Voi fi…
Voi fi iarăși o pasăre-n noapte,
Iar luna am s-o înfulec cu lapte,
În cioc voi duce snopuri de stele,
Cu întunericul ascuns sub piele.
Voi reciti plângând un raft de cărți,
Din gânduri îmi voi face hărți,
Din când în când la subsuori,
Mi s-or ivi firesc ai zilei zori,
Voi mesteca în ziua cea lălâie,
Și voi servi-o rece cu lămâie,
Iar mintea am s-o mân la trap,
Lungit pe jos cu soarele sub cap.
Și mă voi ridica din pulberea uitării,
Precum se naște-n valuri spuma mării,
Cu brațele îmbrățișând stavilopozi,
Voi răspândi în lume mii de plozi.
Voi fi un vânt ce adie în amurg,
Prin mii de gânduri am să curg,
În pânza nopții am să mă-nfășor,
Și-ți voi fi somnul cel usor...
Voi ridica pe umeri norii grei,
Și am să-ți fac din toți cercei,
Voi prinde stelele frumoase,
Și-am să le fac lungi șaluri de mătase.
Și voi privi cu ochi de humă,
Cum noaptea cade ca o brumă,
Iar tu, ca cea dintâi plăpândă stea,
Vei străluci-n privirea mea...
Category: Love poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 9 января
Added in favorites: 1
Views: 207
Poems in the same category
Die Geschichte von Ze und Lebe in einer traurigen Welt (i) // Conflictul dintre Ze și el însuși
Într-o scurtă perioadă de timp, Ze trece de la fiind optimist
Având idealuri mari și zile pline de bucurie
La un nihilist convins, întrebându-se ”De ce exist?”
Neputându-și explica șocanta anomalie.
Totul era legat de Lebe, o personalitate ilustră
Ce aparent îi aducea lui Ze o interioară eufórie
Însă ce a dus la o dependență sinistră
Provocându-i cicatrici în a sa memorie.
Lebe se schimbase, motivele acesteia încă nu sunt cunoscute
Dar lipsa ei îl provoacă pe Ze să îndure o imensă jale.
Aducându-și aminte de lucrurile făcute și momentele plăcute
Ze rămâne singur, plângând în interior, cu toate camerele inimii goale.
Ze așadar, conștient de inevitabila evoluție,
Caută refugiu și începe să mediteze.
Dar propria lui conștiință nu îi oferă nici o soluție
Ci îi afișează crudul adevăr; Ze începe să ofteze.
Aceste ofturi și suferințe încet se adună
Ze, cu morala la pământ, cugetă spre Lebe
Își aduce aminte de momentele în care stăteau împreună
Suferind, personajul nostru de durere fierbe.
-steinkampf
Nu mai ating pământul
Călcând nisipul mișcător se-ascunde timpul
Șoptește valul povestind strălucitor
Plutind departe am uitat unde-i pământul
Vâslește sufletul mințit amăgitor
Privind o stea speranța caută prezentul
În așteptare se topește viitor
Zburând incert gândul descalecă pământul
Orbit de patimă lipsesc rătăcitor
Mă cuceresc troiene-abrupte de albastru
Lumina umblă prin abisul visător
Îngheață urmele impar călcând sihastru
Fuge pământul de sub tălpi amețitor
Strivit de umbră curge-n lacrimă trecutul
Prin amintire hoinăresc otrăvitor
Biată ființă ce întunecă pământul
Interpretând propria viață spectator
Din început crește-ncolțit deja sfârșitul
Mă sapă razele furtunilor de dor
Nu mai ating cu rădăcinile pâmăntul
Uscate zilele rănesc îngrozitor
Iluzie
Te pierde ochiul meu în peisaj,
Iar mintea caută să-ți recompună chipul,
În capul meu e-un amplu vernisaj,
Dar inima n-acceptă decât prototipul.
