LASĂ PIATRA JOS!

Un urlet în suflet împietrit
Încerc iar să-l par acoperit
Și mă întreb de ce merg nedumerit,
Ce ar trebui să fac diferit
Să nu mai sufăr,
Emoții să nu mai răscumpăr,
Într-o lume cu anemie de omenie,
Unde speranța devine o himenie.

Îmi strig tăcerile în noapte,
Încerc să le-mbrac în șoapte,
Dar dorul mușcă nemilos,
În pieptul gol și dureros.

Caut în mine un rost,
Să nu fiu doar un simplu adăpost
Pentru iluzii și vechi regrete,
Pentru iubiri prea învechite-n șoapte secrete.

Aș vrea să ard, să renasc curat,
Să uit ce-n suflet am îngropat,
Să fiu lumină, să fiu vânt,
Să nu mai cad, plângând, la pământ.

lumea mea, lumea noastra, nu ar mai fi atat de frumoasa fara haosul din ea

daca nu ar fi haos..cum ne am mai face la timpul potrivit posibila conexiunea sufletelor predestinate

Chiar și tu ți-ai întors privirea,

Chiar și tu..

Ca și frunza purtata de vânt sunt, și mă copleșește uimirea

Căci credeam că o floare as fi...

Cat de rece e inimă lumii,

Cat de cruda e a ei judecată,

Mă topesc că o floare de gheata,

Mă transform într-o lacrima vie..

Cat de trista-mi durerea ce-apasa

Când te-njunghie nepăsarea cea rece,

Dar așa mi-o fi fost scris sa fie..

Vine clipa când lin mă voi stinge,

Voi fi frunza ce cade,ruginie,

Frumusețea ei pala se pierde

Printre freamăt de frunze aprinse,,

Nu-i nimic, căci în van este totul..

Și iubirea, și faima vor rămâne

Pe mormântul cel greu

Iluzorii, zadarnice vise..

Sub ce curge și peste ce stă,

Mă înec și mă sufoc.

Timpul trece, curge și mă costă.

Mă roade, erodat, n-am noroc.

Să mă mișc nu reușesc,

Bolovan împietrit, nemișcat.

Mă afundă, nu pot să vorbesc,

Încet, încet, chiar de mine uitat.

Totul se mișcă, viu se mișcă.

Totul aleargă, viu aleargă.

Mă alung de viul ce e desiș,

Că cei ce stau, n-au să meargă.

Și tot ce pleacă nu-mi dă răgaz,

Pietroi înlemnit, cu totul blocat.

Iar totul ce-i viu nu are haz,

Pentru cine în el insuși e înhămat,

Sub ce curge și peste ce stă.

Șezând sub negru, peste negru,

Sunt neclintit și mă cutremur.

Vine ploaia, stă să vină pe de-antregu',

Să ude pământ, copaci și tot sub tremur.

Iar eu, copac demult căzut,

Putregai cu burta plină,

Plin de apă, mânjit cu chină,

N-am decât să mai aștept o ploaie.

Să mă umple doar pe mine,

Cu necaz și cu fărâme.

Să mă umple, să mă-ndoaie.

Să mai crească niște vine.

Să absorb, să mă absoarbă.

Să mă-nvârtă, să mă-ntoarcă,

Și să ia tot ce rămâne,

Șezând sub negru, peste negru.

Mă trezii și văzui în oglindă,

O pată ca o urmă de pantof închisă–

Pe chipul meu; o durere aprinsă,

Stătu în transă, parcă amorțită...

Pe arșița acoperită de duhoare,

Singură nu respiră, ci moare,

Aplecată cu mâna-ntinsă la picioare,

Se prefăcu-ntr-un junghi tot mai mare.

Deranjat de chinul ce-l îndură,

Mă grăbii spre găleata cu untură,

Și-o vărsai pe toată, cu repezeală-n gură,

Să-i redau pe loc privirea ei cea pură.

Din dorința salvării morții cu-a mea față,

Din perete, lama mă cutremură de-ndată,

Și privii spre singura oglindă atârnată,

Și văzui o față distrusă și pătată.

Mă sacrificai în suflet pentr-un bine,

Ca să cadă cioburi mii și mii pe mine,

Tăieturi pe față-mi mai creară,

Dureri și-o strigare cam amară.

