Odiseea iubirii
Afară noaptea mână stele,
Pe cord îmi plânge-un pui de dor,
Cu sulița mă-npunge în prăsele,
Suspinul netrăitului amor.
Cu ochii triști și plini de lacrimi,
Privesc fotografii demult uitate,
Iar sufletu-mi înfășurat în patimi,
Scâncește precum pruncul după lapte.
Furtuni se-anunță în cruda soartă,
Corabia îmi este fără de catarg,
Pe inimă îmi tatuez spre tine-o hartă,
Și orbit de dragoste pornesc în larg.
De atâția ani mi-i lungă odiseea,
Iar valurile carnea mi-o străpung,
Iar Doamne dacă ai creat femeia,
N-ar fi nici drept la dânsa să n-ajung.
Afară noaptea împletește zorii zilei,
Pe cord îmi plânge acum bătrânul dor,
Și simt în os cum ghearele acvilei,
Se-nfig când se opresc subit din zbor,
Și-mi mușcă fără milă zilnic din ficat,
Sortit ca Prometeu să mor înlănțuit,
Cu al iubirii foc trăit și nicidecum furat,
La moarte-s condamnat că aprig te-am iubit.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 21 mai 2024
Vizualizări: 485
Poezii din aceiaşi categorie
Cautare
Eu caut in tine
Fara patima,
O patima mai veche,
Uitata,
Caut o cale spre casa
Si iti arat mereu,
Spre a-ti cere iertare,
Cat de aproape pot fi
Cateodata,
De visele tale.
Lacătul de la inima mea
Se tot vorbește că moartea-i dureroasă,
Că este neagră și are coasă,
Că n-are chip și-i tare fioroasă,
Dar nouă celor căzuți în ale amorului visări nici că ne pasă!
Îndrăgostiții știu că dragostea și viața-i tot ce contează!
Iubito astăzi am aflat o taină a iubirii
Căci Duhul Sfânt vorbește și prin tine...
Mi-ai spus cum o iubire mare
Se sechestrează.....
Chiar dacă termenul ăsta nu sună bine...
Căci eu adusul-am în pomenire
Ei bine cum?
Să afle fiecare!
Noi doi iubito știm...
Cum să poți face o iubire pe veci nemuritoare,
Sau să n-o lași să zboare...
Voi însă cititorii,
Citiți titlul la poezie,fiecare!
(11 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
vise de întuneric
Ceru-i plin de norii albi
Sufletul de norii negri
Păsările zboară lin
Sufletul e plin de chin
Am crezut că și tu vrei
Să fim liberi împreună
Am crezut că și tu vrei
Să zburăm încet spre lună
Dar văd că m-am înșelat
Singură tu m-ai lăsat
inima plină de vise
Azi încet tu mi-ai călcat
Brațele în care mă regăsesc
Cred că mă înțelegi,fiindcă văd acea sclipire
Din ochii mei, rânjetul ăla lung ca de copil cu-n surâs ideal.
Mă văd fericită alături de al tău braț
M-ai scos din râpa nesfârșită și m-ai adus pe câmpie
Mi se pare ireal.
Îmi alungi până și amarul fierii mele
Cu acei ochi, cu acel stil de a vorbi
Mă faci să nu mai știu ce e real
Mă pierd în jurul a mii de stele
Dar tu când mă găsești în final începi a-mi șopti:
“Nu-ți observ defectele. Nu mai vărsa lacrimi ca n-ai de ce.
Am să găsesc mereu o cale să nu te mai simți ca și cum ai sta pe ace.”
N-am mai simțit de mult acest sentiment de acceptare de sine
Ma faci să mă pot descărca în ale tale brațe
Să mă spun , să-ți spun suspinele
Și să nu mă simt ciudat după ce am terminat
De spus cuvintele de nespus…
Amintiri cu tine
Tin minte cum mi-ai spus..."mă fascinezi!"
Când un clip cântând la chitară ți-am trimis
Țin minte cum vinul... degetele mi le plimba pe corzi,
Azi cand ating chitara, doar plânge, de dorul vinului promis...