Și ilegal te port de atunci în suflet,
Și stau de veghe zilnic până-n zori,
Mi se preschimbă șoapta-n urlet,
Când mai întreb de tine printre trecători.
Și, nu știu, nici dacă ai fost reală,
Ori pofta mea te ține nefiresc în viață,
Sau poate căutarea mea este-o greșeală,
Dar chipul tău, e-un fel de boală rară.
Mă tem să nu te pierd deși nu te-am avut,
Pe fiecare umăr ce-l întorc îngheață mâna,
Dar în zadar că nimeni nu te-a mai văzut,
Ci numai ochiul meu și inima, păgâna.
Sunt prea bătrân să te mai caut zilnic,
Și nu știu nici o cale, instant să-ntineresc,
Adio, chip frumos, ce mă condamnă silnic,
Să spun himerelor, cu patos, te iubesc!
Pasărea de foc
Să ştii, iubirea zboară cel mai sus,
De abia ce-o poţi atinge cu privirea,
Nu zboară niciodată spre apus,
Spre răsărit zboară mereu iubirea.
Pare a fi o pasăre de foc,
Care brăzdează bolta nopţii,
Ca un meteor ce nu stă-n loc,
Ca o sfidare la adresa morţii.
De jos dac-o priveşti în zare,
Iubirea-i doar pe cer o mică pată,
Dar de pământ când se apropie îţi pare
Că poate să cuprindă lumea toată.
Pare a fi o pasăre de foc,
Ce bolta nopţii toamna o brăzdează,
Ca un meteor ce nu stă-n loc,
Ca un cocor prin inimi ce migrează.
Să ştii, iubirea zboară cel mai sus,
Doar îngerii pe lângă ea de se strecoară,
Nu zboară niciodată spre apus,
Spre răsărit iubirea veşnic zboară.
Die Geschichte von Ze und Lebe in einer traurigen Welt (i) // Conflictul dintre Ze și el însuși
Într-o scurtă perioadă de timp, Ze trece de la fiind optimist
Având idealuri mari și zile pline de bucurie
La un nihilist convins, întrebându-se ”De ce exist?”
Neputându-și explica șocanta anomalie.
Totul era legat de Lebe, o personalitate ilustră
Ce aparent îi aducea lui Ze o interioară eufórie
Însă ce a dus la o dependență sinistră
Provocându-i cicatrici în a sa memorie.
Lebe se schimbase, motivele acesteia încă nu sunt cunoscute
Dar lipsa ei îl provoacă pe Ze să îndure o imensă jale.
Aducându-și aminte de lucrurile făcute și momentele plăcute
Ze rămâne singur, plângând în interior, cu toate camerele inimii goale.
Ze așadar, conștient de inevitabila evoluție,
Caută refugiu și începe să mediteze.
Dar propria lui conștiință nu îi oferă nici o soluție
Ci îi afișează crudul adevăr; Ze începe să ofteze.
Aceste ofturi și suferințe încet se adună
Ze, cu morala la pământ, cugetă spre Lebe
Își aduce aminte de momentele în care stăteau împreună
Suferind, personajul nostru de durere fierbe.
-steinkampf
Nu mai ating pământul
Călcând nisipul mișcător se-ascunde timpul
Șoptește valul povestind strălucitor
Plutind departe am uitat unde-i pământul
Vâslește sufletul mințit amăgitor
Privind o stea speranța caută prezentul
În așteptare se topește viitor
Zburând incert gândul descalecă pământul
Orbit de patimă lipsesc rătăcitor
Mă cuceresc troiene-abrupte de albastru
Lumina umblă prin abisul visător
Îngheață urmele impar călcând sihastru
Fuge pământul de sub tălpi amețitor
Strivit de umbră curge-n lacrimă trecutul
Prin amintire hoinăresc otrăvitor
Biată ființă ce întunecă pământul
Interpretând propria viață spectator
Din început crește-ncolțit deja sfârșitul
Mă sapă razele furtunilor de dor
Nu mai ating cu rădăcinile pâmăntul
Uscate zilele rănesc îngrozitor
Iluzie
Te pierde ochiul meu în peisaj,
Iar mintea caută să-ți recompună chipul,
În capul meu e-un amplu vernisaj,
Dar inima n-acceptă decât prototipul.
