Putreziciune
Plângea pământul fără rost
sub tropot blând articulat
de vieţi vândute la mezat,
un vis frumos, pierind anost.
Putreziciunea caută în suflet
prada neprihănită,
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni,
moştenite din naşterea primară.
Simt calea din albul ochilor
prin lanul de oameni crucificaţi
doar pentru viitorul mileniilor.
Adunăm cuiele
ruginite de lacrimi
să le înfigem în cer.
Prin văile ancestrale
curge sângele cruciaţilor,
brăzdând carapacea
credinţei până la pieire.
Un singur pământ,
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
în copacul crescut
din inima universului,
gata să guste iar
putreziciunea.
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct.
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: Craciunas Silviu
Silviu Craciunas, gânduri, umanitate, omenire, politică
Data postării: 5 martie
Vizualizări: 114
Poezii din aceiaşi categorie
Sfârșitul unei vrăbiuțe
Tu, vrăbiuță, de ce mai stai,
Acum că anotimpul se răcește?
Nu-ți e frică să te pierzi,
Și sufletul tău să-ți înghețe?
Ba mi-e frică, simt că mor,
Nu-mi mai pot vedea un viitor,
Simt cum inima încet îmi moare,
Iar frigul vrea să mă doboare.
Și atunci de ce mai stai?
Pleacă spre continente calde,
Unde inima îți poate bate,
Fără aceste sentimente reci.
Nu vreau, chiar de-ar trebui,
Inima mea ruptă mi-o poți învinui,
Ea nu-mi permite să-mi las casa baltă,
Ar fi prea sfâșiată de-ar trebui să se despartă.
Și preferi să mori acum înfrigurată,
În a iernii răceală cruntă?
De ce vrei să te pierzi pe tine?
Nu te gândești că poate nu-i bine?
Chiar de-i bine, chiar de nu-i,
Eu nu voi spune asta nimănui,
Chiar de-mi va fi voința smulsă,
Gheare de gheață inima să-mi străpungă.
Acum te rog, lasă-mă în pace,
Pleacă și găsește-ți o altă cale,
Eu rămân aici, în agonia mea perfidă,
Și nimeni nu va putea să mă oprească.
Bine, voi pleca, micuță pasăre,
Lăsându-te în această nepăsare,
Te vei pierde singură pentr-o prostie,
Și nimeni nu va putea să te salveze.
În frig, înghețată și slăbită,
Vrăbiuța cade-n zăpadă rănită,
Cu ochii închiși și-o inimă frântă,
Singurătatea-i cruntă i-a luat sfârșit.
Nimeni nu-i aude strigătul îndurerat,
Durerea ei se pierde-n neant,
O vrăbiuță, acum uitată de toți,
Moare sub cerul rece și înfrânt.
Doar natura-i plânge moartea,
Aruncând fulgi grei peste ea,
Acoperind-o cu un strat de nea,
Să-i ascundă toată durerea.
Suflet al meu, vrăbiuță înghețată,
Simți cum frigul și durerea te omoară,
Sacrificiul tău e o iubire neuitată,
Împărtășind cu toți această năpastă.
Gânduri 6
Gândirea unui copil
Liberă de constrângeri,
Descoperă viața abil
În drumul plin de disjungeri.
Tot ce-n afară privește
Îl interesează și captează.
Flori, copaci, animale iubește
Și-n suflet le sculptează.
Sunetele muzicii îl provoacă
La ritmul minunat al vieții.
Jocurile inteligente-s cojoacă,
Iar bucuria, spiritul tinereții.
Când adolescența capătă
Aripi cu avânt spre majorat,
Gândurile mărețe îl poartă
Uimit pe un teren nearat.
Maturitatea oare îl va învăța
Dacă semințele vor rodi.
Iar ziua de mâine-l va răsfăța,
Sau îl va iscodi, îmbrobodi.
Fascinația succeselor dorite
Va schimba inima de copil?
