Mi-e dat...

Sunt vinovat, iubito, că plouă de o lună,

Și pielea ta firavă de soare e privată,

Iar ochii tăi albaștri pe mine se răzbună,

Și stau ascunși în casă cu ușa încuiată.

Sunt vinovat, iubito, că pasărea nu cântă,

Și glasul tău de înger cu ea a amuțit,

Îmi curge prin ureche tăcere voastră cruntă,

Și mă înțeapă zilnic în tâmplă un cuțit.

Sunt vinovat, iubito, că iarna nu mai pleacă,

Și flori nu mai răsar din lutul obosit,

Pe fruntea ta albită o umbră se apleacă,

Iar sângele din mine e stors și istovit.

Sunt vinovat, iubito, că pașii ți-s de gheață,

Și nu mai recunosc căldura de dincolo de prag,

Ți-e visul raza blândă, pierdută-n dimineață,

Iar eu, un cer căzut, ce nu-ți mai este drag.

Sunt vinovat, iubito, că lumea se sfărâmă,

Sub pleoapa ta aprinsă de-un vis incendiat,

Și plâng cu tine-n noapte, și dorul mă sugrumă,

Dar nu știu cum să vindec ce nu am vătămat.

Sunt vinovat, iubito, că frunza nu mai crește,

Că ramurile plâng cu toate în răspăr,

Și tu, de-atâta jale, blestemi culori celeste,

În loc de glas și zâmbet, în loc de adevăr.

Sunt vinovat, iubito, că-n tine se închide,

Un anotimp cu soare, cu râsul tău curat,

Ți-ai risipit lumina în vorbe prea rigide,

Și-n loc de drum spre tine, pustiu ai semănat.

Sunt vinovat, iubito, că totul ne desparte,

Că nu mai știu ce simți, ce vrei, ce te-a durut,

Și-aș da cuvântul vieții din mine mai departe,

Să-mi pot rosti iertarea, s-o iau de la-nceput.

Sunt vinovat, iubito, că-n clipa ce apune,

Nu știu să-ți spun durerea decât tăcând mereu,

Că-n mine stă o noapte cu zorii împreună,

Și pentru tot dezastrul, de vină-s numai eu...

Într-o colibă cânt-un pian,

Mama dansează cadril,

Eu, cocoţat pe divan,

Mimez un dans pueril.

Tata citeşte acelaşi ziar,

Ros pe la colţuri de cari,

Grijile sale reapar,

Scrise-n antet cu litere mari.

Ploaia, de mai bine de-o lună,

Ne picură-n străchini mereu,

Mama, dansând o adună,

Şi plângând, îmi cere s-o beu.

Chiţăie şoareci în pod,

Se muşcă între ei de ureche,

O prescură uscată eu rod,

Şi-mi pare proaspăt de veche.

În colibă cântă acelaşi pian,

Mama şi tata valsează,

Trupu-mi, moţăind pe divan,

La o viaţă minunată visează.

Azi ochii tăi mi-alungă revenirea,

Iar pașii-mi plâng pe alei pustii,

Pe cerul stins îmi rătăcesc privirea,

Și sunt pierdut, căci nu mai vii...

Ai învelit cu liniște durerea,

Dar n-ai știut s-o smulgi din rădăcini,

Și cresc lăstari amari ca fierea,

Pe care îi stârpim cuprinși de vini.

Și totuși, în privirea ta rămâne,

Acea scânteie ce încă focul ține,

Nu cer să ard, ci doar pot spune,

Că m-aș topi deodată-n tine.

Demult m-am depărtat de laic,

M-am cufundat în vraf de cărţi,

Nu că aş fi vreun biet prozaic,

Ci doar să fiu aproape de cei morţi.

Mi-e silă ca alt om alăturea să-mi fie,

Căci două bestii e mult de suportat,

Cu toţii am devenit o mare tragedie,

Pentru natură şi acest pământ curat.

M-am izgonit în grote aflate-n sihăstrie,

Şi-mi rumeg gândul măsluind un vers,

Nestăpânit consum peste măsură poezie,

Şi mă rescriu acolo, unde, am fost şters.

Mă recompun din murmur de izvoare,

Şi recitesc la nesfârşit pe Kant şi pe Socrate,

Dezbat cu ei manipularea marilor popoare,

Şi cum devine omul... o simplă vietate.

