Voi fi…
Voi fi iarăși o pasăre-n noapte,
Iar luna am s-o înfulec cu lapte,
În cioc voi duce snopuri de stele,
Cu întunericul ascuns sub piele.
Voi reciti plângând un raft de cărți,
Din gânduri îmi voi face hărți,
Din când în când la subsuori,
Mi s-or ivi firesc ai zilei zori,
Voi mesteca în ziua cea lălâie,
Și voi servi-o rece cu lămâie,
Iar mintea am s-o mân la trap,
Lungit pe jos cu soarele sub cap.
Și mă voi ridica din pulberea uitării,
Precum se naște-n valuri spuma mării,
Cu brațele îmbrățișând stavilopozi,
Voi răspândi în lume mii de plozi.
Voi fi un vânt ce adie în amurg,
Prin mii de gânduri am să curg,
În pânza nopții am să mă-nfășor,
Și-ți voi fi somnul cel usor...
Voi ridica pe umeri norii grei,
Și am să-ți fac din toți cercei,
Voi prinde stelele frumoase,
Și-am să le fac lungi șaluri de mătase.
Și voi privi cu ochi de humă,
Cum noaptea cade ca o brumă,
Iar tu, ca cea dintâi plăpândă stea,
Vei străluci-n privirea mea...
Category: Love poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 9 января
Added in favorites: 1
Views: 174
Poems in the same category
Am încercat
Am tot încercat să clădesc un suflet de piatră
Dar în ochii mei umiditatea era prea înaltă
Și tot adunând de ici, de colo câte un pic
Azi mi-e mult prea greu să pot să-| mai ridic.
Și chiar și-așa am continuat să te aştept
Chiar dacă înțelegeam prea bine
Că trebuie să-mi sting luminile din piept
Și să-mi continui drumul vieții fără tine.
Aș fi naivă să cred că te mai schimbi,
Nu mai găsesc motive pentru a rămâne.
Și chiar de sufletul mi-e plin de ghimpi
Încerc cu greu să mă despart de tine.
Am irosit prea mult timp pe speranțe
Ce in final s-au dovedit a fi deșarte.
Întinse mi-au rămas ambele brațe
Când fără regrete m-ai lăsat în spate.
Am învățat căin zadar te strig mai tare
C-atunci mai tare tu nu mă auzi...
Și-am decăzut cu fiecare încercare
Doar să nu-mi rămână ochii vesnic uzi.
Ți-am fost deschisă ca o carte
Dar nu ai vrut să mă citești!
Și din senin m-ai lăsat în uitare
Fără să-ncerci măcar să mă-ntelegi.
P.S
Te-aș căuta la fundul sticlelor de vin
Am nevoie de tine mai mult de cât crezi!
Mi-e dorul de tine un rosu sangvin
Atat de mult pentru mine...contezi.
GLISSANDO
Ce ușor alunecăm din ludicul vals al florilor
În cel al amintirilor despre mâine și alte zile dorite
Ct de ușor ne desprindem de imaginea din multiplele oglinzi
În care ne reflectăm în fiecare zi, fixând aleator un alt chip
Pe care nici noi nu îl mai recunoaștem câteodată.
Vrem să ne desprindem din masca ce nu ne seamănă,
Nu suntem noi sub acea față plină de șanturi săpate de griji si timp
Cutia ce ne tine captivi este o carapace prea strâmtă pentru suflet
Nu mai este cea în care Maestrul Lutier ne-a lăsat inocenți
În armoniile crude ale începutului vibrând în celeste acorduri.
Doar când lucizi, ne smulgem una după alta aceste măști,
Vedem câteodată cum ne zâ mbește ironic un chip tânăr
Care îți aduce aminte de tine, jumătatea bună din tot ce puteai fi.
Libertate,dragoste,tu
Iubito,tu ești libertatea mea,
Dragostea nu există în afara ta!
De aceea prefer să stau închis în dragostea mea pentru tine,
Precum prizonierul și-a pierdut speranța,
Așa și eu m-am predat ție!
Iubito,tu ești dragostea mea,
Nu există libertate în afara ta!
De aceea te doresc necontenit
Chiar dacă știu că absența ta
Îmi pricinuiește suferință...
Vreau să mă jertfesc ție,
Prefer neexistența decât neiubirea ta,
Iubito,tu ești libertatea și dragostea mea!