Va amorți tărâmurile bătătorite
Și va stopa amintirea în ostil?
stări/4
bucuria-i
experimentată-n arena gladiatorilor;
spiritul de dreptate
alunecă ușor
în râpa tenebroasă a comunismului;
mila-i
o verigă slabă a caracterului.
la fel și blândețea;
trecutul
e dominat de regrete;
viitorul
e construit din scenarii;
prezetul nu-l simțim,
e accesorizat
cu cleme utopice.
înteleptul a spus:
"numai credința în Iubitorul de oameni
te face să mergi
mai departe."
Iluzii
Într-o mare de tristețe
Vezi doar un strop de speranță,
Împrejuru-ți triste fețe
Disperate se agață
De minciuni și de iluzii
De un rai închipuit,
Râd în hotote nerozii
Când te-nchini la chip cioplit!
Se ridică marii trântori
Să le dea la toți povețe
Stau plebeii rânduri-rânduri
Taina vieții s-o învețe!
Bucuria și necazul
La un loc par a se strânge,
Tristețea la braț cu hazul
Stau acum ca frați de sânge.
Simfonia neputinței
Astăzi imn ne-a devenit,
Cântăm oda biruinței
Umilind pe cel lovit!
(A.C. - Iași)
Pribeag
Sunt fir de aţă rătăcită
pe-un mal de Dunăre străin,
frânturi de viaţă obosită
pe valuri scrise de destin.
Se-ndeamnă clipele să toarcă
minute lungi de prea mult plâns,
pe drumul casei o să-ntoarcă
doar umbra vântului nestrâns.
E gândul stins de licărire
şi timpul ţel de neatins,
o zi flămândă de iubire
e mal de apă necuprins.
Aleargă-n noapte sângerânde
şirag de vorbe peste zări,
un biet valah în patimi blânde
respiră doruri prin cântări.
Un singur trup păzeşte viaţa,
mlădiţă plânsă de-un toiag,
ca frunza prinsă dimineaţa
de-un vis rămas mereu pribeag.
Sunt fir de aţă rătăcită,
bătaie vântului să-i fiu,
de norii vremii azvârlită,
pe străzi, o umbră în pustiu
metamorfozele unui gând/6
sub epiderma realității,
o rețea de intrigi,
experiențe șocante,
intenții-nfiorătoare
spulberă turnirul liniștit al lumii.
să nu uităm că,
Daedalus
a construit, pentru regele Minos,
un labirint
pentru a ține-ascuns în lanțurile fricii
minotaurul.
iar la lumină,
a creat din corpurile-nlănțuite ale coriștilor,
o structură arhitecturală
sorocită dansului.
Sfârșitul unei vrăbiuțe
Tu, vrăbiuță, de ce mai stai,
Acum că anotimpul se răcește?
Nu-ți e frică să te pierzi,
Și sufletul tău să-ți înghețe?
Ba mi-e frică, simt că mor,
Nu-mi mai pot vedea un viitor,
Simt cum inima încet îmi moare,
Iar frigul vrea să mă doboare.
Și atunci de ce mai stai?
Pleacă spre continente calde,
Unde inima îți poate bate,
Fără aceste sentimente reci.
Nu vreau, chiar de-ar trebui,
Inima mea ruptă mi-o poți învinui,
Ea nu-mi permite să-mi las casa baltă,
Ar fi prea sfâșiată de-ar trebui să se despartă.
Și preferi să mori acum înfrigurată,
În a iernii răceală cruntă?
De ce vrei să te pierzi pe tine?
Nu te gândești că poate nu-i bine?
Chiar de-i bine, chiar de nu-i,
Eu nu voi spune asta nimănui,
Chiar de-mi va fi voința smulsă,
Gheare de gheață inima să-mi străpungă.
Acum te rog, lasă-mă în pace,
Pleacă și găsește-ți o altă cale,
Eu rămân aici, în agonia mea perfidă,
Și nimeni nu va putea să mă oprească.
