Enigmă

Nu voi lăsa să treacă ziua

Fără să-ți scriu ceva de-amor,

Știind că toate-s muritoare

Și-n zbor dispar ca într-un vis..

E trist ce spun,dar asta-i lumea

Se schimbă zi de zi câte un pic,

Doar dragostea mea ce ți-o port iubito,

Nu știe a muri deloc...!

Dar eu mă-ntreb neștiind raspunsul

Mă vei iubi vreodată?

Vei putea?

Sau poate eu însumi sunt iubirea

Ce-o așteptai demult printre suspine?

Ți-o spun acum știind că tu ești totul pentru mine,

Un biet defunct ce-i încă viu...

Căci viața pleacă de la tine

Iubirea fiind în glasul tău!

Am mii de versuri pentru tine

Toate se nasc din ochii tăi..

Nu voi lăsa ziua să scape,

Nici inima să nu-ți grăiască

Ceva ce numai ea poate să spună

Chiar dacă tu nu poți acum

Să mă iubești cum eu aș vrea!

(1 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

Pare trist ,așa si este se mai stinge o poveste,

E povestea unui Om suflet vrednic,rodnic pom,

Ce-l ce-a fost cu ani  în urmă 

Demn conducător de turmă.

O spun alții, spun și eu

Un Om a lui Dumnezeu

Astăzi Om ca dânsul nu-i

Lasă în suflete loc gol.

Doamne iartă-l ,ia-l la tine 

C-a făcut mult bine în lume.

Să-ți fie somnul ușor 

Domnule director Titus Savin.

Scăldată în ploaia de culori

Îmi prind un curcubeu în plete,

Mă ascund în ruginiul toamnei

Ca sub o ploaie caldă.

Înfloresc în urmă stropi de lumină

În care sufletul își va usca trupul.

Acum sau poate altă dată

Vom scrie poeme

Și povești de dragoste

Întregului  univers.

Pe-o potecă printre flori,

Fata mergea, vis de zori.

Părul negru, lung, lucios,

Ochii calzi, zâmbet frumos.

Vântul lin o mângâia,

Soarele se bucura.

El venea din drumul lui,

Cu inima-n pas de cui.

Când privirea i-a zărit,

Tot în jur a înflorit.

„Ce frumoasă ești,” i-a spus,

Cu glas moale, puțin dus.

Ea a râs și-a spus încet:

„E primăvară — e perfect!”

Au pornit ușor, încet,

Fără teamă, fără gând, fără regret.

Și de-atunci, sub pomii plini,

Se întâlnesc zi de zi,

Fără planuri, fără grabă —

Doar iubire și o plimbare dragă.

Mă cert cu lumea,

Mă cert cu mine,

Mă cert cu tine, dragul meu.

Sunt o epavă,

O nesimțită, 

Ceva ce mi am dorit mereu.

Atâta zarvă,

Atâtea lacrimi, 

Atât tamatam pentru nimic.

Mi e dor de tine,

Mi e dor de mine,

De cum eram noi fericiți.

As cere totul,

Totul pe tavă,

Însă știu ca nu am nimic,

Iar eu sa pierd,

Tu sa câștigi

Un stres nespus,

Un lucru mic.

De ce mă rog, 

De ce mai plâng, 

Când știu ca n are rost nimic? 

De ce mai stai,

De ce nu pleci,

Când vezi ca totu-i chinuit?

Tu mă iubești,

Eu te urăsc,

Însă nimic pe astă lumea

Nu s ar iubi,

Nu s ar simți

La fel cum fac

Eu și cu tine. 

You drive me crazy

...with your lips

...with your voice

...with your eyes

...with your look

...with everything you are

...with everything you do

Cause everything i have in my head for now is you.

Nu pot rosti ce-n mine arde, 

Că iar ne ținem în impas, 

Și nu știu ce ne mai oprește 

Să dăm tăcerii puțin glas.

O mână parcă ne alungă 

Când ne-ntindem spre același vis, 

Și inima, deși ajunge, 

Se frânge între speranță și-abis.

Ne înconjoară o teamă densă, 

Ce sporește distanța-n lume,

Și-n tăcerea ce ne desparte,

Frica poartă două nume.

Ești dorul fără de cuvinte, 

Ești liniștea ce sapă-n piept, 

Și-n fiecare gând cuminte 

Te simt aproape, te aștept.

Tu ești răsuflarea ce-n soare apune,

Ești focul, ești visul, ești totul în lume.

Pe gene îți joacă lumini argintii,

Și-n zâmbet îți cântă balade târzii.

