zi,
Poate și mâine,
Îmi dau ,, bună dimineața,
Îmi vorbesc
De ce e rău și ce e bine
Când, ziua îmi dă povața
Să nu uit nimic
Nici chiar pe mine.
……………………………………………….
Din timpul ce-a rămas
Pentru apus, extaz apus,
Iau dalta și cioplesc
Neînțelesul meu contur
O umbră, un crochiu
Lângă candela-nserării
Când visele-mi vorbesc
de,,noapte bună,,
Eu nu, nu le mai aud
Și vreau să le gonesc.
…………………………………………………..
Din când in când
Mi-am scris câte-o scrisoare:
,, Draga mea, tu, ce mai faci
De ieri,nimic
de tine nu mai știu,,.
Am lăsat arvună o vioară
Să-mi cânte-n primăvară
Când, va fi ziua
Să nu mai șlefuiesc
Al meu contur.
Tu, dimineață, ziuă
Și tu,, noapte bună,,
Zilelor! Cu reverență,
Pe toate vă adun.
Un apus,sau poate un răsărit
Uneori,oboseala
Natural,mă copleșește
Apusul,lucrului
Patriotic ,voluntar
Urcînd,cu rugăciunea
Stelar,din suflet
Suspinînd,de dorul
Antic,strămoșesc
Un vis,neprihănit
Podul,aspiraților
O Dacică,trăire
Astrul și mîndria
Țării, binecuvîntate
Estul,bucuriilor
Unic,al drepților
Nestemata ,Europei
Reverențioasă,printre stimații
Ăăă....lumii,civilizate
Simbolul,bunătății
Ăăă....idealul,pur
Realmente:Grădina,Maicii Domnului
Inelul,hărniciei
Tronul,credinței
Privirile focului
O privire de foc, ca un vers neterminat,
Iar pașii mei sunt ecouri pe drumuri rătăcite,
În noaptea care tace, doar umbra mă ține,
Mă pierd în dansul unei iubiri interzise.
Cum îmi alunec gândurile printre fiorii serii,
Îmi dau seama că nu sunt doar un spectator,
Ci o mare furtună ce poartă cu ea dorințe
Ce nu pot să fie spuse, doar simțite, în tăcere.
Timpul ne joacă farse, în adâncuri de dor,
Suntem doar niște umbre care se țin de mână,
Dar chiar și în umbrele cele mai adânci,
Găsim o rază de lumină ce ne arde fără vină.
Oglinda-mi șoapte grele îmi aruncă
În zori de-oțel, când ochiul meu deschis
Nu vede-n sine decât o rădăcină
Adâncă, noduroasă, prinsă-n vis,
Ce mistuie sub piele, ca o vină.
Când mă privesc, din carne ies păcate,
Umbrite de un ceas tăcut și-nchis;
Mă-ntreb de-s doar o frunză-n vânt trădate,
Suflată-n lungul unui drum proscris.
Căci n-am în mine pace, nici cuvânt,
Nici zbor să-mi ducă umbra-n depărtare;
Sunt prins de sine-n lanțuri de pământ,
Cu ochii grei, ce doar pe jos coboare.
Și vocea-mi grea se stinge-ntr-un ecou,
În marea unde tremur și m-afund;
Și nu găsesc nici spațiu, nici un hău
În care să m-ascund, s-ajung rotund.
Ah, tot ce sunt – o urmă în noroi,
O umbră ce se pierde-n altă umbră,
O cruce stând pe margini de șuvoi,
A unui râu ce-n valurile-i sugrumă.