Bine, voi pleca, micuță pasăre,
Lăsându-te în această nepăsare,
Te vei pierde singură pentr-o prostie,
Și nimeni nu va putea să te salveze.
În frig, înghețată și slăbită,
Vrăbiuța cade-n zăpadă rănită,
Cu ochii închiși și-o inimă frântă,
Singurătatea-i cruntă i-a luat sfârșit.
Nimeni nu-i aude strigătul îndurerat,
Durerea ei se pierde-n neant,
O vrăbiuță, acum uitată de toți,
Moare sub cerul rece și înfrânt.
Doar natura-i plânge moartea,
Aruncând fulgi grei peste ea,
Acoperind-o cu un strat de nea,
Să-i ascundă toată durerea.
Suflet al meu, vrăbiuță înghețată,
Simți cum frigul și durerea te omoară,
Sacrificiul tău e o iubire neuitată,
Împărtășind cu toți această năpastă.
Gânduri 6
Gândirea unui copil
Liberă de constrângeri,
Descoperă viața abil
În drumul plin de disjungeri.
Tot ce-n afară privește
Îl interesează și captează.
Flori, copaci, animale iubește
Și-n suflet le sculptează.
Sunetele muzicii îl provoacă
La ritmul minunat al vieții.
Jocurile inteligente-s cojoacă,
Iar bucuria, spiritul tinereții.
Când adolescența capătă
Aripi cu avânt spre majorat,
Gândurile mărețe îl poartă
Uimit pe un teren nearat.
Maturitatea oare îl va învăța
Dacă semințele vor rodi.
Iar ziua de mâine-l va răsfăța,
Sau îl va iscodi, îmbrobodi.
Fascinația succeselor dorite
Va schimba inima de copil?
Va amorți tărâmurile bătătorite
Și va stopa amintirea în ostil?
stări/4
bucuria-i
experimentată-n arena gladiatorilor;
spiritul de dreptate
alunecă ușor
în râpa tenebroasă a comunismului;
mila-i
o verigă slabă a caracterului.
la fel și blândețea;
trecutul
e dominat de regrete;
viitorul
e construit din scenarii;
prezetul nu-l simțim,
e accesorizat
cu cleme utopice.
înteleptul a spus:
"numai credința în Iubitorul de oameni
te face să mergi
mai departe."
Iluzii
Într-o mare de tristețe
Vezi doar un strop de speranță,
Împrejuru-ți triste fețe
Disperate se agață
De minciuni și de iluzii
De un rai închipuit,
Râd în hotote nerozii
Când te-nchini la chip cioplit!
Se ridică marii trântori
Să le dea la toți povețe
Stau plebeii rânduri-rânduri
Taina vieții s-o învețe!
Bucuria și necazul
La un loc par a se strânge,
Tristețea la braț cu hazul
Stau acum ca frați de sânge.
Simfonia neputinței
Astăzi imn ne-a devenit,
Cântăm oda biruinței
Umilind pe cel lovit!
(A.C. - Iași)
Pribeag
Sunt fir de aţă rătăcită
pe-un mal de Dunăre străin,
frânturi de viaţă obosită
pe valuri scrise de destin.
Se-ndeamnă clipele să toarcă
minute lungi de prea mult plâns,
pe drumul casei o să-ntoarcă
doar umbra vântului nestrâns.
E gândul stins de licărire
şi timpul ţel de neatins,
o zi flămândă de iubire
e mal de apă necuprins.
Aleargă-n noapte sângerânde
şirag de vorbe peste zări,
un biet valah în patimi blânde
respiră doruri prin cântări.
Un singur trup păzeşte viaţa,
mlădiţă plânsă de-un toiag,
ca frunza prinsă dimineaţa
de-un vis rămas mereu pribeag.