Când în locul umbrei din sticla rară,

Sângele-mi dădu parcă din nou să sară,

Crăpă și rama de p-acel perete,

Să n-aibă cine-o plânge după sete.

E comod să reproșezi,

Ieftin să faci rău;

Din prefață maschezi 

Chipul viciului tău..

 De ce izbești de piatră 

Bărna de sub nas;

Nu te pișcă,nu te mustră 

Din lăuntricul glas?...

Binele neprețuit,

Dificil de conceput,

E însușit și folosit 

Că și personal avut.

Căci pizma prin vene 

Stimula placerea 

De-a ticlui scene,

Stârnind durerea..

Ideal ar fi să ierți 

Din cugetul dezlănțuit 

Și tardiv să nu regreți,

Când nu ai cum să fii mântuit..

Nisipul  clepsidrei
spartă de mal
a multor iubiri eșuate
m-atinge , mă mângâie,
mă-nțeapă cu cioburi
din clipele  de mult
trăite.

Mâinile mele caută
la fiecare val
clepsidra de tine
pierdută,
pierdută atunci în larg
când înserarea ne-a-nvăluit
și lumina își aduna
razele-n teacă.

Pe întinsul apei
talazul  depărtării
spre noi a urlat
tu singurul  naufragiat
rămâi o velă  la catarg.

Corpul nisipul mi-l atinge,
mă mângâie
alunecător
acoperind  cu scoici
rămășițe din cuvântul dor.

TOAMNĂ! Printre cei care te iubesc , te primesc, scriitori, poeți, muzicieni si pictori, mă strecor și eu, un cititor, un privitor ce sunt, să trimit câteva cuvinte, să - ți amintește că și eu te iubesc, te trăiesc…

Cunoscând această adresă și destinatarul , foarte drag cititorilor, ,,POEZII ONLINE,,, îți trimit scrisoarea mea și te rog să o citești cât încă nu te-ai desfrunzit, să o citești printre raze de soare, printre nori și picuri de ploaie, într-un ultim parfum de flori…:

TOAMNA ȘI FLORILE EI

Din frumoase crizanteme

Din frunze și foșnitoare șoapte

Peste noi și peste toate,

Toamna colanul și-a lăsat

Scriindu-și din tușe poeme.

Vântul fermecat de-a ei eșarfă

Adie ușor pe coarde de harfă

Și-alină genele nopții galant,

Cu brumă rece presărate.

Toamna zâmbește, în zare privește

Și ochii pomilor goi o privesc

Prin geamul umed al ploii

Frânturi de vitralii se risipesc

Pe veșmânt de mantie colorată,

Cu triste și vesele amintiri.

Dar, cohorte de nori se ivesc

Ar vrea toamna s-o alunge.

Îngrijorată , ea, strigă către cer:

Nu! Nu-i încă vremea de plecat…

Crizantemele petalele și le-au păstrat,

Mai am multe zorele înflorite

Și brândușele încă nu m-au sărutat.

Cerul, înduioșat, norii risipește

Iar peste noi și peste toate , toamna,

Toamna, încă ne zâmbește.

E ziua când urc cu resemnare scările de la ,,Muzeul  Amintirilor,, conformându-mă regulilor de vizitare.

Ușa de la intrare  este mereu deschisă. Citesc fiecare afiș. Încăperile erau închise, fără  program de vizitare. La un capăt de culoar o ușă întredeschisă și un afiș  : ,, Exponate cu Natură Moartă,, .

Întrebări în gând și  curiozitatea îmi activează privirea iscoditoare în semi-întunericul din încăpere, iar un parfum vag, parcă vroia să mă înconjoare…

Pereții cu multe  tablouri tip ierbar, iar pe o masă un vas cu o tulpină golașă, alăturat petale veștejite și două trei  mostre de  foste flori de gradină. Ca să nu mă simt singură,fiind singură prin atâta natură moartă, spun cu glas  reverberant  : ce - ați fost și cine va ucis? …

Sunt ,,Crin Imperial,, un nevinovat

Din gradina voastră m-ați tăiat

În vas cu apă tulbure stau uitat

Petalele una câte una

Din corolă pe jos au alunecat,

Iar parfumul mi  s-a volatilizat

Polenul  lăcrimând  s-a cristalizat

Ș revoltat zace, zace pe jos împrăștiat …

Alături o tulpină de trandafir, spinii care îl apărau, acum sunt smulși de ,,un  cineva,,  care vroia să nu fie  înțepat. Deslușesc un murmur de petale …

Am fost un ,, PRINCE JARDINIER,,

Trandafirul cu rădăcini perene

Cântat în versuri, în multe refrene

 Și iată-mă răpus de mâini viclene…

Mai bine eram o floare prin poiene

De cât, în cameră întunecată, prizonier.

