Păcatul
Sunt lacrimi de durere ce azi purtăm în noi,
Sunt secole întregi de mii și mii de ploi,
Un amalgam ciudat de sincere regrete,
Păcatul Evei poartă a Domnului pecete.
Cortegiul funerar și doliul ce-l purtăm
La pieptul îmbrăcat, dar parcă și mai gol,
Sunt semnele tristeții, al marelui păcat,
De a-ți cunoaște taina, mărite împărat.
Cu remușcarea în suflet, cu inima zdrobită,
Cu plumb topit în sânge și în privire frică,
Călătorind prin lume și pregătind morminte,
Noi ne rugăm la tine și la icoana-ți sfântă,
Să ierți păcatul Evei e a omenirii luptă.
Category: Philosophical poem
All author's poems: Vasile Serban
Date of posting: 1 апреля 2023
Added in favorites: 1
Views: 779
Poems in the same category
Dans murdar pe vârful sticlei
Dansez tango, ochi în ochi cu handicapul,
Iar tribunalul strigă: „TĂIAȚI-I CAPUL!”
Îmi dau foc fiorilor de stradă,
Jucând în sticluță, la margine de apă.
Bani murdari, trecuți prin labe de fier,
Și ochii țintă spre al nouălea cer,
Copii tăiați la gât de paguba prostiei,
Otrăviți de lanțul ruginit al modestiei.
Pișat pe pantaloni de vin înmagazinat,
Pe bot borât de părerea unui căcat,
Tremurând, mai aprind încă un chibrite,
Iar viața-mi spune iar: „TACI ȘI ÎNGHITE!”
Vrei să scoți un prezervativ din buzunar,
Știind că și așa ești destul de murdar,
Îți pui centura de piele pe nas
Și iarăși tragi o privire la ceas.
Când se va termina nebunia asta
Iar fricile vor spune: „Cu asta, basta!”,
Genunchii din ceară să se topească
Și durerea de suflet să te ocolească.
Tăria să nu mai fie așa de bună,
Ca o femeie udă, scăpată de furtună,
Adio, stare de ebrietate,
Adio, scopuri nerealizate.
Filozofie
Prin odiseea gândirii, pe marea suișurilor intime,
Axiomele se destramă, în ecourile sublime.
Ontologia se-ntrepătrunde cu epistemologia vastă,
Și-n labirintul eticii, moralitatea noastră se-ncastă.
Cogitația, veșnică flacără, în creuzetul minții arde,
Conștiința, printr-un spectru larg de culori, se desfășoară și se pierde.
Alegoria peșterii, rediviva, umbre pe pereți păstrează,
Ce în lumina cunoașterii, forme noi și neașteptate le ia și le învăluie în ceață .
Neliniștea existențială, pe drumul rațiunii se grăbește ,
În dialog socratic, sufletul cu sine se întrece.
Prin deducții și inducții, în abstracțiuni înalte,
Filosofia, precum Penelopa, realități înfiripă și destramă.
Prin odiseea gândirii, ontologic se naște și se desface,
În sinele ce-l explorăm, noi găsim și pierdem ace.
Metafizica ne cheamă, s-o urmăm în vise și trezie,
Navigăm prin ceața efemerului, spre portul esențelor eterne.
Prin odiseea gândirii, într-un pelerinaj al minții,
Ne plecăm la templele gândirii, cu întrebări și amintiri sacre în desagă.
În acest panteon conceptual, unde divinități nevăzute licăresc ,
Filosofia-și întinde vela, spre orizonturi noi, mereu provocând.
"Inspirat de ofertă"
De ziua națională a culturii 🇹🇩
"Inspirat de ofertă"
10 motivații
Pentr-un milion de motive,de vieți.
10 motivatii sa poti sa te ierti
Milion de motive sa vrei, sa poti si sa speri
10 motivatii
Sa te ridici ...din ruine
In credințe si vreri
Milion de motive sa nu uiti de ieri
10 motivatii legate de țel
Milion de motive puse in
Inimi ce pier.
Compozitie din litere inspirata urmare a unei oferte făcută de George Augustin Stirbat .
Florin Ristea
15.01.2024
Esența
Ce codru albastru!Ce lume de foc!
Ce zile grabite cand nu stai pe loc!
Dar unde fugim?In stanga?in dreapta?
Spre ce ratacim cand ne trece viata?