Și ilegal te port de atunci în suflet,
Și stau de veghe zilnic până-n zori,
Mi se preschimbă șoapta-n urlet,
Când mai întreb de tine printre trecători.
Și, nu știu, nici dacă ai fost reală,
Ori pofta mea te ține nefiresc în viață,
Sau poate căutarea mea este-o greșeală,
Dar chipul tău, e-un fel de boală rară.
Mă tem să nu te pierd deși nu te-am avut,
Pe fiecare umăr ce-l întorc îngheață mâna,
Dar în zadar că nimeni nu te-a mai văzut,
Ci numai ochiul meu și inima, păgâna.
Sunt prea bătrân să te mai caut zilnic,
Și nu știu nici o cale, instant să-ntineresc,
Adio, chip frumos, ce mă condamnă silnic,
Să spun himerelor, cu patos, te iubesc!
Pasărea de foc
Să ştii, iubirea zboară cel mai sus,
De abia ce-o poţi atinge cu privirea,
Nu zboară niciodată spre apus,
Spre răsărit zboară mereu iubirea.
Pare a fi o pasăre de foc,
Care brăzdează bolta nopţii,
Ca un meteor ce nu stă-n loc,
Ca o sfidare la adresa morţii.
De jos dac-o priveşti în zare,
Iubirea-i doar pe cer o mică pată,
Dar de pământ când se apropie îţi pare
Că poate să cuprindă lumea toată.
Pare a fi o pasăre de foc,
Ce bolta nopţii toamna o brăzdează,
Ca un meteor ce nu stă-n loc,
Ca un cocor prin inimi ce migrează.
Să ştii, iubirea zboară cel mai sus,
Doar îngerii pe lângă ea de se strecoară,
Nu zboară niciodată spre apus,
Spre răsărit iubirea veşnic zboară.
Other poems by the author
Chiar azi...
Chiar azi pe tata îmi vine să îl sun,
Deși, e imposibil să-mi răspundă,
Mi-e dor de el și-aș vrea să-i spun,
Că lumea toată parcă se scufundă.
Mă duc în fundul curții lângă geamuri,
Și plâng în fața nucului bătrân,
Și parcă-l văd pe tata printre ramuri,
Și simt că veșnicia îmi intră în plămân.
Aș vrea să-i spun că nu mai am răbdare,
Sfârșitul să-l aștept ca pe un dar târziu,
M-aș prăbuși acum subit de pe picioare,
Plăpândă frunză în ramu-i să mă știu.
Și i-aș mai spune tatei că totul e schimbat,
Nimica nu mai este așa cum el știa,
Iar tot ce e iubire ori sentiment curat,
Se vinde pe tarabă la preț de mucava.
Să-mi ierte întristarea de om nemângâiat,
Îmbrățișez copacul și simt că trupu-i strâng,
Iar frunzele căzură în freamăt neîncetat,
Și ramurile toate trosnesc ușor și plâng.
Să poți uita…
Să poți uita e-un har,
Să poți uita-i virtute
De nimeni să nu ai habar,
În clipele tăcute.
Să poți uita e-un leac,
Să poți uita e tihnă,
Și-ai să trăiești un veac,
Cu sufletu-n odihnă.
Să poți uita e zbor,
Spre ceruri larg deschise,
Un cântec plin de dor,
Cu suferinți nescrise.
Să poți uita-i un dar,
Din suflet dat iubirii,
E crinul din altar,
Cununa dată firii.
Să poți uita e vis,
Un tainic legământ,
Un sunet necuprins,
Ce va erupe-n cânt.
Să poți uita e drumul,
Ce duce spre lumină,
Jăratecul și scrumul,
Ce piere în surdină.