Pe un colț al mesei o creangă de liliac, ,, Liliacul de vară,,,frunzele mai păstrează verdele și el muribund. Florile lui, frumoasele flori parfumate, au fost sacrificate din dorința lumească de a căuta noroace în florile cu cinci foi.

Mă îndrept spre ieșire. E încă vară. Într-un  un coș de gunoi deja  un buchet de crizanteme stătea înghesuit, aruncat mult prea devreme  de aceleași mâini viclene. La fiecare pas  cuvintele îmi erau sacadate exprimând  asemănări  între soarta florilor din grădină și soarta  oamenilor frumoși, când viața nu-i lăsată  să trăiască din cauza mâinilor viclene...

De  atunci, în cale îmi apar vitrine  cu multe flori , fiecare cu etichetă și preț… În amintirea florilor ce mor, un vers și un refren …

Vă rog să vă  așezaţi la masă
Sunteți oaspeți mei
Vă voi ospăta cu  vorbe de taină
Din cupa vieții fără grimasă.

Pe-o tipsie voi pune lumânări,
Băutură, mâncare
Și poate o cafea
Ospătați-vă,viața-i un drum
Neîntreruptă și grea goană
Printre liane și trădări
Pustiul îmi este veșnicul  olum.

Împărtășanie din vin să beţi,
Spargeți de mine  paharul
Dar nu ciocniţi, fără urare
Să nu aud azi, ,,la  muţi ani,,
Sunt pregătită de uitare
Aniversarea-i fără ani.

Și când ospățul v-a  săturat
Nu călcaţi pe firimituri,
Nu călcați!..Mă doare
Sunt resturile  răbdării,
Cuvinte spuse și nespuse
Din zile mărunțite-n  țăndări.
…………………………….
Plecaţi! E noapte,jungla-i mare
Călătoriți-vă în voi cu voi
Lăsați-mă printre liane
Capcane, capcane,capcane …
Aniversarea? O resemnare.

Nu-i vina ta copile
Că geamul sufletului tău
În seara sfântă de Ajun
Mereu privește în neștire,
Privește depărtarea ca pe-un hău.
Nu-i vina ta copile
Părinții la muncă au plecat
Tu ai rămas plângând în prag
De mână cu bunica
lacrimile ea ți-a alinat.
Pe-un drum greu,  bolovănos, uscat
Părinții pașii își târau,
Trecând  înlăcrimați pârâul
Din gând în gând privindu-vă cu drag.

……………………………………………

Din prea multă liniște în casă
Evlavios colinde cântă harpa
Tu, copile,la fereastră într-un oftat
Aștepți pe mama, aștepți pe tata…
Să - ți dea  promisă   mângâiere.
Fulgi albi  colindă  pe o ghirlandă
Neîmpodobit , într-un ungher uitat,
Brăduțului   crengile i s-au uscat.
Nu-i vina ta copile…

………………………………………………………

Cu mâinile împreunate,
În genunchi stând la  icoană
Spune Crezul bătrânica
Cu glas domol se roagă
Pentru  nepot să i-s-aducă
În visul ce-i alintă  somnul,
Un brăduț frumos împodobit.

…………………………………………………

Din picuri de singurătate
Noian de gânduri trimite
Bunicuța,  spre depărtate zări
Apoi,  de noapte bună,
Copilul primește-o caldă sărutare
În seara sfântă de Crăciun.

În vremuri ce nu se definesc

Se decojesc copacii

De - atâta sevă plânsă

Neputincioși ei ne privesc

Când fructul e doar o etichetă

De străine mâinii expusă

Pe taraba cu cerere și ofertă.

……………………

Se decojesc stejarii

Plâng frunzele în locul meu

Eu, îl rog, îl rog pe Dumnezeu

Să le lase drept soclu tulpina
Pentr- un prețios trofeu

Doamne ! Lasă-le și rădăcina

A lor e strămoșescul sfânt pământ

………………………………….
Se decojesc copacii, se decojesc stejarii..!