De ce tii tristețea in sticla de vin?
Și lacrimile plânse în cea de venin?
Cu ce tratezi rana,cand vine din interior?
Cum iti iei adio cand deja ti e dor?
Ce lume abstracta,ce viață de pion!
Ce zile pierdute,cand nu stai pe tron.
Cine s oamenii care ti erau dragi odata?
Ai scris pe morminte iubirea si ai abandonat o?
Ai pus amintirile intr o coroana care se vestejește?
Sau ai astupat tu cu pamant privirea care te n calzea odata?
Pentru cine te ai trudit atația ani?
Pentru o falsa speranță?
Alergand zi de zi dupa bani,
Iți pierzi a ta importanță...
Bătaie
Bătaia inimilor
Zguduie orizontul.
Bat cu putere ca pumnale
În ale rațiunii ziduri înfricoșătoare.
Luptă pe viață și pe moarte:
Deliciul dorinței;
Versus siropul speranțelor deșarte
Ce se scurge printre craniile capetelor sparte.
Gândul, oștean temerar,
Frate de sânge cu pornirea parșivă
De a crea o lume distopică
În care fiece idee e liberă.
Sincronism în sincretism,
Istețime-n cretinism.
Alăturări frivole de valori
Premergătoare unor inerente orori.
Asta-i bătălie de idealuri.
Ce n-au fost vreodată sfinte.
Doar cu-aghiasm'-un pic stropite
Ca să semene cu cele sfinte.
Dar, și-aghiasma apă se preface
În mâinile ce nu-s dibace.
Iar inimile din pumnale-asurzitoare,
Se înmoaie precum paiul atins de lama unei cositoare.
Dans murdar pe vârful sticlei
Dansez tango, ochi în ochi cu handicapul,
Iar tribunalul strigă: „TĂIAȚI-I CAPUL!”
Îmi dau foc fiorilor de stradă,
Jucând în sticluță, la margine de apă.
Bani murdari, trecuți prin labe de fier,
Și ochii țintă spre al nouălea cer,
Copii tăiați la gât de paguba prostiei,
Otrăviți de lanțul ruginit al modestiei.
Pișat pe pantaloni de vin înmagazinat,
Pe bot borât de părerea unui căcat,
Tremurând, mai aprind încă un chibrite,
Iar viața-mi spune iar: „TACI ȘI ÎNGHITE!”
Vrei să scoți un prezervativ din buzunar,
Știind că și așa ești destul de murdar,
Îți pui centura de piele pe nas
Și iarăși tragi o privire la ceas.
Când se va termina nebunia asta
Iar fricile vor spune: „Cu asta, basta!”,
Genunchii din ceară să se topească
Și durerea de suflet să te ocolească.
Tăria să nu mai fie așa de bună,
Ca o femeie udă, scăpată de furtună,
Adio, stare de ebrietate,
Adio, scopuri nerealizate.
Filozofie
Prin odiseea gândirii, pe marea suișurilor intime,
Axiomele se destramă, în ecourile sublime.
Ontologia se-ntrepătrunde cu epistemologia vastă,
Și-n labirintul eticii, moralitatea noastră se-ncastă.
Cogitația, veșnică flacără, în creuzetul minții arde,
Conștiința, printr-un spectru larg de culori, se desfășoară și se pierde.
Alegoria peșterii, rediviva, umbre pe pereți păstrează,
Ce în lumina cunoașterii, forme noi și neașteptate le ia și le învăluie în ceață .
Neliniștea existențială, pe drumul rațiunii se grăbește ,
În dialog socratic, sufletul cu sine se întrece.
Prin deducții și inducții, în abstracțiuni înalte,
Filosofia, precum Penelopa, realități înfiripă și destramă.
Prin odiseea gândirii, ontologic se naște și se desface,
În sinele ce-l explorăm, noi găsim și pierdem ace.
Metafizica ne cheamă, s-o urmăm în vise și trezie,
Navigăm prin ceața efemerului, spre portul esențelor eterne.
Prin odiseea gândirii, într-un pelerinaj al minții,
Ne plecăm la templele gândirii, cu întrebări și amintiri sacre în desagă.
În acest panteon conceptual, unde divinități nevăzute licăresc ,
Filosofia-și întinde vela, spre orizonturi noi, mereu provocând.
