Trăim în cea mai bună lume posibilă?

Vine vara cea dorită

De copii mult îndrăgită

Vara cu mireasma ei

Vestitoarea vacanței.

Florile au început să Inflorească

Albinuțele să roiască

Din floare-în floare pentru polenizare.

Tractoriști pe câmpuri ară

Până când se lasă seară

Și încep a semăna

Să aibă ce recolta.

Copii se bucură de soare

Că pot merge la mare

La mare când au ajuns

S-au bucurat nespus.

Și că vara sa încheiat

Copii s-au bucurat

Că vor începe școala iar

Cu un an nou școlar.

De Cocoru David Cristian

Când creionul s-a stricat nu poate fi reparat?

Trebuie aruncat?

întreabă asta pe mămica,

ea știe că creionul nu are nimica ,

nu trebuie aruncat și poate fi reparat,

cu o mică ascuțitoare și puțină răbdare

creionul poate fi ca nou

și nu i-ai făcut nici un rău.

Panait Mirela

Se pare că e prea devreme pentru prima oară 

Se pare că e prea mult pentru a doua oara

Se pare că e doar târziu 

Se pare că, nu știu 

Se poate să fiu prea devreme 

Se poate să fiu pentru tine 

Se poate să nu fiu doar al tau

Se poate mai nimic,mereu

Se poate să încerc mai mult 

Se poate să nu pot atât 

Se poate să mi doresc tot 

Se poate să nu mă vrei deloc 

Se pare că vom încerca 

Se pare că ești VT mea 

Se pare că și tu mă vrei 

Se pare, pupu ți ochii tăi!

Casa fără femeie, e ca lacătul fără cheie

Poate să-ți intre și să iese cine vrea din casă

Căci fără lacăt nu rămâne nimic de valoare înăuntru !

Poți să aduci câte femei vrei și să te distrezi cu fiecare 

Dacă n-ai tu una care să rămână acolo când vor pleca toate!

Chiar atunci când crezi că poți trăi singur te-ntreb

Are farmec oare o viață trăită fără acea ființă Care...

Deși te enervează și la cap te taie!

Tot ea e cea care când te cuprinde un fior adânc și rece

Știe cum să te-ncălzească precum un soare.

Și deși cu toți greșim în lumea asta mare

Vă spun acum cu glas pelin

Găsiți și voi în adâncul sufletului din nou

Putere de a ierta și a lupta

Și să nu ajungeți a uita 

Ceea ce a fost odată ușor doar din a simți și a face

Acum se spune că a rămas doar un basm

Căci noi ca oameni am dat uitării și nu mai știm

Ce înseamnă acest sentiment profund

Acum toți trăim într-o viteză și trenul nu se mai oprește când...

O stație ar fi pentru toți cea potrivită,

Acum doar...

Ne mai salutăm din mers...

Iar trenul nostru continuă

Până la sfârșitul de mult ales.

Vad o scena ireala 

Vad corp fragil arzând  

Vad un suflet alergând 

Vad un întuneric aspru 

Nu mi mai simt picioarele 

Nu mi mai simt durerea n piele

Inima n o simt bătând

N o mai vad bătăliile mi purtând 

Poate pentru totdeauna, la noi a luat sfârșit.

Ştii, visam zi de zi ca doi copii...

Nu m-aș fi gândit că nu o să mai fim,

Iar eu să te țin din nou ascuns în poezii...

Te țin în inima mea zi de zi,

Măcar o șansă de ne-ai mai oferi.

Căci inima mea de tine e plină în fiecare zi,

Nu cred că ce a fost între noi, acum se va sfârşi.

Fiecare clipă cu tine a fost un dar,

O amintire ce nu vreau să dispară în zadar.

Aş vrea să ne regăsim, să fim din nou doi,

Să lăsăm în urmă lacrimile și dorul amândoi

O echipă de cercetători și exploratori australieni ai spațiului s-a încumetat să participe la o misiune de care nu au mai auzit până acum, mai exact să facă o excursie cu noua rachetă Kepler 170. Racheta este de fapt un prototip, încă se află în faza de testare, dar li s-a promis că vor fi răsplătiți pentru curajul lor, dacă se vor întoarce cu bine pe Pământ. 