Ascult în nopţi ploioase stihiile gemând,

Şi prind să înţeleg ce e cu omenirea,

Căci suntem daţi acestui sfânt pământ,

Ca o cunună şi nicidecum să îi grăbim sfârşirea.

Nici gând nu am să mă întorc acasă,

Deja îmi cresc aici în grotă rădăcini,

Doar o durere mare în inimă m-apasă,

Că oamenii cu oameni au devenit străini.

Culeg din ierni scântei de gheață,

Le fac coroană pentru zei,

Și-n fiecare dimineață, 

Împrăștii moartea peste ei.

Pe umeri port lumina crudă,

Și-o răstignesc pe munți de foc,

Din umbre fac o lume nudă, 

Și-i suflu viață și noroc.

Privesc cum cerul stă să frângă,

Nasc nemurirea prin Cuvânt,

Și las în urma mea să plângă, 

Eternitatea pe pământ.

În palme țin furtuni de argint,

Și le presar pe cerul obosit,

Pe îngeri tandru îi alint,

Vestind că raiul s-a sfârșit. 

Rămâne-un licăr de lumină, 

Cu trâmbițe și harpe fără cânt, 

Iar toți acei cu aură divină, 

Ca drept pedeapsă vor merge pe pământ. 

Mă doare ziua fără tine,

Mi-e greu când suntem amândoi,

Și nu știu cum este mai bine,

Și unde-i limita-ntre noi.

Mă înalț și prăbușesc deopotrivă,

Te admir și te urăsc cu remușcări,

Plutim pe-o luntre aflată în derivă,

Într-un ocean de nervi și amenințări.

Ce trist e-n jur și ce anost,

Ce liniște în acest tumult,

Și muți, eu cred, de am fi fost,

Am fi vorbit un pic mai mult.

Îmi cântă zilnic lacrimi pe obraz,

Un cântec trist de îndepărtare,

Şi mușc agonic din extaz,

Pierzându-mă într-o uitare.

Mă întorc întotdeauna în prima zi,

Te iert și te așez pe-un piedestal,

Iar restul zilelor de n-ar mai fi,

M-aș izola cu tine într-un spital.

Și leac, și medic permanent să-ți fiu,

Să-ți injectez un sânge dat în clocot,

Să fierb în tine și apoi să știu,

De ce ți-e plânsul numai hohot.

Liniștea mea
balansează pe linia
egal depărtată de-un punct,
acel punct în care aș planta
ceasul ce-anunță eronat
numai secundele,
e unicul ceas
din vina căruia mă trezesc
și unicul punct
din vina căruia te mai pot visa.

O nouă zi apare-n geam
Şi este clar că-i dimineaţă,
Iar el, poetul stă gandind...
La viaţă.
Să-nceapă el acum să scrie?
Mai are oare-acum vreun rost
Să scrie-o nouă epopee
Din tot ce-a fost?
Incepe-ntr-un tarziu povestea
Unui bătran ce-abia mergea
Pe-un drum pustiu, pe timp de noapte,
Pe calea sa...
E frant bătranul din poveste,
Iar autorul supărat
Ii strigă parcă-n ghilimele:
"Cazi la pămant, bătran stricat".
Şi el căzu...
Puterea parcă i se scurse,
Iar inima abia că-i bate
Şi palmele bătătorite
Strangeau uşor iarba uscată.
Se duce...se stinge-n fiecare clipă,
O carte Sfantă-i cade din manta,
Abia c-o vede şi şopteşte:
"Doamne, ia-mă in Impărăţia Ta".
N-avea nimic in lumea asta,
N-avea copii, n-avea nici casă,
Era doar el, nimic mai mult
Şi chiar puterea lui il lasă.
Ii strigă-ntr-un tarziu poetul:
"Să nu cumva să mori, bătrane
Căci viaţa ta e-n mintea mea
Şi de tu mori, ce-mi mai rămane?"
Nu apucă insă s-asculte
Cuvintele acelea ne-nţelese;
Inchise ochii şi muri
In ierburile dese.
"Iar m-ai trădat, bărtane!"
Strigă poetul cu putere;
"Ce pot să fac să te renasc,
Bătran stricat...plin de durere?"
S-a dus povestea incepută,
S-a dus creaţia de o viaţă,
Pană şi eroii-mi mor
De dimineaţă...

Ei râd de cuvintele ce curg din mine,

De fiecare vers ce se naște în gând,

Cu zâmbete goale, cu glasuri de chin,

Ei nu văd în adânc ce-i frumos și curând.