(31 mai 2024 Vasilica dragostea mea)
Contopire
Aș vrea să fiu tremurul ierbii sub pas,
Secunda ce-i leagănă glezna-n tăcere,
Un foșnet stingher ce-n urmă a rămas,
Umbra ei caldă cu miros de plăcere.
Să-i fiu amurgul topit în privire,
Cenușa fierbinte a zilei ce moare,
Să ard în lumina priviri-i subțire,
Precum o plăpândă rază de soare.
Aș vrea să mă frâng, să-i dărui lumină,
Să-mbrac haina nopții, s-o legăn în vis,
Să fiu mângâierea ce părintesc o alină,
Ursitoarea nebună ce un prinț i-a promis.
Să-i fiu rădăcina adâncă din sânge,
Să-i cresc printre gânduri ca ram înverzit,
Să-i port primăvara în floarea ce plânge,
Și toamna-n oftatul de vânt răvășit.
Și dacă destinul va vrea să m-alunge,
Să fiu doar lumina ce-n vis i-a rămas,
Un ultim sărut ce pe buze se frânge,
Tremurul ierbii sub molcomu-i pas.
Oftat…
În noapte timpul curge greu,
Prin ore reci, prin trupul meu,
Și luna-i al meu ochi sticlos,
Ce-apusul astăzi mi l-a scos.
Sub gene triste, lacrimi cad,
Ca două boabe de smarald,
De gânduri care mă topesc,
De doruri ce mă mistuiesc.
Și iarăși stau și te aștept,
Sub teii care plâng în piept,
Să-ți văd privirea, să te chem,
Din scrum să-nvie-un dulce semn.
Și-mbrac tăcerea în culori,
Plângând iubirea până-n zori,
Când teii înfloresc din nou,
Ca într-un trist și vechi tablou.
Și-n frunza lor tot mă scufund,
Cu chipul tău mereu în gând,
Și-mi freamătă amoru-n piept,
De-atâta dor și chin nedrept.
Și-n umbra nopții mă cobor,
Pe drumul vechi, căutător,
Dar teii parcă-mi spun încet,
Că timpul s-a pierdut discret.
Dar tot visez sub cerul clar,
Purtând în suflet un altar,
Cu teii martori, plini de dor,
La chipul tău nemuritor.
Am încercat
Am tot încercat să clădesc un suflet de piatră
Dar în ochii mei umiditatea era prea înaltă
Și tot adunând de ici, de colo câte un pic
Azi mi-e mult prea greu să pot să-| mai ridic.
Și chiar și-așa am continuat să te aştept
Chiar dacă înțelegeam prea bine
Că trebuie să-mi sting luminile din piept
Și să-mi continui drumul vieții fără tine.
Aș fi naivă să cred că te mai schimbi,
Nu mai găsesc motive pentru a rămâne.
Și chiar de sufletul mi-e plin de ghimpi
Încerc cu greu să mă despart de tine.
Am irosit prea mult timp pe speranțe
Ce in final s-au dovedit a fi deșarte.
Întinse mi-au rămas ambele brațe
Când fără regrete m-ai lăsat în spate.
Am învățat căin zadar te strig mai tare
C-atunci mai tare tu nu mă auzi...
Și-am decăzut cu fiecare încercare
Doar să nu-mi rămână ochii vesnic uzi.
Ți-am fost deschisă ca o carte
Dar nu ai vrut să mă citești!
Și din senin m-ai lăsat în uitare
Fără să-ncerci măcar să mă-ntelegi.
P.S
Te-aș căuta la fundul sticlelor de vin
Am nevoie de tine mai mult de cât crezi!
Mi-e dorul de tine un rosu sangvin
Atat de mult pentru mine...contezi.
GLISSANDO
Ce ușor alunecăm din ludicul vals al florilor
În cel al amintirilor despre mâine și alte zile dorite
Ct de ușor ne desprindem de imaginea din multiplele oglinzi
În care ne reflectăm în fiecare zi, fixând aleator un alt chip
Pe care nici noi nu îl mai recunoaștem câteodată.
Vrem să ne desprindem din masca ce nu ne seamănă,
Nu suntem noi sub acea față plină de șanturi săpate de griji si timp
Cutia ce ne tine captivi este o carapace prea strâmtă pentru suflet
Nu mai este cea în care Maestrul Lutier ne-a lăsat inocenți
În armoniile crude ale începutului vibrând în celeste acorduri.