Asumându-și riscurile la care se expun, conștientizând că este posibil să nu mai vadă lumina zilei, au acceptat provocarea, și-au luat tot ce le trebuie, li s-a dat echipamente de două feluri (unul pentru când stau în rachetă și altul pentru când va aseleniza și vor fi nevoiți să meargă la suprafață lunii lui Jupiter, Europa). Misiunea lor are ca obiectiv explorarea și analizarea corpului ceresc Europa, despre care mai mult s-au auzit teorii, dar mai nimic concret în esență. Misterul este cu atât mai mare că i s-a dat acest nume ,,Europa", nume foarte generic, pentru că există continentul Europa și formația Europa FM, dar văd ceva familiar în acest nume, oare nu cumva sugerează ideea că ar putea promite existența unor forme de viață, fie ele chiar și microorganisme? Și dacă este adevărat, atunci: Cam cum ar arăta o zi pe Europa?, Câte ore are o zi acolo?, Care ar fi temperatura medie?, Are cerul vreo culoare anume acolo, așa cum vedem pe Pământ?, Au anotimpuri sau e iarnă veșnic?, Dat fiind faptul că este o planetă apoasă, există flux și reflux?

Cercetătorii noști curajoși ne vor oferi un răspuns la toate întrebările. Turnul de control se asigură că se fac toate verificările necesare pentru a decola și motoarele se pornesc, elicele se învârt din ce în ce mai rapid, au plecat. Trec prin toate straturile atmosferei planetei Pământ, se zgâlțâie cât pot de bine, nici nu mai pot ține ochii deschiși și au părăsit atmosfera. Acum rachetă înaintează în continuare către Europa, dar într-un ritm mai lent, parcă ar pluti, asta și fac de fapt. 

Pentru a comprima în timp voiajul lor, voi spune că după o lună au ajuns pe Europa, o lună în care au supraviețuit doar cu conserve de ton, capsule care înlocuiesc mesele zilei, sunt deshidratați și densitatea oaselor a scăzut. Nu au mai făcut baie de o lună, dar reușita cere sacrificii. 

Au ajuns, au ieșit din rachetă, se plimbau pe suprafața oceanului înghețat al Europei. Pericolul de a aluneca și de a-și luxa glezna nu este ca la patinoar, pentru că gravitația nu este ca pe Pământ, ating suprafața cu tălpile din când în când, nu tot timpul, e un mers mai mult din salturi. Cu un laser care topește, fierbe, lichefiază orice fel de material, au făcut o gaură în suprafața Europei pentru a extrage mostre, probe de viață, de oricare ar fi. Apoi, o undiță electrică este introdusă în gaura respectivă. Când va depista vietăți, va lansa o plasă în care le va prinde. Nici nu a trecut un sfert de oră în timp pământean că deja au prins ceva. Ce folos că a fost prins, dacă nu poate să iasă prin gaura aceea, pentru că este prea mică? Exploratorii măresc gaura cu laserul. Au scos un animal mare cam de dimensiunea balenelor eșuate despre care se vorbește la știri. Îl pun într-un incubator potrivit dimensiunilor sale și îl iau în rachetă.

Pare destul de amorțit, deja moare pentru că a fost luat din habitatul lui natural. 

Unul dintre cercetători ia un atlas despre anatomia animalelor marine de pe Europa. Se uită la acel pește, seamănă cu o plătică de pe Pământ, combinată cu pisică de mare. Gura este destul de interesantă, nasul este pătrățos și mai are și mustăți. 

Prima dată au crezut că este o specie rară din regnul Felinae Purcicae natāre, însă după ce l-au înțepat să îi ia sânge, rezultatul testului ADN a fost unul puțin spus șocant.

Cercetătorii țineau captivă o felină a oceanului înghețat, mai precis Nebelung de apă dulce. Era unul dintre puținii Nebelungi subacvatici (destul de bătrân după cum pare), care trăiesc de fapt în apele liniștite ale lunii Europa. Era gri la fel ca pisicile Nebelung de pe Pământ. Are formă de peste, dar, conform atlasului cică ar fi felină. Deci nu poate fi altceva decât focă, dacă are atât caracteristici de pisică, cât și de pește.

Poisson préhistorique

Une équipe de chercheurs et d'explorateurs spatiaux australiens s'est aventurée à participer à une mission dont ils n'avaient jamais entendu parler auparavant, à savoir faire un voyage à bord de la nouvelle fusée Kepler 170. La fusée est en fait un prototype, encore en phase de développement, mais a été ont promis qu'ils seraient récompensés pour leur courage s'ils revenaient sains et saufs sur Terre.