Other poems by the author
CĂND VIAȚA-I UN JOC DE NOROC
(Frânturi din gânduri)
,,Când viața-i un joc de noroc,, …spunem : ,, ce noroc am avut !,, sau ,, nu am avut noroc..!,,
E încă octombrie , e toamnă în pădure și frumusețea anotimpului se îmbină cu o perioadă de rut. Un cerb, prăjinile coarnelor lungi și groase cu deschidere mare, ramurile au culoarea mai închisă cu un perlaj bogat. Se zice că ar fi cel mai falnic cerb din acel areal. Un mers agale și totuși frunzele sunt alungate de copite, crengile copacilor plesnesc zgomotos în drumul știut doar de cerb. Adulmecă , privește în depărtări, privește în jurul lui și la picioare se vede oglinda unui lustru de apă. Ar vrea, precum un cavaler, să-și vadă ținuta de nuntă. Un pas greșit, apa îi tremură imaginea coarnelor, un picior alunecă în nămol, alunecă și celălalt picior…Pe cer sinoade de corbi survolează peticul de pădure în timp ce croncăniturile lor zgomotoase se suprapun pe singurul zgomot șuierător,ucigător. Ciorile, speriate s-au vrăjmășit iar cerbul falnic, într-un boncănit prelung s-a prăbușit …
………………………………………………………………………………………………
Peste un timp, un apel la telefon , o cunoștință de familie mă invită să - mi arate un recent trofeu pe care îl deține și nu uită să îmi spună ce noroc a avut de a obține acest trofeu la care râvnea de ceva vreme. L-a obținut după o concentrare și stăpânire de sine, ca într-o adevărată competiție de tir, mai spune la telefon. Nu - i ziua potrivită pentru mine, dar din politețe plec spre locuința prietenului de familie, întrebându-mă pe drum, cum de este competitiv la un concurs de tir,când pregătirea lui intr-un poligon de tragere numără câteva luni.
Mă întâmpină un om fericit ca un adevărat campion. Mă conduce spre o cameră, dintre camerele luxoase și deodată privirea m-a fulgerat și am rămas nemișcată..Pe un perete plin de tablouri si tapetul o imagine din pădure, zăcea, da, zăcea un cap de cerb încoronat de maiestuoase coarne…Privește-mi trofeul! Exclamă campionul - vânător. Sărmanul cerb, zic eu și mă grăbesc să plec din încăpere în timp ce își exprimă regretul că nu am mângâiat coarnele cerbului… Mare noroc am avut, repetă vânătorul conducându-mă spre poartă, spunându-mi că l-a vânat toamna, în perioada de rut a cerbilor și din informații ar fi fost unul din… , sau cel mai falnic cerb din acea pădure. Rămâi cu bine, zic eu la plecare iar el mă salută cu ,, la revedere,, și-mi promite că la următoarea revedere îmi prezintă un al trofeu la care râvnește, râvnește un ,, cocoș de munte,, . Ferească Dumnezeu , zic eu , dar poarta impunătoare era deja închisă.
Când viața-i un joc de noroc ,pânda vânătorului de prea multe ori câștigă. Și cerbul face parte din viață !
Singură pe drum
Am parcurs drumul
Fără călăuză
Tare aș fi vrut
O umbră protectoare
Când îngerul
S-a ridicat
De pe umărul meu
Și a rămas locul
Pe trupul ce mă doare,
Căutând mereu
Poarta zilei următoare
OMENIE
De ,,Omenie,, însetată
La porți străine am vrut să o cerșesc,
S-o cumpăr, sau măcar să o privesc
Dar porțile prin lacăte mă gonesc.
………………………………
Am dăruit iubire,
Cuvinte sfinte pe crengi de măslin
Gându-mi n-avea în el nimic meschin
Răsplata…un pahar plin cu pelin.
…………………………..
Mă-ndepărtez de toate
Cărarea-i aridă,mă rătăcesc
De undeva doi ochi, blând mă privesc
Un cățel izgonit…În brațe-l cuibăresc
Și am înțeles, am înțeles
Ce-i ,,Omenia,, pe pământ.
SE DECOJESC COPACII…
În vremuri ce nu se definesc
Se decojesc copacii
De - atâta sevă plânsă
Neputincioși ei ne privesc
Când fructul e doar o etichetă
De străine mâinii expusă
Pe taraba cu cerere și ofertă.
……………………
Se decojesc stejarii
Plâng frunzele în locul meu
Eu, îl rog, îl rog pe Dumnezeu
Să le lase drept soclu tulpina
Pentr- un prețios trofeu
Doamne ! Lasă-le și rădăcina
A lor e strămoșescul sfânt pământ
………………………………….
Se decojesc copacii, se decojesc stejarii..!