Tu, uită, tot ce-i greu,
Și lasă-ți calea dreaptă,
Și sufletu-ți mereu,
Îți va vorbi în șoaptă.
Totul e alb...
Totul e alb, privirea mi-e albă,
Iar iarna bea țurțuri la halbă,
Ninge ciudat din pământ către cer,
Iar vântul turbat împrăștie ger.
Totul e alb, și albă mi-e fața,
Iar iarna sub soare-și dă viața,
La berărie se vinde zăpadă,
Lumea consumă troiene în stradă.
Totul e alb, și beția mi-e albă,
Calul îmi paște gheață, nu iarbă,
Printre ninsori sub un soare defunct,
Alerg... și sunt fulg, și sunt punct.
Totul e alb, și urma rămasă e albă,
Iarna îmi stă adormită sub barbă,
Ninge ciudat din ochii mei către cer,
Țin iarna în mine și-i sunt temnicer.
Despărțire
Fugim de noi spre-a ne zdrobi,
Iar zborul tău e prăbușirea mea,
Din mine o aripă ți-aș încropi,
Că poate-o să te-ntorci cândva.
Stârnim vulcani la fiecare clocot,
Iar pasul meu e alergarea ta,
Ți-aș implanta pe buze-un hohot,
Să râzi în somn de farsa mea.
Strivim în dinți cuvinte ce unesc,
Și întâlnirile sfârșesc cu brio,
Cu buzele îmi murmuri:Te iubesc!
Cu ochii însă îmi strigi ...Adio!
Ni-s toate visele devreme ori târzii,
Fântânile au secat așa ciudat deodată,
Din noi sfârșit-au nenăscuți copii,
Și au murit stupid o mamă și un tată.
Un toast al despărțirii se cuvine,
Cu întrebări pe muchie de cuțit,
Pe un mormânt și-o cruce în ruine,
Într-un sicriu comun și neacoperit.
Îndoiala...
Ce suflet o fi fost, între apă şi lut?
Ce muget anost, peste veacuri ascult.
Ce lumină a pătruns la-nceput în genom?
Ce întuneric i-acum pe pământ, peste om.
Ce cuvânt s-a rostit în vremelnicul haos?
Ce minciuni proslăvesc ei acum in pronaos.
Ce rugi au fost înălţate de sfinţi către cer?
Ce viaţă urâtă şi ce suflet mizer.
Ce om, ce cuvânt, care sfânt legământ?
Ce lumină, ce început, care apă... ce lut?
Mi-e dat...
Să scriu despre lacrimi,
Lacrimi fiind,
Pe valuri de patimi,
Și țărmuri de jind.
Să scriu despre plâns,
Bocet fiind,
Despre nopți ce au strâns,
Visuri ce mint.
Să scriu de părinți,
Părinte fiind,
Cu ochii fierbinți,
Aş scrie... Iubind.
Să scriu despre dor,
Durere fiind,
Eu cred c-am să mor,
Încontinuu scriind...
Chiar azi...
Chiar azi pe tata îmi vine să îl sun,
Deși, e imposibil să-mi răspundă,
Mi-e dor de el și-aș vrea să-i spun,
Că lumea toată parcă se scufundă.
Mă duc în fundul curții lângă geamuri,
Și plâng în fața nucului bătrân,
Și parcă-l văd pe tata printre ramuri,
Și simt că veșnicia îmi intră în plămân.
Aș vrea să-i spun că nu mai am răbdare,
Sfârșitul să-l aștept ca pe un dar târziu,
M-aș prăbuși acum subit de pe picioare,
Plăpândă frunză în ramu-i să mă știu.
Și i-aș mai spune tatei că totul e schimbat,
Nimica nu mai este așa cum el știa,
Iar tot ce e iubire ori sentiment curat,
Se vinde pe tarabă la preț de mucava.