Prenant les risques auxquels ils s'exposent, réalisant qu'ils ne reverront peut-être plus la lumière du jour, ils ont accepté le défi, ont pris tout ce dont ils avaient besoin, ont reçu deux types d'équipement (un pour quand ils sont dans la fusée et un autre pour quand elle est dans la fusée). la lune et ils devront se rendre à la surface de la lune de Jupiter, Europe). Leur mission vise à explorer et analyser le corps céleste Europe, sur lequel de nombreuses théories ont été entendues, mais rien de concret en substance. Le mystère est d'autant plus grand qu'on lui a donné ce nom "Europa", un nom très générique, car il y a le continent européen et la création d'Europa FM, mais je vois quelque chose de familier dans ce nom, ne suggère-t-il pas d'une manière ou d'une autre l'idée qu'elle pourrait promettre l'existence de formes de vie, qu'il s'agisse même de micro-organismes ? Et si c'est vrai, alors : à quoi ressemblerait une journée sur Europe ?, Combien d'heures y a-t-il par jour ?, Quelle serait la température moyenne ? , Le ciel a-t-il une couleur particulière là-bas, comme comment voyons-nous sur Terre ?, Y a-t-il des saisons ou est-ce un hiver éternel ?, Étant donné que c'est une planète aquatique, y a-t-il un flux et un reflux ?

Nos courageux chercheurs nous donneront une réponse à toutes les questions. La tour de contrôle s'assure que toutes les vérifications nécessaires sont faites pour le décollage et que les moteurs démarrent, que les hélices tournent de plus en plus vite, c'est parti. Ils traversent toutes les couches de l'atmosphère de la planète Terre, ils tremblent comme ils peuvent, ils ne peuvent même plus garder les yeux ouverts et ils ont quitté l'atmosphère. Aujourd’hui, la fusée continue de se diriger vers l’Europe, mais à un rythme plus lent, comme si elle flottait, ce qu’elle fait réellement.

Pour résumer leur voyage, je dirai qu'après un mois d'arrivée en Europe, un mois pendant lequel ils ont survécu uniquement avec du thon en conserve, des capsules qui remplacent les repas quotidiens, ils sont déshydratés et leur densité osseuse a diminué. Ils n'ont pas pris de bain depuis un mois, mais le succès demande des sacrifices.

Ils sont arrivés, ils sont sortis de la fusée, ils marchaient sur la surface de l'océan gelé d'Europe. Le danger de glisser et de se fouler la cheville n'est pas comme à la patinoire, car la gravité n'est pas comme sur Terre, je touche la surface avec mes pieds de temps en temps, pas tout le temps, c'est plutôt une marche sautée. Avec un laser qui fond, bout et liquéfie tout type de matériau, ils ont percé un trou dans la surface d'Europe pour en extraire des échantillons, des preuves de vie, etc. Une tige électrique est ensuite insérée dans ce trou. Lorsqu'il détectera des créatures, il lancera un filet dans lequel il les attrapera. Pas même un quart d’heure ne s’est écoulé en temps terrestre sans qu’ils aient déjà attrapé quelque chose. Quel est l'intérêt d'être piégé s'il ne peut pas sortir de ce trou parce qu'il est trop petit ? Les explorateurs agrandissent le trou avec le laser. Ils ont sorti un gros animal de la taille des baleines échouées qui font la une des journaux. Je le mets dans un incubateur de sa taille et je l'emmène dans la fusée.

Il semble plutôt engourdi, déjà en train de mourir après avoir été enlevé de son habitat naturel.

L'un des chercheurs réalise un atlas sur l'anatomie des animaux marins d'Europe. Regardez ce poisson, il ressemble à une brème terrestre combinée à un poisson-chat. La bouche est assez intéressante, le nez est carré et arbore une moustache.

Au début, ils pensaient qu'il s'agissait d'une espèce rare du royaume Felinae Purcicae nāre, mais après l'avoir piqué pour obtenir du sang, le résultat du test ADN était pour le moins choquant.

Les chercheurs détenaient en captivité un félin océanique gelé, en particulier le Nebelung d'eau douce. Il était l’un des rares Nebelungs sous-marins (assez vieux semble-t-il) à vivre réellement dans les eaux calmes de la lune Europe. Il était gris comme les chats Nebelung sur Terre. Il a la forme d'un poisson, mais selon l'atlas, il s'agirait d'un félin. Il ne peut donc s'agir que d'un phoque s'il possède à la fois des caractéristiques de chat et de poisson.

