Frunza cazuta

Eu am mai fost odată în lume
Arbore eram
Când  m-ai tăiat
Și am plecat ,
Da,  am plecat….
Una câte una crengile mi le-ai furat
Lovindu-mă cu toporul
Tot ce vedea trecătorul
,,Era  un arbore și el …acolo,
O tulpină, lemn așchiat….,,
Neștiind,  omul ,că timpul îl va luat
Să-l facă Iuda trădătorul
Eu am mai fost copac odată
Iar frunzele
Putregăind m-au astupat
Și am plecat…poate
Într-un alt copac.

In the troubling silence I make a gasp,
Slowly touching the wooden gate,
As my blind vision runs late,
I feel a sharp pain like a wasp.
Blinded by the cold mud,
A rotten root in hand I take.
Playing it like an expired turd,
I hear a sound I didn't make
Perhaps I'm not alone,
Not in this wrecked creek,
It was the sound of a door steek,
In my mind lone insane.
I find unease but mercy,
Justice but cruelty.
The lone root becomes five,
Crawling on me like an olive.

"From "Volumul Floare de piatră/Stone Flower""

Fiecare an din viața noastră ne învață câte o lecție

Uităm să trăim, ne privim în oglindă zi de zi de parcă nu vedem aceeași reflexie

De fiecare dată… de fiecare dată uităm să facem un pas înapoi

Pentru a vedea apusul ascuns de după gunoi

Gonim grăbiți după averi, și totuși suntem săraci

Uităm să trăim, te îmbraci grăbit și tot mai repede te dezbraci

Și nu de haine, ci de viața în sine

Ai găsit la el tot ce lipsește din tine?

Eu ma-ndoiesc, căci tot ce ai pierdut odată

Se vede azi la marginea inimii tale, e o poză veche, înrămată

Copil fiind, aștepți cu nerăbdare să crești

Bătrân devii, iar de la viață timp cerșești

Uităm să trăim, ne-ntoarcem în trecut spunându-ne că puteam schimba ceva

Ca puteam iubi mai mult, ca puteam alege altceva

Treci bucuros prin viață dar uiți ca de fiecare dată când clipești

Ești cu un centimetru de secundă mai aproape să te risipești

Suntem paradoxali

Ne naștem, trăim și murim din și pentru iubire

Dar când ai timp să te iubești pe tine?

Iubim ploaia, dar dormim atunci când plouă

Iubim doar ce ni se cuvine nouă

Uităm să trăim, lăsăm în urmă praf și picături de stele

În viitor, cândva, poate ne vom ghida după ele.

Ce aș fi vrut...

Visez la o viață ce n-am avut 

Dar sunt încă prinsă în trecut 

De ce continui să mă mint

Fricile nu mi le afrunt 

O viață în care aș fi zburat 

În care aș fi fost liberă de orice contract

Limita mi-ar fi fost cerul și nici măcar 

Un om de pasaj aș fi rămas. 

Mă doare când nu pot să exprim

Tot ceea ce sunt și cum mă simt 

Și văd cum mă mint din ce în ce mai mult

Gândurile să mi le astup .

Și le sufoc în fiecare zi 

Punând pietre unele peste altele 

Oxigen nelăsând, necrozându-le rând pe rând 

Și uite așa mă trezesc visând...

Mă privește din oglindă 

Chipul ofilit 

Și o voce plăpândă

Freamătă un ticăit .

-Cine ești?-întrebam 

Te cunosc de undeva?

Ochii mei ,din geam

Erau reflecția cuiva..

-Ce lași în urmă 

Prin sticlă glăsuia 

O umbră oviformă

Ce-n răsunet zguduia.

În imagini perinda 

Anii scurși în zare 

Și obrazul mi -l uda

Din cărunta ei culoare. 

Mă-ndepărtez ,mä pândește, 

Mä imită, surâzând. 

Ìntr-un jilț se adâncește, 

Sorbind din simț și gând.  

Oh suflet drag ,

Oare după ce masca 

Se ascunde zâmbetul? 

Zâmbetul blând al copilului

Care râde din orice 

De soare se bucură,

De vânt,

De ploaie,

De apus,

De răsărit, 

Copilul acela blajin 

Chiar inocent 

Care ai fost o dată ... 