CĂND VIAȚA-I UN JOC DE NOROC
(Frânturi din gânduri)
,,Când viața-i un joc de noroc,, …spunem : ,, ce noroc am avut !,, sau ,, nu am avut noroc..!,,
E încă octombrie , e toamnă în pădure și frumusețea anotimpului se îmbină cu o perioadă de rut. Un cerb, prăjinile coarnelor lungi și groase cu deschidere mare, ramurile au culoarea mai închisă cu un perlaj bogat. Se zice că ar fi cel mai falnic cerb din acel areal. Un mers agale și totuși frunzele sunt alungate de copite, crengile copacilor plesnesc zgomotos în drumul știut doar de cerb. Adulmecă , privește în depărtări, privește în jurul lui și la picioare se vede oglinda unui lustru de apă. Ar vrea, precum un cavaler, să-și vadă ținuta de nuntă. Un pas greșit, apa îi tremură imaginea coarnelor, un picior alunecă în nămol, alunecă și celălalt picior…Pe cer sinoade de corbi survolează peticul de pădure în timp ce croncăniturile lor zgomotoase se suprapun pe singurul zgomot șuierător,ucigător. Ciorile, speriate s-au vrăjmășit iar cerbul falnic, într-un boncănit prelung s-a prăbușit …
………………………………………………………………………………………………
Peste un timp, un apel la telefon , o cunoștință de familie mă invită să - mi arate un recent trofeu pe care îl deține și nu uită să îmi spună ce noroc a avut de a obține acest trofeu la care râvnea de ceva vreme. L-a obținut după o concentrare și stăpânire de sine, ca într-o adevărată competiție de tir, mai spune la telefon. Nu - i ziua potrivită pentru mine, dar din politețe plec spre locuința prietenului de familie, întrebându-mă pe drum, cum de este competitiv la un concurs de tir,când pregătirea lui intr-un poligon de tragere numără câteva luni.
Mă întâmpină un om fericit ca un adevărat campion. Mă conduce spre o cameră, dintre camerele luxoase și deodată privirea m-a fulgerat și am rămas nemișcată..Pe un perete plin de tablouri si tapetul o imagine din pădure, zăcea, da, zăcea un cap de cerb încoronat de maiestuoase coarne…Privește-mi trofeul! Exclamă campionul - vânător. Sărmanul cerb, zic eu și mă grăbesc să plec din încăpere în timp ce își exprimă regretul că nu am mângâiat coarnele cerbului… Mare noroc am avut, repetă vânătorul conducându-mă spre poartă, spunându-mi că l-a vânat toamna, în perioada de rut a cerbilor și din informații ar fi fost unul din… , sau cel mai falnic cerb din acea pădure. Rămâi cu bine, zic eu la plecare iar el mă salută cu ,, la revedere,, și-mi promite că la următoarea revedere îmi prezintă un al trofeu la care râvnește, râvnește un ,, cocoș de munte,, . Ferească Dumnezeu , zic eu , dar poarta impunătoare era deja închisă.
Când viața-i un joc de noroc ,pânda vânătorului de prea multe ori câștigă. Și cerbul face parte din viață !
Singură pe drum
Am parcurs drumul
Fără călăuză
Tare aș fi vrut
O umbră protectoare
Când îngerul
S-a ridicat
De pe umărul meu
Și a rămas locul
Pe trupul ce mă doare,
Căutând mereu
Poarta zilei următoare
OMENIE
De ,,Omenie,, însetată
La porți străine am vrut să o cerșesc,
S-o cumpăr, sau măcar să o privesc
Dar porțile prin lacăte mă gonesc.
………………………………
Am dăruit iubire,
Cuvinte sfinte pe crengi de măslin
Gându-mi n-avea în el nimic meschin
Răsplata…un pahar plin cu pelin.
…………………………..
Mă-ndepărtez de toate
Cărarea-i aridă,mă rătăcesc
De undeva doi ochi, blând mă privesc
Un cățel izgonit…În brațe-l cuibăresc
Și am înțeles, am înțeles
Ce-i ,,Omenia,, pe pământ.
SE DECOJESC COPACII…
În vremuri ce nu se definesc
Se decojesc copacii
De - atâta sevă plânsă
Neputincioși ei ne privesc
Când fructul e doar o etichetă
De străine mâinii expusă
Pe taraba cu cerere și ofertă.
……………………
Se decojesc stejarii
Plâng frunzele în locul meu
Eu, îl rog, îl rog pe Dumnezeu
Să le lase drept soclu tulpina
Pentr- un prețios trofeu
Doamne ! Lasă-le și rădăcina
A lor e strămoșescul sfânt pământ
………………………………….
Se decojesc copacii, se decojesc stejarii..!
Gabriela Chihaia