Doar când lucizi, ne smulgem una după alta aceste măști,
Vedem câteodată cum ne zâ mbește ironic un chip tânăr
Care îți aduce aminte de tine, jumătatea bună din tot ce puteai fi.
Libertate,dragoste,tu
Iubito,tu ești libertatea mea,
Dragostea nu există în afara ta!
De aceea prefer să stau închis în dragostea mea pentru tine,
Precum prizonierul și-a pierdut speranța,
Așa și eu m-am predat ție!
Iubito,tu ești dragostea mea,
Nu există libertate în afara ta!
De aceea te doresc necontenit
Chiar dacă știu că absența ta
Îmi pricinuiește suferință...
Vreau să mă jertfesc ție,
Prefer neexistența decât neiubirea ta,
Iubito,tu ești libertatea și dragostea mea!
(31 mai 2024 Vasilica dragostea mea)
Contopire
Aș vrea să fiu tremurul ierbii sub pas,
Secunda ce-i leagănă glezna-n tăcere,
Un foșnet stingher ce-n urmă a rămas,
Umbra ei caldă cu miros de plăcere.
Să-i fiu amurgul topit în privire,
Cenușa fierbinte a zilei ce moare,
Să ard în lumina priviri-i subțire,
Precum o plăpândă rază de soare.
Aș vrea să mă frâng, să-i dărui lumină,
Să-mbrac haina nopții, s-o legăn în vis,
Să fiu mângâierea ce părintesc o alină,
Ursitoarea nebună ce un prinț i-a promis.
Să-i fiu rădăcina adâncă din sânge,
Să-i cresc printre gânduri ca ram înverzit,
Să-i port primăvara în floarea ce plânge,
Și toamna-n oftatul de vânt răvășit.
Și dacă destinul va vrea să m-alunge,
Să fiu doar lumina ce-n vis i-a rămas,
Un ultim sărut ce pe buze se frânge,
Tremurul ierbii sub molcomu-i pas.
Oftat…
În noapte timpul curge greu,
Prin ore reci, prin trupul meu,
Și luna-i al meu ochi sticlos,
Ce-apusul astăzi mi l-a scos.
Sub gene triste, lacrimi cad,
Ca două boabe de smarald,
De gânduri care mă topesc,
De doruri ce mă mistuiesc.
Și iarăși stau și te aștept,
Sub teii care plâng în piept,
Să-ți văd privirea, să te chem,
Din scrum să-nvie-un dulce semn.
Și-mbrac tăcerea în culori,
Plângând iubirea până-n zori,
Când teii înfloresc din nou,
Ca într-un trist și vechi tablou.
Și-n frunza lor tot mă scufund,
Cu chipul tău mereu în gând,
Și-mi freamătă amoru-n piept,
De-atâta dor și chin nedrept.
Și-n umbra nopții mă cobor,
Pe drumul vechi, căutător,
Dar teii parcă-mi spun încet,
Că timpul s-a pierdut discret.
Dar tot visez sub cerul clar,
Purtând în suflet un altar,
Cu teii martori, plini de dor,
La chipul tău nemuritor.
Other poems by the author
Veșnicie...
Când totu-i scrum și vremea se destramă,
Rămân doar versuri plânse peste noi,
Și-n zori de vis așternem val de ploi,
Peste păduri întinse, cu frunze de aramă.
Tu, m-ai chemat în șoaptele din ramuri,
Și-ai pus pe fruntea vremii ploi de dor,
Eu rătăceam prin umbra unui palid nor,
Și îți treceam ca vântul pe sub geamuri.
De-aș fi știut cum glasul tău mă frânge,
Aș fi ales tăcerea ierbii ca altar,
Și dintr-un pumn de lut pe-o masă de olar,
Te-aș modela precum o lacrimă de sânge.
Tu, mă vei ști, iubito, din străfunduri,
Când luna plină va pătrunde-n valuri,
Și-ai să mă strângi în brațele de maluri,
Și istoviți ne vom iubi pe prunduri.
Tu, mă vei ști, iubito, când nopțile te-apasă,
Și-ți vor părea tăcerile un urlet lung,
Când gândurile vin și mintea ți-o străpung,
Și-ntreg pustiul îți bântuie prin casă.