Sunt fir de aţă rătăcită,
bătaie vântului să-i fiu,
de norii vremii azvârlită,
pe străzi, o umbră în pustiu
metamorfozele unui gând/6
sub epiderma realității,
o rețea de intrigi,
experiențe șocante,
intenții-nfiorătoare
spulberă turnirul liniștit al lumii.
să nu uităm că,
Daedalus
a construit, pentru regele Minos,
un labirint
pentru a ține-ascuns în lanțurile fricii
minotaurul.
iar la lumină,
a creat din corpurile-nlănțuite ale coriștilor,
o structură arhitecturală
sorocită dansului.
Alte poezii ale autorului
Balada cuvântului pierdut
Am credinţa că omul trăieşte un chin,
a dispărut un cuvânt, puţin câte puţin,
îl port în iubire, dar ştiu c-a dispărut,
din lume, balada cuvântului pierdut.
Frunzăreşte nemurirea prin albumul amintirilor,
se-ntretaie penumbrele în gândul tăcut al zorilor,
aşteaptă acolo grăirea un sâmbure al pământului,
să se nască din vorbă în vorbă balada cuvântului.
Renăscuţi de mii şi mii de ori în aceeaşi matrice,
căutăm firul lipsă din părul frumoasei Berenice,
fluturăm îndoielile într-un puzzle viu al vântului
şi ne trecem fără a fredona balada cuvântului.
Încâlcim vieţile sub impulsul chemărilor trădate,
seminţia orgoliului se strecoară din minţi casate,
dar nu vom rosti vreodată ultima vorbă a gândului,
bieţi truditori, mereu neştiuţi de balada cuvântului.
Din spuma haosului mai renasc ursitoare străbune
cu priviri rătăcite şi cânturi răscolind surde strune,
fuioare de vorbe presărate din umbra veşmântului
curg rătăcite spre versul scris în balada cuvântului.
Tot mai cred că lumea trăieşte un vis,
în vorba pierdută-i destinul prescris,
când ziua se stinge şi nopţile dor,
cuvântul ce-i lipsă e viaţă şi dor.
Doar poemele - V
Bolta stelară
inundă-n lumină
ringul terestru,
cupola surâde,
glasuri nebune
dau răsuflări
forjelor,
sufletele se prăjesc
ecologic,
viitorul fandează,
trecutul loveşte,
arbitrează prezentul,
viaţa sau moartea
va umple trofeul,
trecutul muşcă,
sângerează avenirea,
omenirea aclamă,
moartea stăpâneşte
clepsidra,
umbre îmbrăcate
în piele se plimbă
pe Terra.
Doar poemele
aduc în dorul lui mâine
iubirea de ieri,
păstrează în slove
frânturi de viaţă
ascunse de soare
în altă galaxie.
Ele, poemele,
dau gând cuvântului,
renasc în suflet
melodia trăirilor.
Frunza
La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
departe, o frunză se-aşterne din zbor.
Când timpul se-opreşte în braţele tale,
eşti foc ce se stinge prin văi senzuale,
te poartă chiar frunza ce vântul sărută,
curgi freamăt de gând în trăirea avută.
Mi-e verdele frunzei şi hrană, şi-otravă,
copacul mă prinde-n coroana-i hulpavă,
din ramuri curg patimi, simt seva trăirii,
eşti suflet de frunză, chiar frunza iubirii.
Vrăjită de noapte sub bolta-nstelată,
în braţele toamnei te-arunci însetată,
arzi patimi ascunse-n tăceri ostenite,
sub verdele crud nasc culori veştejite.
Din ramuri golaşe mai pâlpâie vise,
frânturi de trăire în versuri nescrise,
o frunză-i departe, purtată de vânturi
spre zări de iubiri ferecate în cânturi.
O vorbă se-ascunde în bobul de rouă,
prin lumea întreagă cărările-mi plouă,
sunt ramuri în mine, au coaja-nroşită,
fântâni oglindind al meu suflet ispită.
La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
m-aplec spre o frunză căzută şi mor.