Toți ne temem de câte ceva. Unii se tem să nu greșească, alții se tem de eșec, unii se tem să nu fie dezamăgiți, alții se tem de moarte, iar unii chiar de viața însăși. Eu m-am temut toată viața de lucrurile imperfecte, de ce-am făcut și n-a ieșit bine, așa după cum aș fi vrut să iasă...

Odată, cineva mi-a spus că uneori sunt prea intransigent cu mine însumi, și deci, prin urmare, sunt la fel și cu cei din jur sau mă port ca atare. Știu că nu pot trăi într-o lume perfectă, o utopie pe care am construit-o cu migală de-atâtea ori și tot de-atâtea ori am dărâmat-o, construind alta nouă din rămășițele precedente, iar și iar, la nesfârșit, reinventându-mă de fiecare dată, încercând ca fiecare nouă versiune a mea, să fie mai bună decât cea de ieri...

Fiindcă, fie că recunoaștem sau nu, toți ne dorim perfecțiunea, toți ne dorim o viață perfectă, așa cum scrie la carte. Însă canoanele societății ne obligă să respectăm un parcurs uneori greu de menținut, aproape de alienarea mintală, dar cumva ne asumăm și riscul imperfecțiunii, fiindcă, nu-i așa?, viața nu e un fir drept, are suișuri și coborâșuri, uneori lucrurile se sparg dincolo de reîntregire...

Am citit undeva că un covor de Buhara, prin modelul complex în care este conceput, are țesut pe un centimetru pătrat o sută de noduri de sfoară de lână colorată, iar atunci când este desăvârșit, un singur nod este îndepărtat, fiindcă perfecțiunea trebuie să aparțină numai lui Dumnezeu.

Lumea este perfectă, omul nu. Știu bine asta, întrucât am lepădat precum un șarpe de atâtea ori pielea imperfecțiunii, încât, astăzi, am căzut de acord cu mine însumi că pot accepta în viața mea și lucruri imperfecte, fără să iau în considerare mediocritatea. Cumva, prin mecanismul minții mele, am învățat să accept și să ocolesc pe cât posibil imperfecțiunea: nimeni nu e perfect, precum covorul de Buhara, numai Dumnezeu este...

Deci, refuz să mă gândesc la viața mea, la ce însemn, la trecutul meu, ca la o vitrină plină cu porțelanuri și cristaluri ciobite; mai degrabă încerc să găsesc frumusețea și în lucrurile imperfecte, fiindcă dacă stăruiești o clipă din goana cotidiană, o poți găsi și într-un fluture cu aripi colorate asimetric, și într-un trandafir spinos și desfrunzit, sau într-un vers a cărui rimă nu-și găsește bine locul în strofă... 

Căci trebuie privit întreg tabloul nu-i așa? Dacă ești prea aproape vezi detaliile, dar poți pierde esențialul, iar dacă faci un pas-doi în spate, s-ar putea ca întreaga imagine să ți se dezvăluie în fața ochilor fără echivoc și să înțelegi cum e mai bine.

Să fii orb în perfecțiune, sau un miop imperfect? Am ales să port ochelari în speranța că voi vedea mai bine. Astăzi, îi lepăd tot mai des deoparte, lăsând ca razele soarelui să-mi dezvăluie lumini și umbre pe care le deslușesc mai bine cu ochii mijiți ai minții. Am îmbătrânit încă un an. Sau poate că am întinerit cu unul. Până la urmă, totul - chiar și viața însăși - se așează după prisma prin care alegi să privești lucrurile. E doar o chestiune de perspectivă.