Părul tău arde ca frunza-n amurg,

Se joacă cu vântul și valuri se scurg.

Iar ochii tăi poartă oceane adânci,

Privirea-mi se pierde prin picuri profunzi.

În glasul tău blând înfloresc primăveri,

Și timpul se-oprește în dulci mângâieri.

Nu-i loc pentru umbre, doar raze de soare,

Când ești lângă mine, iubirea-i culoare.

Când pașii tăi calcă tărâmul sub stele,

Pământul tresare sub visele mele.

Ești vântul ce-alină, ești ploaia de vară,

Ce spală tăceri și dorul măsoară.

Te-aș ține aproape, ca umbra de zi,

Să-ți simt răsuflarea în nopți aurii.

Să scriem pe cer o poveste curată,

Ce timpul nu poate s-o lase uitată.

În tine se-adună tot cerul senin,

Un cântec de dor, un surâs clandestin.

Și-n brațele tale, când lumea dispare,

Iubirea rămâne – tăcută, dar mare.

Nu pot să tac, nu pot dormi,

nu voi câștiga niciodată acest joc

fără tine.

Fără tine sunt pierdut, nu sunt eu,

nu voi mai fi niciodată la fel

fără tine.

Nu pot să mă mai prefac, nu știu să lupt,

tot ce am nevoie ești tu- nu vreau

fără tine.

Nu pot renunța acum, e greșit și e trist,

să rămână o lume plină de tine,

fără tine.

Nu pot să plec, nu pot să te uit,

când în fiecare gând numele tău e purtat

fără tine.

Nu pot să tac, nu pot dormi,

nu voi câștiga niciodată acest joc

fără tine.

Nu pot să privesc apusul în pace,

când tot ce-i frumos îmi pare străin

fără tine.

Nu pot să mai fiu ce eram odată,

căci inima mea nu mai bate la fel

fără tine.

Nu pot să găsesc liniștea-n mine,

nici stelele nu-mi mai vorbesc

fără tine.

Nu pot să visez, să cred și să sper,

când fiecare zi mă-ntreabă

de tine.

Nu pot să accept că s-a sfârșit,

că ar putea exista un drum

fără tine.

Dar dacă tot ce-am fost se pierde

și rămâne doar umbra amintirii,

ți-aș mai șopti, cu-n ultim oftat:

– Nu pot, nu vreau, nu sunt

fără tine.

Am citit printre rânduri tăcerea,

Un gând nerostit și ascuns.

În ea ți-am simțit mângâierea,

A ceea ce n-ai spus... și totuși ai spus.

Ai pictat cu lumină urâtul,

Rupând din tine scântei să mă-mbraci,

Așa cum soarele-nvie pământul,

Mi-ai dat viață... dar mi-ai și luat.

Ai vorbit despre drumuri și vise,

Despre pași ce se fac, nu se cer.

Ți-ai lăsat amprenta în lume,

Eu ce-aș putea să-ți mai ofer?

Și-am înțeles, chiar dacă-n tăcere,

Chiar dacă glasul ți-e mut,

Că lumea-i țesută-n mistere

Tu ești unul din ele... cel mai tăcut.

Întoarce-ți privirea la mine o vreme,

Tăcerile noastre prind glas în poeme.

Nu suntem umbre ce trec rătăcind,

Ci doi rătăciți ce se caută-n timp.

De-ai vrea să-mi vorbești, eu ți-aș fi glas,

De-ai vrea să mă simți, m-aș face popas.

Nu-i drumul departe, nu-i visul pierdut,

E scris să fim doi sub același apus.

De-ai face un pas, de-aș face și eu,

Am prinde iubirea în zborul său greu.

Căci stelele ard nu ca să apună,

Ci doar ca să nască lumină mai bună.

Nu-ți spun cine sunt, rămân doar un gând,

O filă nescrisă-ntr-un basm fără margini,

Dar eu te cunosc, nu ești om de rând,

Sădești frumusețea în tainice pagini.

Te privesc de departe, subtil, ca o stea,

Și-n sinele meu primăvara sosește.

Când pleci și nu spui, în inima mea,

Lași urme adânci de dor și tristețe.

Dacă ai ști cât am încercat să nu simt,

Să te privesc ca pe un om oarecare,

Dar gândul la tine mă arde și-l mint,

Că nu îmi ești dor, că nu-mi ești visare.

Și, dacă în tăcere te voi regăsi,

Voi purta aceste cuvinte cu mine,

Într-o lume unde dorul e-un rău amorțit,

Și iubirea e-mbrăcată cu tine.