Țin minte totul... sunt ale mele dulci amintiri
Presărate cu cele mai pure și fine simțiri
Amintiri ce nasc dor... de tine neînțeles
Dor ce mă face... speranțe să nutresc...
Țin minte ... cum vinul în pahar imi plutea
Ca un cântec ce nu se voia sfârșit
Stelele și luna în noapte părul imi mângâiau
Și mă purtau pe aripi de dor in al viselor labirint...
Dragostea mea!
Gândul meu zboară spre tine,
Ducând cu el iubirea mea,
Și-ți va aduce de la mine,
Ceea ce simt că-i dragostea
Te rog nu-mi pune etichetă,
Vreau scuza să-mi accepți,
Chiar dacă ea iar se repetă,
Și-ți este greu din nou să ierți
Nu pot veni cum am promis,
Să ne-ntâlnim să discutăm,
Și să vorbim în mod deschis,
Nimic să nu mai amânăm
Distanța dintre noi e mare,
Și uneori devine apăsătoare
Să nu te văd asta mă doare,
Și simt cum dragostea dispare
Sunt neliniștit și am o teamă,
Că ochii nevăzuți se pot uita,
Dar știu că mi-ai furat inima,
Și de la tine n-o pot muta
..................................
Voi încerca să vin în țară,
Unde îmi este dragostea,
Degeaba ai câștig afară,
Dacă trăiești departe..de iubirea ta!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Cautare
Eu caut in tine
Fara patima,
O patima mai veche,
Uitata,
Caut o cale spre casa
Si iti arat mereu,
Spre a-ti cere iertare,
Cat de aproape pot fi
Cateodata,
De visele tale.
Lacătul de la inima mea
Se tot vorbește că moartea-i dureroasă,
Că este neagră și are coasă,
Că n-are chip și-i tare fioroasă,
Dar nouă celor căzuți în ale amorului visări nici că ne pasă!
Îndrăgostiții știu că dragostea și viața-i tot ce contează!
Iubito astăzi am aflat o taină a iubirii
Căci Duhul Sfânt vorbește și prin tine...
Mi-ai spus cum o iubire mare
Se sechestrează.....
Chiar dacă termenul ăsta nu sună bine...
Căci eu adusul-am în pomenire
Ei bine cum?
Să afle fiecare!
Noi doi iubito știm...
Cum să poți face o iubire pe veci nemuritoare,
Sau să n-o lași să zboare...
Voi însă cititorii,
Citiți titlul la poezie,fiecare!
(11 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
vise de întuneric
Ceru-i plin de norii albi
Sufletul de norii negri
Păsările zboară lin
Sufletul e plin de chin
Am crezut că și tu vrei
Să fim liberi împreună
Am crezut că și tu vrei
Să zburăm încet spre lună
Dar văd că m-am înșelat
Singură tu m-ai lăsat
inima plină de vise
Azi încet tu mi-ai călcat
Brațele în care mă regăsesc
Cred că mă înțelegi,fiindcă văd acea sclipire
Din ochii mei, rânjetul ăla lung ca de copil cu-n surâs ideal.
Mă văd fericită alături de al tău braț
M-ai scos din râpa nesfârșită și m-ai adus pe câmpie
Mi se pare ireal.
Îmi alungi până și amarul fierii mele
Cu acei ochi, cu acel stil de a vorbi
Mă faci să nu mai știu ce e real
Mă pierd în jurul a mii de stele
Dar tu când mă găsești în final începi a-mi șopti:
“Nu-ți observ defectele. Nu mai vărsa lacrimi ca n-ai de ce.
Am să găsesc mereu o cale să nu te mai simți ca și cum ai sta pe ace.”
N-am mai simțit de mult acest sentiment de acceptare de sine
Ma faci să mă pot descărca în ale tale brațe
Să mă spun , să-ți spun suspinele
Și să nu mă simt ciudat după ce am terminat
De spus cuvintele de nespus…
Amintiri cu tine
Tin minte cum mi-ai spus..."mă fascinezi!"