Se amuză de slove, de rime ce dansează,

Nu simt în cuvinte ce inima-mi spune,

Dar eu știu că în spatele râsului, oare,

Este-o poveste ce doar eu o adun.

Le dau pagini și lumi care prind viață,

În fiecare literă o fărâmă din suflet,

Dar ei doar privesc, fără a înțelege

Că dincolo de râs, mă străduiesc, nu mă opresc.

Nu mă pierd în ochii lor ce nu văd,

Căci cuvintele mele sunt tot ce am,

Și chiar dacă râd, mă ridic, mă opresc

Doar pentru a da din nou viață unui nou vers.

imi privesc mainile si capul

acum fiind in locul picioarelor mele

undeva departe am cazut de pe o stanca

direct in mare, langa pesti, langa o suta de alge

cine ma va cauta nu va gasi decat

un suflet putrezit

dar peste cativa ani

ma voi intoarce

si voi gasi doar ramasite

din toate visele si sperantele

si sclipiciul lacrimilor

sufletul spart in bucati de ceara

mort, un fluture alb ma va descanta pana

ma intorc

sa mi strang parul saten

cu bucle

Într-o bunã dup-amiazã,

- Lucrãtura lui doi-lei -

Sã vã zic în trei cuvinte

Ce pãţi eu, dragii mei!

Tam-nesam, în faptul serii

Ce îmi vine, mãi nepoate:

Sã pornesc într-o plimbare,

Cãţãrat pe douã roate.

Sfânta Vineri? Nana Veta?

Ce pãrere aveţi voi?

Nu ştiu cine mã împinse

Sã mã duc cu motoreta

Pân-la Recea şi-napoi.

Sã vedeţi voi poznã mare

- Lucrãtura lui doi-bani -

Sã dea drumul pe cãrare,

Om la patruzeci de ani!

Dup-aceea mi-am dat seama,

Când mã întorsei în sat:

De mergeam cu bicicleta,

Eram mult mai câştigat!

Ce sã vã mai zic eu, vouã?...

Pe la pod la Dobârleşti,

Îmi fãcui o pozã, douã:

"Ptii!", zic, "cã bãtrân mai eşti!"

Plec la drum...nevoie mare!

Neoprind, huh, decât, doar

Pentru-o scurtã rãsuflare

Lângã cruce, la Stejar.

De tras, trage. N-am ce zice.

Nici nu cred în ghinion,

Cã-i mergea rablei motorul

De credeai cã-i avion!

Stai aşa...sã dãm o turã

Şi, ca sã mã rãcoresc,

Pânã sus, în fundãturã

Nici gând n-am sã mã opresc!

N-am mers trei sute de metri

Şi, aşa cum intuiţi,

Îmi blocã Ocolul, drumul:

Ãştia-s primii nesimţiţi!

Sã nu lase peregrinul

Sã ia aer de pãdure,

Sã-i opreascã-n drum motorul

Şi plãcerea sã i-o fure!...

Nu-i nimic! Lasã cã mergem

Pân-la Recea, de-astã datã!

Sper sã n-aibã-n gând şi aia

Sã ne-aştepte încuiatã!

Şi, pornirãm împreunã...

Toate bune şi frumoase,

Prin pustia de pãdure,

Fãrã câini şi fãrã case.

Cel puţin cu prima roatã,

Nu ştiu cum am nimerit

Cã m-am pomenit deodatã,

Peste-un şarpe-ncolãcit.

Când vãzui cum scoase limba

Şi striga: "Ia stai, niţel!"

Mã-ntorsei, cu amândouã,

Înc-o datã, peste el.

Şi îl ajutai sã moarã:

De-aia mã-ntorsei grãbit.

Cã voiam, de bunãoarã,

Sã fiu sigur c-a murit.

Mã opri în drum, la Romcea

Şi-i fãcui câteva poze

Mobrei, care, uite, nene,

Merge-un ceas, cu douã doze!

Iacã Recea şi cabana,

Uite capãtul de drum!

Dar, pânã la capãt iacã

Ce noroi!... Acum, e-acum!

Mã îmbãrbãtez în sâne-mi,

Îmi fac vânt...ce credeţi voi?

Ce-i a trece cu motorul

Drept prin groapa cu noroi?

Urc pe şauã, bãrbãteşte,

Îi dau gaz şi mai apoi

Intrai, cât ai zice "peşte",

Pân-la osie-n noroi!