Când avem un pahar din cristal, farfurii din porțelan, un nou telefon sau mașina mult visată avem grijă de ele. Suntem atenți la cum le așezăm, cum le spălăm, folosim cele mai bune produse, astfel încât sa nu sufere nici cea mai mica zgârietura. Da, ăsta este cruntul adevăr, prioritizam din ce în ce mai mult materialismul, uitând un aspect... S-a gândit cineva vreodată cum arată o inimă frântă, o inimă dezamăgită, pusă la pământ și călcată în picioare, uneori chiar de cei ce-ti promiteau eternul si-ti jurau iubire.. s-a gândit cineva? Se întreabă cineva oare, cum arata o inimă în mii de cioburi, o inimă ce cu greu își aduna puterile pentru a-și continua traseul cu dragoste? Ei bine, nu! Nimeni nu o face, am ajuns să superficializam atât de mult fericirea, încât sa ,,pari" fericit e la modă.. zâmbim doar în poze, dar și acela e controlat, pentru ca ,,trebuie sa dea bine", credem ca tăria este redata de cat de rece, distant, neimplicat în trăirile celuilalt poți fi. În a nu-ți arata sentimentele și fără a-ți permite să fii vulnerabil, uitând ca de fapt asta înseamnă să simți cu adevărate, asta înseamnă să-ți trăiești emoțiile, asta înseamnă sa fii puternic, chiar plângând uneori pentru a te elibera de tot ce ai adunat în tine.. Și as putea scrie un poem despre milioanele de cioburi ce merg pe strada cu un chip fericit, dar la ce folos când nici poezia nu se mai citește, arătând în ochii unora ca a fi prea ,,siropos".
De ce nu avem grijă de inimile noastre și ale celor din jur asa cum avem să nu zgariem mașina? De ce nu protejăm sufletul persoanei iubite așa cum ne protejăm telefonul de ploaie? De ce nu avem grija sa oferim iubire și atenție la timp, cum fugim atunci când ni se descarca bateria telefonului..? De ce nu verificăm mai des dacă suntem fericiți sau dacă partenerul de viata este fericit asa cum ne verificăm telefonul sau aplicațiile social media? De ce ni se scurge iubirea din ochi, tânjind o viață după ea, dar distrugând-o când o avem? De ce e așa nedrept uneori, oferind atât de mult cuiva având încredere, crezând ca nu vom fi dezamatigi, iar la final sa fim zdrobiți?
Doar credința în mai bine și dragostea ne mai poate salva, dar se fuge de ea cum greu ne-am putea imagina. 

Sper să zâmbim și să iubim mai mult viața, adorând dragostea pura, iubind inima..și sa folosim mai mult lucrurile, nu ființele!

Gânduri bune!

Cu drag, Gabriela!😊

Cu tine, simt o umbră de pace în vreme de război.

     Doar tu îi poți trezi... cu vocea ta ademenitoare- fluturii. Si e suficient de o privire doar... de o atingere pe pielea-mi rece. Deseori îmi aduc aminte de tine... cum îmi luai mâna în mâna ta... întorcându-mi palma către ochii tăi în care obisnuiam să mă înec... și îmi priveai cu atâta entuziasm linia vieții. Apoi îți luai mâna ta, întorcându-ți palma către palma mea.... Se atrăgeau ca doi magneți... Ai lipit-o de a mea și îmi ziceai: Uite cum s-au intersectat liniile vieții noastre. Si îmi strângeai palma-mi rece în palma ta caldă transmițând semnale inimii mele... Si îmi strângeai palma în palma ta atât de strâns... îmi simțeai pulsul... fiecare bătaie de inimă. Îmi simțeai iubirea, pe care ți-o purtam.... cum mai trăiește în venele mele... Si erai extrem de fericit.

 Si erai atât de fericit... iar eu tot stăteam și te priveam... Te admiram. Si din când în când... cu dosul palmei îmi ștergeam ochii uzi de fericire. Si nu mă mai săturam să îți admir chipul tău plin de venin care îmi făcea ca sângele să clocotească.

     Îți dezlipeai palma de palma mea și îmi priveai linia vieții, iar cu degetul mare, ce deseori îmi mângâia buzele-mi însetate de tine, treceai peste ea. Si îmi ziceai : Privește linia vieții tale. Sunt aici ( și mi te arătai la un capăt al liniei) și destinul meu ( arătându-mă pe mine la celălalt capăt al liniei).

    Îți ridicai privirea. Direct în ochi mă priveai, ștergându-mi una câte una lacrimile... de fericire evident. Privindu-mi chipul, îmi vei mângâia obrajii de o piele catifelată. Si cu vocea ta, asemeni cântecului de vioară îmi vei spune: De ce plângi? Tu ești destinul meu. Si sensul meu e să te iubesc. După cum și o fac. Asta mă face fericit. Cu adevărat fericit. Apoi mă vei strânge la pieptul tău. Vocea ta va pătrunde în timpane... le va da o culoare.

