Timpul rămas

Ți se năruie lumea și pici,

Aidoma lovit de bici,

Răcnești,oftezi ori plângi...

Vrei să dispari și fugi 

Încotro te duce pasul;

Crezi că venise ceasul,

Să ceri sorții socoteală;

De ce nu ți cruță o greșeală?...

Ci spulberă într-o clipită 

Starea ta împlinită...

Te calmezi un pic,te uiți ;

Cum ai putea piesa s o muți...

Fără să comiți o gafă,

Să nu ți sufle bafta-n ceafă,

Când iei decizii pripite,

Atras în cale de ispite,

Ce -ti promit marea cu sarea,

Întretăindu-ti suflarea 

Și -ti întunecă judecata;

Iar ți se puse pata,

Să urmezi un drum greșit,

Pierdut, fără sfârșit..

Printr -un labirint obscur,

Ești dezlegat de la un șnur ;

Te împiedici și cazi iar 

Și iar simți un gust amar...

Mă retrag ori să risc?..

Orice abis are și -un pisc..

Cu destinul mă impac,

Din fărâme mă refac...

Orizontul e pierdut 

Pe-o mare -ntunecatä

Împrăștiind tăcut 

Năframa-nlăcrimată 

Sub vălul neguros

Plutea înfrigurată 

La cârma vântului tăios 

Bolta încruntată. 

Luna,printre umbre

Licărea cu sfială 

Gălbejită din fire

Cu nuanță virtuală. 

Hoinărea o barcă 

În vârtejul apei

Ìmpänzitä leoarcä

Sub spasmul pleoapei  

Fălcile adâncului 

O sorbeau însetate, 

Spre brațele malului 

Din răsputeri se zbate.

Se -agăță de -o buturugă

Zdrobindu -se de stânci 

In strigäte de rugä

De-ale sufletelor voci...

Un sentiment retrăit

Pecetluit de un clișeu,

Deja vu fu numit,

Căci revenea mereu..

Semne de întrebare 

În minte încolțeau;

A fi sau a nu fi,oare,

Din stele ce curgeau..

De ce urmele dispar

Amintirilor furate 

Și doar gândul bizar 

Bântuie în noapte?.

.

Și dincolo de sfârșit 

Spulberat în neființă,

De enigme copleșit 

Geme omul de știință.

Un tunel nedeslușit,

Orbit de strălucire;

Este oare plăsmuit 

Pentru nemurire?..

Ca o frunză frântă 

Ruginit-am timpuriu

Sub stropii ce frământă

Din cerul cenușiu. 

În vârtej mă poartă 

Pe căi întortocheate 

Bătătorita soartă 

De vise -nlăcrimate...

La răspăntie de drum 

Mă saltă văntul, aprig,

Suflând din bucium,

Mă-nvăluie de frig...

Lipsită de căldură, 

Mă pierd în neputință, 

Pe ramura ce tremură 

Sorbită n neființă..

Golașă de culoare

Ce ma-mplinea odată;

Azi mistuie sub soare 

Iubirea mea uitată...

Timpul fuge, galopând,

Nu stă locului nicicând,

Nu ne dă răgaz o clipă,

Purtați pe -a lui aripă;

Spre zările necunoscute,

Pe cărări demult uitate,

Unde umbre se perindă 

Anii scurși să -i surprindă 

În tăcerea rămasă în urmă,

Cernând argint de brumă 

Peste amintiri ce șoptesc 

Și -n suflete de cuibăresc.

Pe tărâmul viselor apuse,

Gândul parcă se oprise;

Se crease de fapt o iluzie,

Din ale simțului confuzie?!..

Ori fusese doar o recapitulare 

Din a conștiinței mustrare?!..

Sfârșitul e mereu aproape,

Vremea ticăie -n pleoape.

Vine ziua ultimului ceas,

Ce ne îndeamnă la popas 

Pe drumul ce va sta pe loc,

Când piesa ta iese din joc...

Poezie -mi dai savoare 

Și sădești în mine floare.

Mă destăinui ție, muză 

Și te pictez pe -o frunză.

Ești oglinda virtuală,

Ce mă udă cu cerneală,

Scoate rime pe gură,

Mă reflectă în alură.

Mă spovedesc ție, magie,

Înșir emoții pe-o hârtie.

Ești sfetnicul meu tainic,

Al simțurilor paznic.

În zile sumbre,alinare 

Să mă pună pe picioare.

Ori delirul ce m-aväntă,

Când nimic nu mă frământă.

Ești mantie de ploaie,

Ce lăcrimează pe-o foaie.

Ești curcubeul ce răsare 

Într-o clipă de visare.

Ești patimă și artă,

Ce n-o găsesc pe hartă.

Ești tărâm ce tipic,

Mă expune liric...

Am cules prea multe gânduri

Dintr-un ciclu de erori.