"Inspirat de ofertă"
De ziua națională a culturii 🇹🇩
"Inspirat de ofertă"
10 motivații
Pentr-un milion de motive,de vieți.
10 motivatii sa poti sa te ierti
Milion de motive sa vrei, sa poti si sa speri
10 motivatii
Sa te ridici ...din ruine
In credințe si vreri
Milion de motive sa nu uiti de ieri
10 motivatii legate de țel
Milion de motive puse in
Inimi ce pier.
Compozitie din litere inspirata urmare a unei oferte făcută de George Augustin Stirbat .
Florin Ristea
15.01.2024
Esența
Ce codru albastru!Ce lume de foc!
Ce zile grabite cand nu stai pe loc!
Dar unde fugim?In stanga?in dreapta?
Spre ce ratacim cand ne trece viata?
De ce tii tristețea in sticla de vin?
Și lacrimile plânse în cea de venin?
Cu ce tratezi rana,cand vine din interior?
Cum iti iei adio cand deja ti e dor?
Ce lume abstracta,ce viață de pion!
Ce zile pierdute,cand nu stai pe tron.
Cine s oamenii care ti erau dragi odata?
Ai scris pe morminte iubirea si ai abandonat o?
Ai pus amintirile intr o coroana care se vestejește?
Sau ai astupat tu cu pamant privirea care te n calzea odata?
Pentru cine te ai trudit atația ani?
Pentru o falsa speranță?
Alergand zi de zi dupa bani,
Iți pierzi a ta importanță...
Bătaie
Bătaia inimilor
Zguduie orizontul.
Bat cu putere ca pumnale
În ale rațiunii ziduri înfricoșătoare.
Luptă pe viață și pe moarte:
Deliciul dorinței;
Versus siropul speranțelor deșarte
Ce se scurge printre craniile capetelor sparte.
Gândul, oștean temerar,
Frate de sânge cu pornirea parșivă
De a crea o lume distopică
În care fiece idee e liberă.
Sincronism în sincretism,
Istețime-n cretinism.
Alăturări frivole de valori
Premergătoare unor inerente orori.
Asta-i bătălie de idealuri.
Ce n-au fost vreodată sfinte.
Doar cu-aghiasm'-un pic stropite
Ca să semene cu cele sfinte.
Dar, și-aghiasma apă se preface
În mâinile ce nu-s dibace.
Iar inimile din pumnale-asurzitoare,
Se înmoaie precum paiul atins de lama unei cositoare.
Other poems by the author
Un gram de om pentru eternitate
Mă învelesc cu pătura nimicniciei mele
Și-adorm cu gândul dus la nemurire,
Mă plimb hai-hui, un Nu prin Univers,
Cu tolba mea de lacrimi și c-un vers.
Strecor din ușa galaxiei moarte
Un maldăr de caiete, gros,
Sunt toate gândurile mele,
Notate cu un scris frumos.
Un gram de om pentru eternitate,
Un mic caiet de poezii,
Las pentru omenirea toată
Un vis de om pentru cei vii.
Cu inima curată
Frumoase sunt petele de lumină pe covorul negru al inimii mele,
Căci tot ce mai luminează inima mea sunt clipele cu tine.
Flori-de-colț pe crestele munților, nuferi în lac sunt zâmbetele tale,
Iar mângâierile în noapte sunt plasturi pentru rănile inimii mele.
Șoptite sunt vorbele tandre ale buzelor tale ca susurul izvorului de munte
Și mă răcoresc așa cum apa de izvor răcorește setea unui drumeț ostenit.
Tandre și pline de blândețe sunt privirile tale atunci când rătăcesc
Prin labirintul tristeților mele, și doar sărutul tău reușește să mă găsească.
Prins în vrajă de calmul și gingășia cu care mă primești în brațele tale
Semnez cu lacrimi pe obrazul inimii mele fragmente de neuitat
Și ca un omagiu adus iubirii mă las purtat de valul perfect al trupului tău
Într-o călătorie prin universul dragostei carnale, cu inima-mi curată.
Închisoarea sufletului
În adâncuri hibernale
Șade sufletu-mi legat
Să nu-mi iasă pe afară
Și să zboare în neant.
L-am legat în primăvară,
Când iubeam o domnișoară,
Și de-atunci am jurat
Să rămână-n veci legat.
Cu cătușe de argint
Și zăbrele făurite
Din iubirile trecute,
Așa, Doamne, l-am legat.