     Vei adora pur și simplu momentele petrecute în doi.... ca și mine de altfel. Îmi vei ține mâna în mâna ta... atât de strâns... Îmi vei duce mâna către pieptul tău... cu palma îți voi atinge musculii... îți voi simți inima bătând. Îmi vei privi ochii de un căprui intens, și cu zâmbetul pe buze îmi vei șopti la urechea stângă: Simți cum bate? Eu voi închide ochii și având același zâmbet pe buze, îți voi răspunde: E inima. Si vei recunoaște cu ușurință... că sunt drogul tău. Involuntar.

    Si, viața noastră se va măsura în momentele petrecute în doi, în bătăile inimilor noastre.... vor bate unison. Si, viața noastră se va măsura în intensitatea momentelor.
    Îmi vei alinta buzele cărnoase... cu atingerea buzelor tale... roze. Vor avea un gust....dulciu....mmmm.....ce-mi va da noi și noi forțe.

     Mâinile noastre iarăși se vor întâlni. Cu ochii închiși, îți voi strânge palma în palma mea. Degetele mâinii stângi se vor amesteca cu ale tale. Degetele mâinii drepte vor trece prin șuvitele tale. Sângele va fugi prin vene... Fluturii se vor trezi... Îmi vor ataca iar și iar.... inima-mi bolnavă de iubire... inima vrăjită de ochii tăi... vrăjită de tine.

( către A. Gaidulean)

  Pentru orice român care își cunoaște istoria, numele Basarabia nu este doar o denumire geografică. Este o parte din sufletul nostru național, o pagină de jertfă, de speranță și de luptă pentru identitate. Momentul de la 27 martie 1918, când Sfatul Țării din Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România, rămâne unul dintre cele mai emoționante și curajoase acte din istoria românilor. După mai bine de un secol de stăpânire străină, românii dintre Prut și Nistru au avut curajul să spună lumii întregi cine sunt și cui aparțin. Într-o perioadă plină de incertitudine, marcată de prăbușirea imperiilor și de tulburările provocate de Revoluția Rusă, reprezentanții Basarabiei au ales drumul identității și al unității naționale. Votul lor nu a fost doar o decizie politică, ci o declarație de credință în valorile românești, în limba și cultura moștenite din generație în generație. Privind astăzi înapoi la acel moment istoric, nu putem să nu simțim respect și recunoștință față de cei care au avut curajul să pună interesul național mai presus de orice. Unirea Basarabiei a fost primul pas spre realizarea visului de veacuri al românilor – acela de a trăi împreună într-un singur stat. A fost începutul unui an memorabil pentru istoria noastră, anul în care idealul unității naționale a devenit realitate.

  Pentru mine, Basarabia reprezintă mai mult decât o lecție de istorie. Este o amintire vie a faptului că identitatea și unitatea unui popor nu pot fi șterse de granițe sau de vremuri grele, iar legăturile dintre românii de pe ambele maluri ale Prutului au rămas puternice tocmai pentru că ele sunt construite pe aceeași limbă, aceeași cultură și aceeași memorie istorică.

  Astăzi avem datoria să nu uităm acest capitol al trecutului nostru. Să vorbim despre el, să îl transmitem generațiilor tinere și să păstrăm vie ideea de solidaritate și fraternitate românească. Istoria ne arată că atunci când românii sunt uniți în gând și în suflet, pot depăși orice încercare. Unirea Basarabiei din 27 martie 1918 nu este doar o dată din calendar, este un simbol al curajului, al demnității și al dorinței de a rămâne ceea ce suntem: ROMÂNI.