Am agonisit durere

Cam vreo 404 ori.

Am surplus de informații,

Îmi e discul „C:” prea plin.

N-am nici spațiu, nici nădejde,

Sunt închis între valori.

Am extreme paradigme,

Chiar de ele sunt amare.

Poate aleg „Ctrl + Alt + Delete”,

Poate ultima din ele.

Timpul trece ca o boare,

Ca un vis fără hotar,

Șterge urme, lasă soare,

Leagă doruri în altar.

Curge-n orele tăcute,

Sculptează-n noi ce n-am știut,

Frunze cad, izvoare ascultă

Pașii celor ce-au trecut.

L-aș prinde-n palme să rămână,

Dar fuge-n vânt, fuge în zori,

Ne dă aripi, ne îndrumă,

Ne topește ca pe nori.

Timpul vine, timpul pleacă,

Numai clipa e a ta,

Fă din ea o stea ce veșnic

Într-un suflet va dura.

Ce este omul, fiinţa trecãtoare?

Un chip scãldat în umbre şi în soare!

Minune care-apare şi-apoi trece

Şi-ntreagã urma ei, rãmâne rece.

Lut moale, bucuros c-a fost sãpat

Şi îngrijit, udat şi cultivat,

Ţãrânã, socotindu-şi viaţa-n "ani",

Şuvoi încetinit de bolovani.

Nu este fiinţa dulce şi hazlie

Mai mult decât un vers de poezie...

Se bucurã şi strofa şi poetul,

Şi-apoi se stinge-ncetul cu încetul.

Cum trece coasa peste pipirig

Şi tremurã ţãrâna şi i-e frig,

Cum se deşirã firul de pe fus,

Aşa-i şi omul. Nu mai e. S-a dus!...

Dacă cândva eram un canibal

Acum sunt ceva mai sexual

Ceva mai rău, demonic și folcloric 

un succubus, dar doar metaforic 

Căci foamea nu e defapt pentru sex

"Conexiune" îi spune în dex

Însă să fie asta adevărat nu cred

Căci vine dintr-un loc mai fraged

Vine dintr-o parte întunecată 

ce visează sa fie vindecată

Sau mai bine zis adorată 

Iubită, văzută, venerată 

si niciodată uitată

niciodată judecată 

mereu de ei sa fie vrută 

Si in genunchi să se pună 

Mâna să mi o ceară..

...Dar stai, pe mine valul m-a luat 

Nu asta vreau cu adevărat 

Vreau sa fiu înțeleasă, jur

Toată durerea să nu o mai îndur 

Si mâini pe corp să simt

Chiar și dacă mint

Ele să nu se retragă 

Ci sa continue sa meargă 

Căci faptul e consumat

Corpul mi-e stricat 

Si chiar și asa

Sufletul tot le vrea

Atingerea și înțeulegerea.

Însă Sasha nu pare sa ofere

Iar Will nu mai vrea sa sufere

Pe Mark nu l-as m-ai deranja

Poate Costea m-ar rearanja

Denji e cel ce m-a stricat 

Si nimeni nu m-a mai purificat

Căci doar Isus de asta e capabil

Deși un alt drac ar fi favorabil

Poate unul care sa fie incubus

Corpul lui să fie tot distrus

Asa cum zice și acel vers

Virgins belong to Virgins,

Leftovers belong to leftovers.

Nu plânge marea când se frânge

De stânca rece, fără grai,

Ci-n adâncimi tăcerea-și strânge

Tot cerul risipit din rai.

Așa și omul care poartă

În piept lumină fără preț,

Își vede sufletul la poartă

Vândut pe-un zâmbet mărunțel.

El dă din pâinea lui flămândul,

Din focul lui aprinde stele,

Dar cei ce-i încălzesc pământul

Îi lasă iarna-n piept cu ele.

Căci răul n-are colți de fiară,

Ci chipul celui ce-ai iubit,

Îți bate seara la cămară

Cu glasul blând și liniștit.

Nu sabia ucide omul,

Ci mâna care mângâia,

Mai greu apasă peste suflet

Sărutul fals decât o nuia.

De-aceea lumea-și face casă

Din cărți zidite cu minciuni,

Iar cel ce vine să le spargă

Rămâne singur printre spini.

El merge drept prin vreme strâmbă,

Ca plopul alb în câmp pustiu,

Cu fiecare frunză frântă

Se face cerul mai târziu.

Că omul bun nu moare-n moarte.

El moare, viu, câte puțin,

De fiecare dată când lumea

Îi cere cerul... drept destin.

Și poate Dumnezeu, în noaptea

Când a zidit întâiul dor,

A pus în inima cea bună

Întregul plâns al tuturor.

De-aceea omul bun nu cade.

El arde-ncet, fără să ceară.

Ca o candelă uitată

Ce ține cerul până-n moarte.