Renaștere
plimbare nocturnă
prin bălți cu păcate
oglindă
nori de suflet
în culoarea noroiului
izvoare de gânduri
fără amintiri
dimineață de întuneric
pe umerii vremii
așteptarea unei lacrimi
de adio
în tăcerea cuvintelor
enigmă de viață
în limba tăcerii
Un fluture alb
Pe pajiştea verde stau clipele mute
şi flori se desfac răspândind fericire,
un fluture alb de prin zări aşternute
desprins e din soare cu-a lui strălucire.
E fulger de vară prin timpul statornic,
răstimpuri de clipe stau ani să măsoare,
întinsele-i aripi sunt limbi de ceasornic
ce vremea le poartă din floare în floare.
Din albul aprins aşezat şi în suflet
vorbesc adieri peste flori întristate,
răsfrânte de veacuri, s-aşeze răsuflet
în cupe rotunde de buze-nrămate.
Un cerc de culoare privirea-i aprinde,
e cerul tablou într-o floare plăpândă,
cu îngeri şi nori necuprinsul cuprinde
copila crăiasă prin lumea ei blândă.
Arome se-avântă simţirea să-i scalde
cu calde chemări într-o clipă zăbavă,
un fluture plânge cu lacrimi ce-s dalbe,
în aripi cuprinde o floare-n dumbravă.
Un fluture alb cu iubire se-apleacă
pe floarea râvnită de ploaie şi soare,
în albul din aripi culori să petreacă,
un fluture alb răstignit pe o floare.
Toamnele mele
De orice toamnă mă răneşte,
nu-i vina vântului tembel
şi nici a ploii ce tot creşte,
cat vină-n timpul infidel.
Cobori peste visele mele,
tu, toamnă ce iar m-ai găsit,
din ceruri năvalnic rebele
îmi dărui un gând răzvrătit.
Îmi intri în casă cu mină
de doamnă gătită cu stil,
tu pari fără pată şi vină,
dar frigul îl semeni tiptil.
Mă prinde un dor de plecare
când mantia-ţi gri o privesc,
tu crezi că eşti dură şi-ţi pare
că-n tine sunt doruri ce cresc.
Mi-e vremea rămasă o goană
de zile mărunte şi reci,
iar tu eşti aceeaşi icoană,
m-arunci în tristeţe şi pleci.
Balada cuvântului pierdut
Am credinţa că omul trăieşte un chin,
a dispărut un cuvânt, puţin câte puţin,
îl port în iubire, dar ştiu c-a dispărut,
din lume, balada cuvântului pierdut.
Frunzăreşte nemurirea prin albumul amintirilor,
se-ntretaie penumbrele în gândul tăcut al zorilor,
aşteaptă acolo grăirea un sâmbure al pământului,
să se nască din vorbă în vorbă balada cuvântului.
Renăscuţi de mii şi mii de ori în aceeaşi matrice,
căutăm firul lipsă din părul frumoasei Berenice,
fluturăm îndoielile într-un puzzle viu al vântului
şi ne trecem fără a fredona balada cuvântului.
Încâlcim vieţile sub impulsul chemărilor trădate,
seminţia orgoliului se strecoară din minţi casate,
dar nu vom rosti vreodată ultima vorbă a gândului,
bieţi truditori, mereu neştiuţi de balada cuvântului.
Din spuma haosului mai renasc ursitoare străbune
cu priviri rătăcite şi cânturi răscolind surde strune,
fuioare de vorbe presărate din umbra veşmântului
curg rătăcite spre versul scris în balada cuvântului.
Tot mai cred că lumea trăieşte un vis,
în vorba pierdută-i destinul prescris,
când ziua se stinge şi nopţile dor,
cuvântul ce-i lipsă e viaţă şi dor.
Doar poemele - V
Bolta stelară
inundă-n lumină
ringul terestru,
cupola surâde,
glasuri nebune
dau răsuflări
forjelor,
sufletele se prăjesc
ecologic,
viitorul fandează,
trecutul loveşte,
arbitrează prezentul,
viaţa sau moartea
va umple trofeul,
trecutul muşcă,
sângerează avenirea,
omenirea aclamă,
moartea stăpâneşte
clepsidra,
umbre îmbrăcate
în piele se plimbă
pe Terra.