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

Orologio resistente all'acqua

È una bellissima mattina di inizio gennaio, siamo in uno degli istituti tecnici più prestigiosi della contea di Suceava, dove la nostra illustre insegnante di inglese, Cecilia (non conosciamo il suo cognome) è in bagno. Nello specifico nel bagno degli insegnanti, nella sezione femminile. È un inizio di giornata difficile dopo 4-5 sveglie impostate sul telefono, una alle 12:30, un'altra alle 2:40, altre due per suo figlio e un'altra alle 4:50 del mattino. I primi due dovevano prendere antibiotici, dopo aver avuto qualche infezione da Staphylococcus aureus e non so quanti altri ceppi di batteri nosocomiali e gram positivi che il figlio gli aveva portato dall'asilo, l'ultimo allarme è stato quello di arrivare puntuali al stazione e prendere l'autobus per il liceo (per chi non lo sapesse, Cecilia è una pendolare con 15 anni di esperienza nei trasporti). Normalmente Cecilia avrebbe potuto chiedere un permesso finché non avesse cominciato a sentirsi meglio, a riprendersi, a diventare più energica, ma tu la conosci, sai come sta. Vuole solo olimpionici, vuole che tutto quello che fa abbia un senso, le piace la materia che insegna e non solo, vuole riformare l'insegnamento di questa materia, tende addirittura a rivoluzionare e migliorare l'atto dell'insegnamento fino a portare al livello dell’art. Ha scelto di fare gli straordinari nello stato in cui si trova, perché sa che quest'anno le Olimpiadi si terranno nel liceo dove insegna. Stamattina, però, Cecilia non ha avuto proprio tempo per prendersi cura di sé, motivo per cui è dovuta andare in bagno per la prima volta. Tutto il suo mascara si è sparso, a causa della condensa, per fortuna toglie l'eccesso con delle salviette umidificate. Poi, con quelli asciutti, comincia a soffiarsi il naso, e poveretto soffia, che si divertono anche gli insegnanti delle cabine adiacenti. Piovono commenti del tipo: "Sai Cecilia, ho un tosaerba che uso per tagliare la giungla intorno alla casa e fa esattamente gli stessi suoni". Cari colleghi insegnanti, mostrate empatia e smettetela di ridere del problema di Cecilia, che non è uno scherzo con i microbi che circolano, nei quali continuano a comparire, come funghi dopo la pioggia, ho l'impressione che stia arrivando la fine del mondo, ma questo è la realtà, sono comparsi squilibri ecologici, inquinamento e batteri. E il riscaldamento globale li aiuta a prosperare... Comunque... Cecilia mette la stessa passione nel soffiarsi il naso come in qualsiasi altra cosa, non mi ha aiutato con alcuni libri di cui avevo bisogno 10000 anni fa? Certo che sì, ma voglio dire che a casa sua non si vede nemmeno il colore delle pareti, dell'intonaco o se ha dei quadri, che ha dei libri fino al lampadario. Ed è così che appaiono quasi tutte le stanze dell'appartamento. Ho capito abbastanza rapidamente che è appassionata di ciò che fa e che le viene fatto un complimento. È difficile trovare passione in qualsiasi cosa, penso davvero che nulla abbia senso o forse devo continuare a cercare finché non la trovo.

Tornando alla nostra storia, Cecilia si soffia il naso, butta via il fazzoletto dopo averlo riempito di secrezioni e coaguli di sangue, aspira l'acqua. Sfortunatamente, insieme al fazzoletto è andato in malora e anche quell'orologio elegante e moderno che aveva ricevuto da un'amica per il suo compleanno a settembre. Gli è scivolato dal polso, perché nella fretta inutile (è arrivato comunque prima) non ha premuto abbastanza forte sul sistema di presa. Per dare un po' di contesto, l'orologio ha un braccialetto resistente al calore, che resiste con successo all'acqua, almeno sulla scatola c'è scritto "resistenza all'acqua 500 ATM". I produttori giapponesi non hanno mentito sulla qualità del prodotto che Cecilia indossava, un orologio Casio G-Shock, un po' troppo grande per una lancetta femminile, quadrante nero, rotondo, con le ore in numeri arabi blu. Resiste, è intatto anche oggi, solo che, attraverso la fogna, ha fatto un percorso diverso ed è defluito nelle acque di Suceva, invece di accompagnarlo ovunque. Cecilia va nel panico, mette un annuncio sul giornale, affigge manifesti in tutta la città con le foto dell'orologio, promettendo una ricompensa per averlo ritrovato.

Un mese dopo l'inizio della ricerca, viene informata che è stata ritrovata e di venire a reclamarla. Arriva in quell'ufficio, parla con la signora al bancone che gli consegna l'orologio. Cecilia non sa proprio come reagire, è il suo orologio eppure è come se non ci fosse più. Da quanto tempo è nell'acqua dove è versato tutto, ha acquisito un colore verde militare, proverà a rimuoverlo a casa, o con una pinzetta, o con una lima per unghie, o con detersivo, o con qualsiasi altro prodotto per la pulizia può trovare. Sul serio, non assomiglia nemmeno all'orologio che gli piaceva così tanto all'inizio...