Dar nu uita, iubito, că vremurile trec,
Și trupurile toate vor fi doar vechi ruine,
Hai prinde-mă de mână și vino după mine,
Că astăzi pragul morții mi-e dat ca să îl trec.
Oare unde...?
Oare unde mai esti?
Oare unde te-ai dus?
De te-aș ști undeva,
Ți-aș fi zori și apus.
Oare unde-ai plecat?
Oare ce ai simțit?
În ce tărâm fermecat,
Să te caut smintit?
În ce doruri trăiești,
În ce suspin lăcrimezi,
Oare unde mai ești,
Și de ce nu mă vezi?
Oare te voi găsi,
Sub un cer neumblat?
Oare cum e o zi,
Fără chin și oftat?
Oare unde te-ai dus?
Urma nu-ți văd,
Ochiul meu a apus,
Și în mine-i prăpăd.
Oare unde-ai ajuns?
Pe ce drum te-ai pierdut?
Nicăieri nu-i răspuns,
Doar urme de lut...
Apocalipsa mea
Pierdut mi-e pasul sprinten pe cărare,
În față nu mai e nimic din vechea junglă,
Iar mersul obosit îmi e fără răbdare,
Și nu mai știe pe unde ar vrea s-ajungă.
E totul fad, și-n jur întreg pământul crapă,
Sinistru urlă cerul înroșit și văile deșarte,
Văd lacuri și fântâni ce latră după apă,
Și abisuri nesfârșite ce jinduiesc a moarte.
Himerele amuțesc subit sub lungi priviri,
Iar munții plâng nemângâiați de stele,
Din ceruri cad întruna și îngeri, și martiri,
Și plânge Dumnezeu cu lacrimile mele.
Mi-aș țintui acum și trupul sus pe cruce,
Dar e târziu, și crucea, nu vrea de noi să știe,
Mi-e drumul rătăcit și n-am unde mă duce,
Decât să mor în vers, în poezia mea pustie.
Și simt că tot infernul lumii-l port în spate,
Din când în când am dreptul să respir,
Sunt obosit de-atâta umblet după moarte,
Și nici nu mai am dreptul să fiu măcar martir.
Și nu știu cât mai am puterea să rezist,
Și-n rai, și-n iad sunt porțile demult închise,
Și nici măcar ca nume, aici nu mai exist,
Că toate neamurile au fost pe veci proscrise.
Pun capul pe pământ și singur mă îngrop,
Dar lacrimi nu mai am pe mine a mă plânge,
Văd însă moartea furioasă cum vine în galop,
Mă smulge din sălaș și-mi scuipă-n vene sânge:
"Poetul e sortit să bântuie necontenit pământul,
Iar moartea să-l aștepte cât cerul vrea să-l ție,
Să poarte-n suflet: creația, lumina și cuvântul,
Să plângă neîncetat și-apoi durerea să o scrie."
Supărare
În noaptea asta ninge cu blesteme,
zăpada grea o simt pe ochi și gene,
nici n-am mai râs de multă vreme,
și simt că dorm sub mari troiene.
Mi-e trupul spart în cioburi de tăcere,
iar glasul tău se-aude în uitare,
ca un ecou ce-mprăștie durere,
în trupul meu de leu de mare.
Și iarăși zorii vin și mă întreabă,
de ce iubirea noastră e străină,
iar eu le spun cât ești de dragă,
și poate asta-i cea mai mare vină.
Dar cred, că într-o zi, fără să știi,
vei auzi o voce ce nu îți e străină,
care-ți va spune, pe ascuns, să vii,
pe drumul înapoi dinspre lumină.
Căci dragostea nu moare, doar adoarme,
ca jarul stins sub lemnul putred, rece,
și atunci când inima stârnește alarme,
ea, brusc s-aprinde și supărarea-i trece.
Poarta iubirii
glosă
Nu pot iubi decât distrugându-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Într-o melancolică trăire.
Încerc de mine să fiu mai aproape,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Arunc lumini şi accept umbre,
Râd din priviri de chipuri groteşti,
De suflete maladive şi sumbre,
Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.
Caduc, în trup, vremelnic hoinăresc,
Prin trucuri viclene demascându-mă,
Strigând la toţi ce-i întâlnesc,
Nu pot iubi decât distrugându-mă.
Tăcerea îmi pare un urlet atunci,
O bestie perversă cu care mă lupt,
Că-mi lasă în conştiinţă urme adânci,
Urme mârşave de care sunt supt.