Doar poemele
aduc în dorul lui mâine
iubirea de ieri,
păstrează în slove
frânturi de viaţă
ascunse de soare
în altă galaxie.
Ele, poemele,
dau gând cuvântului,
renasc în suflet
melodia trăirilor.
Frunza
La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
departe, o frunză se-aşterne din zbor.
Când timpul se-opreşte în braţele tale,
eşti foc ce se stinge prin văi senzuale,
te poartă chiar frunza ce vântul sărută,
curgi freamăt de gând în trăirea avută.
Mi-e verdele frunzei şi hrană, şi-otravă,
copacul mă prinde-n coroana-i hulpavă,
din ramuri curg patimi, simt seva trăirii,
eşti suflet de frunză, chiar frunza iubirii.
Vrăjită de noapte sub bolta-nstelată,
în braţele toamnei te-arunci însetată,
arzi patimi ascunse-n tăceri ostenite,
sub verdele crud nasc culori veştejite.
Din ramuri golaşe mai pâlpâie vise,
frânturi de trăire în versuri nescrise,
o frunză-i departe, purtată de vânturi
spre zări de iubiri ferecate în cânturi.
O vorbă se-ascunde în bobul de rouă,
prin lumea întreagă cărările-mi plouă,
sunt ramuri în mine, au coaja-nroşită,
fântâni oglindind al meu suflet ispită.
La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
m-aplec spre o frunză căzută şi mor.
Renaștere
plimbare nocturnă
prin bălți cu păcate
oglindă
nori de suflet
în culoarea noroiului
izvoare de gânduri
fără amintiri
dimineață de întuneric
pe umerii vremii
așteptarea unei lacrimi
de adio
în tăcerea cuvintelor
enigmă de viață
în limba tăcerii
Un fluture alb
Pe pajiştea verde stau clipele mute
şi flori se desfac răspândind fericire,
un fluture alb de prin zări aşternute
desprins e din soare cu-a lui strălucire.
E fulger de vară prin timpul statornic,
răstimpuri de clipe stau ani să măsoare,
întinsele-i aripi sunt limbi de ceasornic
ce vremea le poartă din floare în floare.
Din albul aprins aşezat şi în suflet
vorbesc adieri peste flori întristate,
răsfrânte de veacuri, s-aşeze răsuflet
în cupe rotunde de buze-nrămate.
Un cerc de culoare privirea-i aprinde,
e cerul tablou într-o floare plăpândă,
cu îngeri şi nori necuprinsul cuprinde
copila crăiasă prin lumea ei blândă.
Arome se-avântă simţirea să-i scalde
cu calde chemări într-o clipă zăbavă,
un fluture plânge cu lacrimi ce-s dalbe,
în aripi cuprinde o floare-n dumbravă.
Un fluture alb cu iubire se-apleacă
pe floarea râvnită de ploaie şi soare,
în albul din aripi culori să petreacă,
un fluture alb răstignit pe o floare.
Toamnele mele
De orice toamnă mă răneşte,
nu-i vina vântului tembel
şi nici a ploii ce tot creşte,
cat vină-n timpul infidel.
Cobori peste visele mele,
tu, toamnă ce iar m-ai găsit,
din ceruri năvalnic rebele
îmi dărui un gând răzvrătit.
Îmi intri în casă cu mină
de doamnă gătită cu stil,
tu pari fără pată şi vină,
dar frigul îl semeni tiptil.
Mă prinde un dor de plecare
când mantia-ţi gri o privesc,
tu crezi că eşti dură şi-ţi pare
că-n tine sunt doruri ce cresc.
Mi-e vremea rămasă o goană
de zile mărunte şi reci,
iar tu eşti aceeaşi icoană,
m-arunci în tristeţe şi pleci.