Ignorant l-ai abandonat

În frig și nepăsare 

Lăsat după a societății mască

După griji și frici 

După încordare și rigiditate

Cerul numai întunecat îl vezi

Frigul îl simți...

Uiți să privești stelele

Fară întuneric ele nu s ar vedea 

Uiți să visezi

Să trăiești cu și pentru visul tău

Căci un visător te ai nascult 

Acaparat de propia lume ai devenit

Și totuși adânc în tine 

Stelele luminează

Focul viu arde 

Răsuflare are 

Aminte adu ți 

Că din praf de stele și lumină

Presărate de suflu divin 

Viață ai luat 

Speranță să te îndrume 

Spre bucurie și vise dulci 

Că ale unui copil 

Acum trăiești 

În armonie cu tine

Iar se te bucuri de flori ,

De zâmbete,

De viață . 

In clipa-aceea când apusul

Vieții mele va veni

As vrea ca fulgii albi sa cadă,

Si sa dansez cu ei in noapte,

Cu suflet pur și-atat de-usor,

In ochi să-mi licăre sclipiri de stele,

Si-ncet sa zbor spre-eternitate..

Și să mă mangaie-amintirea

Sufletelor dragi lasate-n urma,

Căci mai presus decât iubirea

Nimic nu e,in van sunt toate..

Tăcerea cante pentru mine,

Nu vreau elogii,nici coroane,

Mi-e de ajuns o lacrimă curata,

Mi-e de ajuns o floare alba,

Ca bun rămas...Și de va fi zenit,

O clipă cerul sa se-nchida

Și-o ploaie rece cada peste lume

Sa-exprime trista-mi despărțire

De suflete ce le-am iubit la infinit..

Și va veni o clipa-n care

Voi rătăci pe strada ta

Fara de stele,fara felinare,

Peste-al meu gând căzând neagra și grea ninsoare,

In inima-mi urlând un vânt prea rece,

Va fi o iarnă ce nu va mai trece,

Și îmi va îngheța o lacrimă pe-obraz,

Ecoul spiritului tau sublim

În mintea mea va răsuna mereu

Prin amintiri,in fiecare azi...

Suflete,melancolia ta mă tulbură..

Oare de ce s-a născut?

Poate pentru că e toamna,

Poate pentru că oamenii ce pleaca

Îmi ravasesc gândurile

Facandu-ma sa vad umbrele apusului,

Sau poate pentru că iubiri netraite se sting..

Poate pentru că lacrima e mai puternică decât zâmbetul,

Că rătăcesc cu bărcuță vieții pe ape ce nu duc la nici un țărm,

Că soarele ce va răsări in fiecare mâine e doar o amăgire,

Că ultima filă din cartea vieții e tristă

Precum vântul ce șuieră in noaptea adâncă,

Sau poate doar pentru că sunt eu..

Și oare viața are sens

Când peste timp,când n-o sa fii,

Nu își va aminti nici vântul

De pașii tăi,de-a ta privire?

Și totuși, e sublim să știi

Că simți, iubești,

Că lacrima ce cade-ncet

Și zâmbetul ce îți straluce,

Fac clipa sa încremenească,

Că ochii tai s-atat de vii

Încât și stelele fac sa pălească...

Exista un lanț,cel mai teribil lanț ce ne încătușează,

Ne da durere,lacrimi grele-n noapte,

Dar și dorința de-a trăi intens,

Ne întrebăm ades cu triste șoapte:

De ce destinul astfel a ales?

Și l lanțul acesta greu și rece

E gândul la ea, nemiloasă moarte.

Pot sa ating o minunata,feerica stea

Căci gândul meu strălucește aprins precum ea..

Pot sa zbor precum pasarile-naripate

Căci gândul meu atinge înaltul,târziu în noapte..

Pot sa străbat oceanul întins

Căci gândul meu e de necuprins..

Pot sa fiu un înger cu aripi înalte

Căci gândul meu e senin precum un frumos,sublim vis..

Pot sa ajung oricât de departe

Căci gândul meu e atât de viu ca vantul ce cu vuiet bate..

Pot cuprinde întreg Universul,

Căci gândul meu e infinit,

E mai presus decât versul..