Să-mi ierte întristarea de om nemângâiat,
Îmbrățișez copacul și simt că trupu-i strâng,
Iar frunzele căzură în freamăt neîncetat,
Și ramurile toate trosnesc ușor și plâng.
Să poți uita…
Să poți uita e-un har,
Să poți uita-i virtute
De nimeni să nu ai habar,
În clipele tăcute.
Să poți uita e-un leac,
Să poți uita e tihnă,
Și-ai să trăiești un veac,
Cu sufletu-n odihnă.
Să poți uita e zbor,
Spre ceruri larg deschise,
Un cântec plin de dor,
Cu suferinți nescrise.
Să poți uita-i un dar,
Din suflet dat iubirii,
E crinul din altar,
Cununa dată firii.
Să poți uita e vis,
Un tainic legământ,
Un sunet necuprins,
Ce va erupe-n cânt.
Să poți uita e drumul,
Ce duce spre lumină,
Jăratecul și scrumul,
Ce piere în surdină.
Tu, uită, tot ce-i greu,
Și lasă-ți calea dreaptă,
Și sufletu-ți mereu,
Îți va vorbi în șoaptă.
Totul e alb...
Totul e alb, privirea mi-e albă,
Iar iarna bea țurțuri la halbă,
Ninge ciudat din pământ către cer,
Iar vântul turbat împrăștie ger.
Totul e alb, și albă mi-e fața,
Iar iarna sub soare-și dă viața,
La berărie se vinde zăpadă,
Lumea consumă troiene în stradă.
Totul e alb, și beția mi-e albă,
Calul îmi paște gheață, nu iarbă,
Printre ninsori sub un soare defunct,
Alerg... și sunt fulg, și sunt punct.
Totul e alb, și urma rămasă e albă,
Iarna îmi stă adormită sub barbă,
Ninge ciudat din ochii mei către cer,
Țin iarna în mine și-i sunt temnicer.
Despărțire
Fugim de noi spre-a ne zdrobi,
Iar zborul tău e prăbușirea mea,
Din mine o aripă ți-aș încropi,
Că poate-o să te-ntorci cândva.
Stârnim vulcani la fiecare clocot,
Iar pasul meu e alergarea ta,
Ți-aș implanta pe buze-un hohot,
Să râzi în somn de farsa mea.
Strivim în dinți cuvinte ce unesc,
Și întâlnirile sfârșesc cu brio,
Cu buzele îmi murmuri:Te iubesc!
Cu ochii însă îmi strigi ...Adio!
Ni-s toate visele devreme ori târzii,
Fântânile au secat așa ciudat deodată,
Din noi sfârșit-au nenăscuți copii,
Și au murit stupid o mamă și un tată.
Un toast al despărțirii se cuvine,
Cu întrebări pe muchie de cuțit,
Pe un mormânt și-o cruce în ruine,
Într-un sicriu comun și neacoperit.
Îndoiala...
Ce suflet o fi fost, între apă şi lut?
Ce muget anost, peste veacuri ascult.
Ce lumină a pătruns la-nceput în genom?
Ce întuneric i-acum pe pământ, peste om.
Ce cuvânt s-a rostit în vremelnicul haos?
Ce minciuni proslăvesc ei acum in pronaos.
Ce rugi au fost înălţate de sfinţi către cer?
Ce viaţă urâtă şi ce suflet mizer.
Ce om, ce cuvânt, care sfânt legământ?
Ce lumină, ce început, care apă... ce lut?
Mi-e dat...
Să scriu despre lacrimi,
Lacrimi fiind,
Pe valuri de patimi,
Și țărmuri de jind.
Să scriu despre plâns,
Bocet fiind,
Despre nopți ce au strâns,
Visuri ce mint.
Să scriu de părinți,
Părinte fiind,
Cu ochii fierbinți,
Aş scrie... Iubind.
Să scriu despre dor,
Durere fiind,
Eu cred c-am să mor,
Încontinuu scriind...