L-am legat de frica morții
Ce-mi jurase să-mi aducă,
Când văzuse că-n iubire
E doar suferință pură.
I-am promis de atâtea ori,
Că în răsărit de zori,
Eu și inima-mi nătângă
Vom sădi în lume flori.
Să le iubim doar pe ele,
Să nu mai iubim muiere,
Să ne ridicăm un zid
În grădina de argint.
Unde vom sădi lalele
Și zambile, viorele,
Iar aproape de fântână
Vom planta un nuc, să-mi ție.
Umbră-n anii bătrâneții,
Când vor vizita nepoții,
Să le povestesc de lume
Și de sufletul din mine.
Bârfitorul
Să judeci ale mele fapte...
Greșit-am, oare, cu ceva
De toci aşa mărunt, mărunt,
Cam tot ce e în viaţa mea?
Întoarce-ţi faţa către tine,
Doreşte-ţi să te schimbi cumva!
Aşa, poate, mă uiţi pe mine
Şi faci ceva cu viaţa ta.
Nu plânge altul pentru tine
Şi nici nu vrea durerea ta.
De ce te-ar mai durea pe tine
Durerea surdă a altcuiva?
Trăieşte-ţi viaţa cum o ştii
Nu critica şi nici huli,
Doar uită-te la umbra ta
Şi, poate, vezi ce om devii.
Nuanță de gri
Nuanțele de gri sunt singurele umbre
Ce dansează sălbatic în calea ochilor,
Dorind să ascundă culorile curate,
Cerșesc grăbite atenția mea totală.
Infinitul curcubeu de nuanțe închise
Mă acaparează și mă izolează,
Creând pentru mine în abisuri
Un amestec de tristețe supremă.
Îmi măsoară apoi adâncimea tristeții
Cu o nuanță de gri metalizat,
Iar sălbaticul rânjet de mândrie
Mă face să cred că a reușit.
Intensitatea de gri asupra ființei mele
Îmi trezește neîmplinirile trecute
Și dorind să se sfârșească mai repede,
Îl rog să pregătească nuanța fatală.
Îmi închide cu nuanțele accesul spre viitor
Și izbindu-mă furios într-o fundătură,
Se năpustește exaltat din umbra griului
Spre jalnica și sumbra mea făptură.
Simt cum un gri nesfârșit mă străpunge,
Pătrunde în mine și curge prin sânge,
E parte din mine, îl simt peste tot,
Se face comod și așteaptă să mor.
Văd cerul senin acum când sunt mort
Și o liniște dulce mă îmbie la somn,
Din ape spre cer se ridică în zori
Frumos curcubeul plin de culori.
Flămânzi
Pe dealuri de gheață se plimbă voit
Moartea cu coasa și un popă lihnit,
E iarnă în sat si mor dezveliți
Copiii și adulții de foame răzbiți
Ascultă cum urlă câinii la lună
Și cum le răspund oameni din umbră,
E foame în sat și nu e scăpare,
Din lanțuri de om doar moartea ne trage.
Ne strigă strigoii din capătul văii,
Ne alungă prin noapte teama de moarte,
Ne frige pământul la mâini și la coate,
Genunchii... de gură sunt tot mai aproape.
Am fost pentru ei doar vite și oi,
Simple schelete scrise-n caiete,
Ne-om plânge în vară morții cu teamă
Să nu ne audă ciocoii din iarbă.
Un gram de om pentru eternitate
Mă învelesc cu pătura nimicniciei mele
Și-adorm cu gândul dus la nemurire,
Mă plimb hai-hui, un Nu prin Univers,
Cu tolba mea de lacrimi și c-un vers.
Strecor din ușa galaxiei moarte
Un maldăr de caiete, gros,
Sunt toate gândurile mele,
Notate cu un scris frumos.
Un gram de om pentru eternitate,
Un mic caiet de poezii,
Las pentru omenirea toată
Un vis de om pentru cei vii.
Cu inima curată
Frumoase sunt petele de lumină pe covorul negru al inimii mele,
Căci tot ce mai luminează inima mea sunt clipele cu tine.
Flori-de-colț pe crestele munților, nuferi în lac sunt zâmbetele tale,
Iar mângâierile în noapte sunt plasturi pentru rănile inimii mele.
Șoptite sunt vorbele tandre ale buzelor tale ca susurul izvorului de munte
Și mă răcoresc așa cum apa de izvor răcorește setea unui drumeț ostenit.