De nebunia supremă un pas mă desparte,
Un simţ netrăit îmi erupe din fire,
Acopăr infinitul cu tot ce împarte,
Ca un suprem pătimaş în iubire.
Inundaţii de foc şi incendii de apă,
Ca pe o nălucă mă cuceresc,
Chiar moartea din mine se adapă,
Dându-mi rezerve să mai trăiesc.
Plăcerea mi-i suferinţă iar suferinţa plăcere,
Spre culmile voluptăţii o simt ducându-mă,
Fiind singurul nefericit făcut să spere,
Că nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă.
Cu lacrimi izvorâte din singurătate,
Îmi ard obrazul pur şi inocent,
Iar ochiul în orbită mi se zbate,
Simţindu-se stingher şi delincvent.
Cascade de tăcere îmi tună în chip,
Lovit de fulger cad în nesimţire,
Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,
Dintr-o melancolică trăire.
Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,
Fiindcă toate le ştiu sau le pot afla,
Numai împotriva-mi nu am această putere,
Iar a mea taină nu o pot dezlega.
Cu strigăte îmi trăiesc viaţa ciudată,
Îndopând-o cu tot ce se mai poate,
Cu speranţa demult anulată,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Faptul că exist, râd sau plâng,
Îmi ascunde orice pudoare,
Doar în mine se risipă sau strâng,
Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.
Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,
Căci în mine toate au intrare sau ieşire,
Din mine pornesc spre culmi de paroxism,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire.
Izvorăşte în flux din apele vieţii,
Iubirea supremă dorită de toţi,
Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,
Cărând cu ea a fericirii porţi;
Lacrimile-mi reflectă cer şi infern,
Apusuri de ziuă şi răsărituri de noapte,
Şi-n ochi eclipsaţi, ele discern…
Ca un suprem indiscret le caut prin şoapte.
Aici mi se pare fatalitatea o glumă,
Eternitatea o vorbă rostită, un joc.
Iluzia-împlinire şi dorinţă comună,
Adevărul minciună iar ghinionul noroc.
De-o inimă plăpândă, găsesc ferecată,
Cu lanţuri împletite din gânduri intime de mire,
Cu lacăte de nervi şi-o cheie sângerândă,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Poarta închisă de propria-mi iubire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Într-o melancolică trăire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot iubi, decât distrugându-mă.
Urme de iarnă
Se-ncheagă primăvara în mugurii de ceară,
Și-n tremurul de ramuri, e-un cântec ce se pierde,
Sub răsuflarea blândă a zilei care zboară,
Se-aprinde-n firul ierbii un început de verde.
Se scutură-n tăcere petale de lumină,
Ca rugă nesfârșită spre cerul renăscut,
Și-n undele fântânii, privirea ta senină,
Îmi leagănă speranța în visul neavut.
Iar timpul, ca o frunză, ce-n palme se destramă,
Își cântă vechea doină pe țărmul amintirii,
Și glasul său rămâne, precum o cruntă teamă,
Ce leagănă de veacuri fiorul amăgirii.
Se scurge-n ape vântul, și-n ramuri se așterne,
Un foșnet de aramă, uitat pe-un colț de cer,
Iar cumpăna fântânii neunsă stă și geme,
Sub ropotul de ploaie cu picuri ca de fier.
În pragul dimineții, lumina încă-i rece,
Ca visul care cheamă un nume rătăcit,
Și sub ninsoarea rară a timpului ce trece,
Rămâne acea cărare de care m-am ferit.
Prin boarea primăverii se mistuie tăcerea,
Dar urmele zăpezii încă mai stau sub pași,
Din freamătul pădurii se simte mângâierea,
Și-ncet se aud ecouri rostite de urmași.
Veșnicie...
Când totu-i scrum și vremea se destramă,
Rămân doar versuri plânse peste noi,
Și-n zori de vis așternem val de ploi,
Peste păduri întinse, cu frunze de aramă.
Tu, m-ai chemat în șoaptele din ramuri,
Și-ai pus pe fruntea vremii ploi de dor,
Eu rătăceam prin umbra unui palid nor,
Și îți treceam ca vântul pe sub geamuri.
De-aș fi știut cum glasul tău mă frânge,
Aș fi ales tăcerea ierbii ca altar,
Și dintr-un pumn de lut pe-o masă de olar,
Te-aș modela precum o lacrimă de sânge.