Când un clip cântând la chitară ți-am trimis
Țin minte cum vinul... degetele mi le plimba pe corzi,
Azi cand ating chitara, doar plânge, de dorul vinului promis...
Țin minte totul... sunt ale mele dulci amintiri
Presărate cu cele mai pure și fine simțiri
Amintiri ce nasc dor... de tine neînțeles
Dor ce mă face... speranțe să nutresc...
Țin minte ... cum vinul în pahar imi plutea
Ca un cântec ce nu se voia sfârșit
Stelele și luna în noapte părul imi mângâiau
Și mă purtau pe aripi de dor in al viselor labirint...
Dragostea mea!
Gândul meu zboară spre tine,
Ducând cu el iubirea mea,
Și-ți va aduce de la mine,
Ceea ce simt că-i dragostea
Te rog nu-mi pune etichetă,
Vreau scuza să-mi accepți,
Chiar dacă ea iar se repetă,
Și-ți este greu din nou să ierți
Nu pot veni cum am promis,
Să ne-ntâlnim să discutăm,
Și să vorbim în mod deschis,
Nimic să nu mai amânăm
Distanța dintre noi e mare,
Și uneori devine apăsătoare
Să nu te văd asta mă doare,
Și simt cum dragostea dispare
Sunt neliniștit și am o teamă,
Că ochii nevăzuți se pot uita,
Dar știu că mi-ai furat inima,
Și de la tine n-o pot muta
..................................
Voi încerca să vin în țară,
Unde îmi este dragostea,
Degeaba ai câștig afară,
Dacă trăiești departe..de iubirea ta!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Alte poezii ale autorului
Nu mai pot iubi
Sufletul mi-a devenit un cimitir fără soartă,
Al iubirilor ucise şi prefăcute în scrum,
Iar eu, preotul şi mulţimea îndoliată,
Ce le-a condus pe ultimul drum.
Un vot în urna disperării e fiecare clipă trăită,
O nouă creaţie a mea, e fiecare om întristat,
Iar cuvintele tandre rostite de iubită,
Au devenit jigniri şi aduceri de păcat.
Privesc fără să văd, ascult fără să aud,
Miracolul invoc la petrecerile din cavouri,
Aici unde speranţele adorm ori se ascund,
Mustrate de demonii coborâţi din nouri.
Mă sfâşii pentru ca să pot trăi,
Iubirile se sting în mine asemeni scânteilor,
Nimic din lumea aceasta nu mai pot iubi,
Căci nu mai pot respecta poruncile zeilor.
Aştept cu nerăbdare vremea când viermii,
Vor visa zâmbitori pe oasele mele,
Şi timpul când mama în mijlocul iernii,
Îmi va pune la cap mănunchiuri de stele.
Un ultim apel
Am sunat să întreb ce mai faci,
Și cine de grijă-ți mai poartă,
Între atâtea apeluri, tu zaci
Și nici că-ți mai pasă de soartă.
Am sunat să te-ntreb despre tata,
Căci știu că îl suni sus în cer,
Oftând, îmi mai spui de una de alta,
Şi-apoi îmi vorbești despre el.
Se-aude încet o liniște-n vorbire,
De parca-i ști de undeva că plâng,
Și - n glasul tău plin de iubire,
Cuvintele în gemete se frâng.
De piept îmi vine să mă iau cu cerul,
Să plâng cu picături de sânge,
Să închid pentr-un minut apelul,
Să-l plâng pe acela care plânge,
Apoi să-l rog smerit pe Atotputernic,
Să-mi facă - o operație pe cord,
Căci nu mai sunt atâta de puternic,
Încât să fiu cu Dânsul de acord.
Și te-am sunat în fiecare săptămână,
Dar astăzi sună întruna ocupat,
Pe unde umbli măicuța mea bătrână,
Ori numărul cu-al tatei l-ai schimbat?
Lacul
Cad pietre în apă,
De pe-nalta stâncă,
Valuri mici se crapă,
Lăsând rană adâncă.
Inima-mi suspină,
Frântă de durere,
Lacul o alină,
Cu a sa tăcere.
Văd o barcă-n zare,
Lunecând ușor,
Cu un lup de mare,
Fără un picior.