Apoi, ce sã mai vezi, frate?

Un tractor trage acum

Douã trunchiuri, rãsturnate

De o drujbã, peste drum.

Lemnele de-a curmezişul,

Tu, urcat pe douã roţi,

Drumul tãu înspre Fintoaga

Mai continuã-l, de poţi.

Nu ştiu dacã mã veţi crede

Ce vã spun eu vouã-acum:

Mobra ajungea-n Fintoaga,

De nu se strica pe drum.

Înc-un amãnunt uitasem,

Fraţilor, şi voi, surori,

Scumpul lanţ, pânã la Recea

Mi-a sãrit de şapte ori!

Când vãzui eu cum stã treaba,

Zisei: "Hai, cã plec-napoi!

Şi, zicând, trecui cu groazã

Înc-o datã, prin noroi.

Şi, atunci când n-ai ce face

Şi când nu ai ce lucra,

Te mai duci şi pân-la Bulza

Cu motorul... numa-aşa!

Şi aşa cum apucasem

Sã vã povestesc eu vouã,

Pe la panta de la Moarã

Mi se rupse lanţu-n douã.

Uuuiii...ce mai chinezãrie!

S-o-ncãlzit de... sã ia foc!

Şi întins, şi-o zalã ruptã,

Ce sã-l pot pune la loc?!

Şi, cãznindu-mã cu lanţul,

Cum eram murdar pe mâini

Aş fi dat anunţ în presã:

"Dau motorul pe doi câini!"

Întunericul se lasã

Se aud paşi prin frunziş...

Trebuia sã fiu acasã,

Nu cu mobra pe Peştiş!

Scot degrabã telefonul,

Cat un numãr, cat...şi cat...

Vreun viteaz din Cãprioara,

Sã mã tragã pânã-n sat.

De-aş avea eu cum o duce

Pân-la podul de beton...

Ce sã am? Cã n-aveam, tatã,

Nici semnal la telefon!

Scuturai cumplita rablã,

Chit cã nu era a mea,

Şi-i dãdui douã picioare,

Cã nu mã putui rãbda!

Cât clipeşti, veni iar gândul:

"Cine mã pusese, oare,

Ca sã mã complic degeaba,

Sã car rable? N-am picioare?

De am poftã de plimbare?"

Ştiu ce zici: despre Yamaha

Cum poţi sã vorbeşti aşa?

Dar tu o lãsai acolo

De erai în pielea mea!

Mã porni eu la plimbare

Şi, cu gândul la zãvoi,

Nu mi-am luat nici de mâncare,

Cã...vin repede-napoi!

Şi aşa, pe nemâncate,

Motoreta lui Dobrei,

N-a fost ea cãratã-n spate

Niciodatã-n viaţa ei...

Cum vã povesti, Yamaha

Îmi veni mie de hac!

Da-i spusei şi eu, cumetrii:

"Hârburi nu mai vreau în veac!"

Mã trezi cã îmi intrarã

Nişte pietre în papuc;

Şi-n curând se fãcu searã:

L-aşa om, aşa bucluc!

~Peisagistică și grai bănățean ~

Irigă pustiul din mine, Doamne,

nu cu ploaie, ci cu focul care mistuie răul!

Rădăcinile mele beau de ani otravă

și încă mai cresc…

Cine altul, dacă nu Tu,

poate schimba o inimă încolțită de spini?

Am săpat fântâni în lutul păcatului

și-am băut din ele minciuni dulci.

M-am rătăcit nu prin lume, ci în mine,

și-acum nu mai știu pe unde intră lumina.

Doamne, intră Tu!

Nu bate la ușă — dărâmă!

Dărâmă zidurile ridicate din mândrie,

dărâmă cuvintele mele goale,

și pune în loc o rugăciune care plânge.

Irigă-mă cu sângele Tău,

cu iertarea care arde și mântuie!

Fă din oasele mele uscate

un altar viu,

unde Tu să locuiești.

Pustiu sunt, Doamne — dar încă viu.

Dovedește-mă cu blândețe,

zdrobește-mă cu milă,

dar nu mă lăsa

să-mi port singur setea până la moarte.

Tu ești Apa cea Vie.

Nu-mi da picături.

Scufundă-mă în Tine —

să nu mai știu dacă ard sau trăiesc,

doar să știu că ești acolo.

Și că pustiul a înflorit.