Tu, mă vei ști, iubito, din străfunduri,
Când luna plină va pătrunde-n valuri,
Și-ai să mă strângi în brațele de maluri,
Și istoviți ne vom iubi pe prunduri.
Tu, mă vei ști, iubito, când nopțile te-apasă,
Și-ți vor părea tăcerile un urlet lung,
Când gândurile vin și mintea ți-o străpung,
Și-ntreg pustiul îți bântuie prin casă.
Dar nu uita, iubito, că vremurile trec,
Și trupurile toate vor fi doar vechi ruine,
Hai prinde-mă de mână și vino după mine,
Că astăzi pragul morții mi-e dat ca să îl trec.
Oare unde...?
Oare unde mai esti?
Oare unde te-ai dus?
De te-aș ști undeva,
Ți-aș fi zori și apus.
Oare unde-ai plecat?
Oare ce ai simțit?
În ce tărâm fermecat,
Să te caut smintit?
În ce doruri trăiești,
În ce suspin lăcrimezi,
Oare unde mai ești,
Și de ce nu mă vezi?
Oare te voi găsi,
Sub un cer neumblat?
Oare cum e o zi,
Fără chin și oftat?
Oare unde te-ai dus?
Urma nu-ți văd,
Ochiul meu a apus,
Și în mine-i prăpăd.
Oare unde-ai ajuns?
Pe ce drum te-ai pierdut?
Nicăieri nu-i răspuns,
Doar urme de lut...
Apocalipsa mea
Pierdut mi-e pasul sprinten pe cărare,
În față nu mai e nimic din vechea junglă,
Iar mersul obosit îmi e fără răbdare,
Și nu mai știe pe unde ar vrea s-ajungă.
E totul fad, și-n jur întreg pământul crapă,
Sinistru urlă cerul înroșit și văile deșarte,
Văd lacuri și fântâni ce latră după apă,
Și abisuri nesfârșite ce jinduiesc a moarte.
Himerele amuțesc subit sub lungi priviri,
Iar munții plâng nemângâiați de stele,
Din ceruri cad întruna și îngeri, și martiri,
Și plânge Dumnezeu cu lacrimile mele.
Mi-aș țintui acum și trupul sus pe cruce,
Dar e târziu, și crucea, nu vrea de noi să știe,
Mi-e drumul rătăcit și n-am unde mă duce,
Decât să mor în vers, în poezia mea pustie.
Și simt că tot infernul lumii-l port în spate,
Din când în când am dreptul să respir,
Sunt obosit de-atâta umblet după moarte,
Și nici nu mai am dreptul să fiu măcar martir.
Și nu știu cât mai am puterea să rezist,
Și-n rai, și-n iad sunt porțile demult închise,
Și nici măcar ca nume, aici nu mai exist,
Că toate neamurile au fost pe veci proscrise.
Pun capul pe pământ și singur mă îngrop,
Dar lacrimi nu mai am pe mine a mă plânge,
Văd însă moartea furioasă cum vine în galop,
Mă smulge din sălaș și-mi scuipă-n vene sânge:
"Poetul e sortit să bântuie necontenit pământul,
Iar moartea să-l aștepte cât cerul vrea să-l ție,
Să poarte-n suflet: creația, lumina și cuvântul,
Să plângă neîncetat și-apoi durerea să o scrie."
Supărare
În noaptea asta ninge cu blesteme,
zăpada grea o simt pe ochi și gene,
nici n-am mai râs de multă vreme,
și simt că dorm sub mari troiene.
Mi-e trupul spart în cioburi de tăcere,
iar glasul tău se-aude în uitare,
ca un ecou ce-mprăștie durere,
în trupul meu de leu de mare.
Și iarăși zorii vin și mă întreabă,
de ce iubirea noastră e străină,
iar eu le spun cât ești de dragă,
și poate asta-i cea mai mare vină.
Dar cred, că într-o zi, fără să știi,
vei auzi o voce ce nu îți e străină,
care-ți va spune, pe ascuns, să vii,
pe drumul înapoi dinspre lumină.
Căci dragostea nu moare, doar adoarme,
ca jarul stins sub lemnul putred, rece,
și atunci când inima stârnește alarme,
ea, brusc s-aprinde și supărarea-i trece.