Ce departe stăm,
În pribeagul umblet,
Și-amândoi cărăm,
Rănile în suflet.
Zilnic lacul plânge,
Multe, multe fețe,
Și-n adâncu-i strânge,
Valuri de tristețe.
O veche noapte
Pe tâmpla mea apune-un soare stins,
Pierdut sub vraja ochilor tăi duși,
Iar dorul, ca un cavaler învins,
Își scutură armura de cenuși.
Sub pleoape ți se mistuie un vis,
Ca fumul alb din vetrele străvechi,
Și-n carnea serii, blând și indecis,
Coboară-un înger, cu pașii în perechi.
Mi-e noaptea căpătâi de asfințit,
Mi-e gândul frânt ca apele-n izvoare,
Și-n tine, fără rost, m-am rătăcit,
Ca-ntr-un blestem de stele căzătoare.
Dar zorii vin, cu ochiul lor de jar,
Și-n tremurul luminii se destramă,
Pe limbă simt al nopții gust amar,
Și te cuprind în brațe ca pe-o mamă.
Chemările ne scutură în sân,
Fiori dintr-o mai veche noapte,
Și atuncea, ca un pom bătrân,
M-aplec să-ți dărui fructe coapte.
Eu nu port straie omenești
Eu nu am haine omenești,
Ci cântec port pe mine,
Și peste cărnile trupești,
Port versuri bizantine.
O fabulă am drept cravată,
Iar la rever port un sonet,
Cu jind se uită lumea toată,
Eu le ofer câte-un verset.
Cu lungi romane-s încălțat,
Două proverbe-mi sunt șosete,
Și umblu despuiat prin sat,
Iar criticii îmi scriu pamflete.
Pe cap am o baladă lungă,
Și-o doină ce o țin la piept,
Biblioteca o îndes în pungă,
Citesc, și moartea o aștept.
Eu nu port straie ca oricine,
Ci-s îmbrăcat în poezie,
Și sunt croite atât de bine,
Că mă vor ține-o veșnicie.
Fata morgana
Iubita mea, te întreb nefiresc,
Trecutul pe unde-ți mai cântă?
Copacii din jur îmi șoptesc,
Că-n pădure sunt urme de sfântă.
Iubita mea, te întreb curios,
Pasul pe unde-ți apare?
Izvorul ce curge sfios,
Te-a văzut undeva lângă soare.
Iubita mea, te întreb temător,
Inima cine ți-o cere ?
Ieri, un nebun vânător,
Căuta să vâneze himere.
Iubita mea, voi pleca după tine,
Pe pământ, prin cer, pe sub ape.
Departe, cât piciorul mă ține
Sau aici, undeva pe aproape…
Unde să-mi astâmpăr prigoana,
Unde să aflu, pe fata morgana.
Nu mai pot iubi
Sufletul mi-a devenit un cimitir fără soartă,
Al iubirilor ucise şi prefăcute în scrum,
Iar eu, preotul şi mulţimea îndoliată,
Ce le-a condus pe ultimul drum.
Un vot în urna disperării e fiecare clipă trăită,
O nouă creaţie a mea, e fiecare om întristat,
Iar cuvintele tandre rostite de iubită,
Au devenit jigniri şi aduceri de păcat.
Privesc fără să văd, ascult fără să aud,
Miracolul invoc la petrecerile din cavouri,
Aici unde speranţele adorm ori se ascund,
Mustrate de demonii coborâţi din nouri.
Mă sfâşii pentru ca să pot trăi,
Iubirile se sting în mine asemeni scânteilor,
Nimic din lumea aceasta nu mai pot iubi,
Căci nu mai pot respecta poruncile zeilor.
Aştept cu nerăbdare vremea când viermii,
Vor visa zâmbitori pe oasele mele,
Şi timpul când mama în mijlocul iernii,
Îmi va pune la cap mănunchiuri de stele.
Un ultim apel
Am sunat să întreb ce mai faci,
Și cine de grijă-ți mai poartă,
Între atâtea apeluri, tu zaci
Și nici că-ți mai pasă de soartă.