Tandre și pline de blândețe sunt privirile tale atunci când rătăcesc
Prin labirintul tristeților mele, și doar sărutul tău reușește să mă găsească.
Prins în vrajă de calmul și gingășia cu care mă primești în brațele tale
Semnez cu lacrimi pe obrazul inimii mele fragmente de neuitat
Și ca un omagiu adus iubirii mă las purtat de valul perfect al trupului tău
Într-o călătorie prin universul dragostei carnale, cu inima-mi curată.
Închisoarea sufletului
În adâncuri hibernale
Șade sufletu-mi legat
Să nu-mi iasă pe afară
Și să zboare în neant.
L-am legat în primăvară,
Când iubeam o domnișoară,
Și de-atunci am jurat
Să rămână-n veci legat.
Cu cătușe de argint
Și zăbrele făurite
Din iubirile trecute,
Așa, Doamne, l-am legat.
L-am legat de frica morții
Ce-mi jurase să-mi aducă,
Când văzuse că-n iubire
E doar suferință pură.
I-am promis de atâtea ori,
Că în răsărit de zori,
Eu și inima-mi nătângă
Vom sădi în lume flori.
Să le iubim doar pe ele,
Să nu mai iubim muiere,
Să ne ridicăm un zid
În grădina de argint.
Unde vom sădi lalele
Și zambile, viorele,
Iar aproape de fântână
Vom planta un nuc, să-mi ție.
Umbră-n anii bătrâneții,
Când vor vizita nepoții,
Să le povestesc de lume
Și de sufletul din mine.
Bârfitorul
Să judeci ale mele fapte...
Greșit-am, oare, cu ceva
De toci aşa mărunt, mărunt,
Cam tot ce e în viaţa mea?
Întoarce-ţi faţa către tine,
Doreşte-ţi să te schimbi cumva!
Aşa, poate, mă uiţi pe mine
Şi faci ceva cu viaţa ta.
Nu plânge altul pentru tine
Şi nici nu vrea durerea ta.
De ce te-ar mai durea pe tine
Durerea surdă a altcuiva?
Trăieşte-ţi viaţa cum o ştii
Nu critica şi nici huli,
Doar uită-te la umbra ta
Şi, poate, vezi ce om devii.
Nuanță de gri
Nuanțele de gri sunt singurele umbre
Ce dansează sălbatic în calea ochilor,
Dorind să ascundă culorile curate,
Cerșesc grăbite atenția mea totală.
Infinitul curcubeu de nuanțe închise
Mă acaparează și mă izolează,
Creând pentru mine în abisuri
Un amestec de tristețe supremă.
Îmi măsoară apoi adâncimea tristeții
Cu o nuanță de gri metalizat,
Iar sălbaticul rânjet de mândrie
Mă face să cred că a reușit.
Intensitatea de gri asupra ființei mele
Îmi trezește neîmplinirile trecute
Și dorind să se sfârșească mai repede,
Îl rog să pregătească nuanța fatală.
Îmi închide cu nuanțele accesul spre viitor
Și izbindu-mă furios într-o fundătură,
Se năpustește exaltat din umbra griului
Spre jalnica și sumbra mea făptură.
Simt cum un gri nesfârșit mă străpunge,
Pătrunde în mine și curge prin sânge,
E parte din mine, îl simt peste tot,
Se face comod și așteaptă să mor.
Văd cerul senin acum când sunt mort
Și o liniște dulce mă îmbie la somn,
Din ape spre cer se ridică în zori
Frumos curcubeul plin de culori.
Flămânzi
Pe dealuri de gheață se plimbă voit
Moartea cu coasa și un popă lihnit,
E iarnă în sat si mor dezveliți
Copiii și adulții de foame răzbiți
Ascultă cum urlă câinii la lună
Și cum le răspund oameni din umbră,
E foame în sat și nu e scăpare,
Din lanțuri de om doar moartea ne trage.
Ne strigă strigoii din capătul văii,
Ne alungă prin noapte teama de moarte,
Ne frige pământul la mâini și la coate,
Genunchii... de gură sunt tot mai aproape.
Am fost pentru ei doar vite și oi,
Simple schelete scrise-n caiete,
Ne-om plânge în vară morții cu teamă
Să nu ne audă ciocoii din iarbă.