Poarta iubirii
glosă
Nu pot iubi decât distrugându-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Într-o melancolică trăire.
Încerc de mine să fiu mai aproape,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Arunc lumini şi accept umbre,
Râd din priviri de chipuri groteşti,
De suflete maladive şi sumbre,
Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.
Caduc, în trup, vremelnic hoinăresc,
Prin trucuri viclene demascându-mă,
Strigând la toţi ce-i întâlnesc,
Nu pot iubi decât distrugându-mă.
Tăcerea îmi pare un urlet atunci,
O bestie perversă cu care mă lupt,
Că-mi lasă în conştiinţă urme adânci,
Urme mârşave de care sunt supt.
De nebunia supremă un pas mă desparte,
Un simţ netrăit îmi erupe din fire,
Acopăr infinitul cu tot ce împarte,
Ca un suprem pătimaş în iubire.
Inundaţii de foc şi incendii de apă,
Ca pe o nălucă mă cuceresc,
Chiar moartea din mine se adapă,
Dându-mi rezerve să mai trăiesc.
Plăcerea mi-i suferinţă iar suferinţa plăcere,
Spre culmile voluptăţii o simt ducându-mă,
Fiind singurul nefericit făcut să spere,
Că nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă.
Cu lacrimi izvorâte din singurătate,
Îmi ard obrazul pur şi inocent,
Iar ochiul în orbită mi se zbate,
Simţindu-se stingher şi delincvent.
Cascade de tăcere îmi tună în chip,
Lovit de fulger cad în nesimţire,
Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,
Dintr-o melancolică trăire.
Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,
Fiindcă toate le ştiu sau le pot afla,
Numai împotriva-mi nu am această putere,
Iar a mea taină nu o pot dezlega.
Cu strigăte îmi trăiesc viaţa ciudată,
Îndopând-o cu tot ce se mai poate,
Cu speranţa demult anulată,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Faptul că exist, râd sau plâng,
Îmi ascunde orice pudoare,
Doar în mine se risipă sau strâng,
Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.
Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,
Căci în mine toate au intrare sau ieşire,
Din mine pornesc spre culmi de paroxism,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire.
Izvorăşte în flux din apele vieţii,
Iubirea supremă dorită de toţi,
Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,
Cărând cu ea a fericirii porţi;
Lacrimile-mi reflectă cer şi infern,
Apusuri de ziuă şi răsărituri de noapte,
Şi-n ochi eclipsaţi, ele discern…
Ca un suprem indiscret le caut prin şoapte.
Aici mi se pare fatalitatea o glumă,
Eternitatea o vorbă rostită, un joc.
Iluzia-împlinire şi dorinţă comună,
Adevărul minciună iar ghinionul noroc.
De-o inimă plăpândă, găsesc ferecată,
Cu lanţuri împletite din gânduri intime de mire,
Cu lacăte de nervi şi-o cheie sângerândă,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Poarta închisă de propria-mi iubire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Într-o melancolică trăire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot iubi, decât distrugându-mă.
Urme de iarnă
Se-ncheagă primăvara în mugurii de ceară,
Și-n tremurul de ramuri, e-un cântec ce se pierde,
Sub răsuflarea blândă a zilei care zboară,
Se-aprinde-n firul ierbii un început de verde.
Se scutură-n tăcere petale de lumină,
Ca rugă nesfârșită spre cerul renăscut,
Și-n undele fântânii, privirea ta senină,
Îmi leagănă speranța în visul neavut.
Iar timpul, ca o frunză, ce-n palme se destramă,
Își cântă vechea doină pe țărmul amintirii,
Și glasul său rămâne, precum o cruntă teamă,
Ce leagănă de veacuri fiorul amăgirii.
Se scurge-n ape vântul, și-n ramuri se așterne,
Un foșnet de aramă, uitat pe-un colț de cer,
Iar cumpăna fântânii neunsă stă și geme,
Sub ropotul de ploaie cu picuri ca de fier.
În pragul dimineții, lumina încă-i rece,
Ca visul care cheamă un nume rătăcit,
Și sub ninsoarea rară a timpului ce trece,
Rămâne acea cărare de care m-am ferit.
Prin boarea primăverii se mistuie tăcerea,
Dar urmele zăpezii încă mai stau sub pași,
Din freamătul pădurii se simte mângâierea,
Și-ncet se aud ecouri rostite de urmași.