Am sunat să te-ntreb despre tata,
Căci știu că îl suni sus în cer,
Oftând, îmi mai spui de una de alta,
Şi-apoi îmi vorbești despre el.
Se-aude încet o liniște-n vorbire,
De parca-i ști de undeva că plâng,
Și - n glasul tău plin de iubire,
Cuvintele în gemete se frâng.
De piept îmi vine să mă iau cu cerul,
Să plâng cu picături de sânge,
Să închid pentr-un minut apelul,
Să-l plâng pe acela care plânge,
Apoi să-l rog smerit pe Atotputernic,
Să-mi facă - o operație pe cord,
Căci nu mai sunt atâta de puternic,
Încât să fiu cu Dânsul de acord.
Și te-am sunat în fiecare săptămână,
Dar astăzi sună întruna ocupat,
Pe unde umbli măicuța mea bătrână,
Ori numărul cu-al tatei l-ai schimbat?
Lacul
Cad pietre în apă,
De pe-nalta stâncă,
Valuri mici se crapă,
Lăsând rană adâncă.
Inima-mi suspină,
Frântă de durere,
Lacul o alină,
Cu a sa tăcere.
Văd o barcă-n zare,
Lunecând ușor,
Cu un lup de mare,
Fără un picior.
Ce departe stăm,
În pribeagul umblet,
Și-amândoi cărăm,
Rănile în suflet.
Zilnic lacul plânge,
Multe, multe fețe,
Și-n adâncu-i strânge,
Valuri de tristețe.
O veche noapte
Pe tâmpla mea apune-un soare stins,
Pierdut sub vraja ochilor tăi duși,
Iar dorul, ca un cavaler învins,
Își scutură armura de cenuși.
Sub pleoape ți se mistuie un vis,
Ca fumul alb din vetrele străvechi,
Și-n carnea serii, blând și indecis,
Coboară-un înger, cu pașii în perechi.
Mi-e noaptea căpătâi de asfințit,
Mi-e gândul frânt ca apele-n izvoare,
Și-n tine, fără rost, m-am rătăcit,
Ca-ntr-un blestem de stele căzătoare.
Dar zorii vin, cu ochiul lor de jar,
Și-n tremurul luminii se destramă,
Pe limbă simt al nopții gust amar,
Și te cuprind în brațe ca pe-o mamă.
Chemările ne scutură în sân,
Fiori dintr-o mai veche noapte,
Și atuncea, ca un pom bătrân,
M-aplec să-ți dărui fructe coapte.
Eu nu port straie omenești
Eu nu am haine omenești,
Ci cântec port pe mine,
Și peste cărnile trupești,
Port versuri bizantine.
O fabulă am drept cravată,
Iar la rever port un sonet,
Cu jind se uită lumea toată,
Eu le ofer câte-un verset.
Cu lungi romane-s încălțat,
Două proverbe-mi sunt șosete,
Și umblu despuiat prin sat,
Iar criticii îmi scriu pamflete.
Pe cap am o baladă lungă,
Și-o doină ce o țin la piept,
Biblioteca o îndes în pungă,
Citesc, și moartea o aștept.
Eu nu port straie ca oricine,
Ci-s îmbrăcat în poezie,
Și sunt croite atât de bine,
Că mă vor ține-o veșnicie.
Fata morgana
Iubita mea, te întreb nefiresc,
Trecutul pe unde-ți mai cântă?
Copacii din jur îmi șoptesc,
Că-n pădure sunt urme de sfântă.
Iubita mea, te întreb curios,
Pasul pe unde-ți apare?
Izvorul ce curge sfios,
Te-a văzut undeva lângă soare.
Iubita mea, te întreb temător,
Inima cine ți-o cere ?
Ieri, un nebun vânător,
Căuta să vâneze himere.
Iubita mea, voi pleca după tine,
Pe pământ, prin cer, pe sub ape.
Departe, cât piciorul mă ține
Sau aici, undeva pe aproape…
Unde să-mi astâmpăr prigoana,
Unde să aflu, pe fata morgana.