Eminescu, Te Iubim!

Nu ai scop, nu ai nimic,

Trece azi, mâine un pic.

Te trezești și-ncepi să-nveți

Să gândești, să meditezi:

La ce-a fost și va mai fi,

La durerea inimii.

N-ai putere ca să uiți,

Gol și singur printre munți,

De durere și de chin,

Bei amarul tău cu vin.

N-asculta ce-ți cânta moartea,

Prefăcută cu dreptatea,

Cea haina și ursuză

Imperfectă și confuză.

Poate-aduce alinare,

Poate este doar schimbare;

Cine știe ce-ți rezervă

Și-n Loc Sfânt ți se relevă..

Și când toate au să treacă,

Parc-ai mai trăii oleacă..

N-ai murit, dar mort ai fost;

Timpul tău fără de rost

A-nceput să aibă sens,

Să respiri cât mai intens

Și din cea mai mică clipă

Vezi cum Raiul se ridică.

Nu ai timp de plâns de jale,

Fierbe sângele in cale;

Ți-ai pus gaj intreaga viață,

Pentr-o clipă de speranță,

Pentru clipa cea din urmă,

Când fiorii-ți fac cunună.

N-a uitat, nici azi, nici mâine,

N-a uitat nici măcar ieri;

N-a uitat și mereu vine,

Îmbrăcat în primăveri.

Stă la pânda toată noaptea,

Stă ca hoțul, stă ascuns;

Ne trezim, și-i găsim șoapta,

Și s-a dus, Și s-a tot dus...

Câte uși ferecate, de griji sfărâmate,

Ni se deschid în față și-n spate;

Călcăm grăbit să le închidem,

S-avem iar mâine ce să deschidem;

Uităm prea des care ni-i locul,

Fugim de noi, fuge norocul;

Prin vieți străine ne-adăpostim,

Nu să trăim, doar să povestim;

N-avem răbdare să mai simțim,

Trăim în grabă, și-n grabă murim.

Și ochii ne cer bucată de cer,

Și-n lacrimi ei pier, deschiși efemer..

De-ar ști omul când să vină,

De-ar ști omul când să plece,

De-ar sti noaptea că-i lumină,

De-ar sti când e focul rece;

De-ar zbura stând în picioare,

De-ar privi împărătește,

De-ar tăcea în gura mare,

De-ar iubi tot ce-l urăște;

De-ar zâmbi la tot necazul,

De-ar fi plânsul lui un râset,

De-ar întoarce-n-veci obrazul,

De-ar trăi doar pentru suflet;

De-ar lăsa ce-i rău în urmă,

De-ar gândi cu bunătate:

Ar rămâne vie umbră,

Și-ar fi veșnic peste toate.

E vântul cald al nopții pline,
De stea, de Rai, de tot ce-i bine.
Privesc în sus și mă strecor
Spre locu-n care n-am să mor.

Spre locul unde am mai fost,
Fără să știu de ce-l cunosc.
Și-n zbor, cu gândul, am ajuns
Atât de sus, și tot mai sus!

O lume care m-a visat,
Cu suflet bun și neschimbat,
Dar viața pe acest Pământ
A rupt bucăți din legământ.

Era frig și totul gri,

Și trăiau cu ochii-n patru;

Glas uitat în colivii,

Fratele-l trăda pe altu;

Și uitându-se în spate

Au văzut în urma lor,

Pâlcuri, pâlcuri de armate:

Sângele străbunilor;

Și-adunându-se cu toții,

"Tatăl Nostru" ca să-l cânte,

Și-au strigat, plângând, și morții

Să se scoale din morminte;

Și cu piepturile goale,

Cum au fost mai înainte,

Au ieșit cu mic, cu mare;

Inima zbătea fierbinte;

Și cerându-și toți în cântec,

LIBERTATEA lor pierdută,

Le-au trimis în ochi și-n pântec,

Gloanțe; Moartea fiindu-le redută;

Și-au crezut, prin moartea lor,

Cei rămași în libertate,

C-or sădi un viitor

Să-l trăiască-n demnitate;

Dar mișei și trădători

În picioare au călcat,

SÂNGELE EROILOR,

Si-asta e de NEIERTAT..

Îmi amintesc și-acum,
Era o zi de vară.
Mergea pe lângă mine..
O ființă ca o floare.

      Timid, înfiorat, încep..
      Să o privesc
      Și în mintea mea trec,
      Două mii de gânduri vechi.

Doar tu fetița mea,
Inima-mi poți vedea.
Îmi amintesc și-acum, nikyliin
Cum dintre noi, scânteia ardea.

     Ziua, noaptea pe rând trecea,
     Și dorul groaznic mă lovea!
     Gândindu-mă la tine
     Imediat, am realizat ceva..

Că ești frumoasă ca o floare,
Și mai mereu strălucitoare.
Și privirea aia, frumoasă a ta,
Ma făcut să scriu creația!

Am greșit atât de grav...

Nici Dumnezeu nu poate ierta

Fapta unui om bolnav 

Ce nimeni-n veci n-o va purta.

I-am șocat pe toți, pe Dis și Deus,

I-am scârbit cum nu credeau;

La Judecată nu voi fi adus,

Nemuritorii mureau de mă vedeau.

Tată! Voi putea eu oare

Să obțin a ta iertare?

Iadul cel mai rău să mă-nghită,

Sunt ființa cea mai umilită, 

S-aruncați cu pumnale-n mine,

Pământu-mi scuipă al meu sânge,

Sunt mort-n extrema rușine

Că mi-am făcut tatăl a plânge. 

Am simțit cum se topește 

Sufletu-n mine de disperare,

Cum viața de tot mi-o stârpește 

A lui lacrimă și-ntristare.

Tată, nicicând nu voi primi iertarea

Și-mi refuz șansa, mântuirea,

În genunchi mă prăbușesc la toți-n cale

Să mă-ngroape tot în smoale,

Să-mi smulgă inima s-o rod,

Sângele prin gât să ardă, 

Să mă zbat ca un irod. 

Nicicând chinul să sfârșească,

Suferința să-mi sporească,

Cu remușcări să mă străpungă 

Căci mi-am făcut tatăl să plângă!

Tu as eu quarante-cinq ans

Comme si tu avais vingt-cinq ans.

Fort, tu as beaucoup de chances

Et tu auras cent ans par intelligence.

Sois toujours heureux!

Joies et la vie en réalisations,

Tous créés pour toi par Dieu

Richesse spirituelle en dons.

Beaucoup de moments agréables,

Recevoir un bonheur nécessaire

Avec tous les proches inséparables

Qui te dit joyeux et bon anniversaire!

Te iubesc, dulceaţã micã, te iubesc,

Mai mult decât pe-orice suflet omenesc!

Şi nu e pe lume soare

Sã arate cât de mare

Este dragostea pe care

                   Ţi-o nutresc!

Tu în casa noastrã strâmtã ai venit

Cu ales şi scump şi vesel ciripit!

Anii repede zburarã,

Uite cã eşti domnişoarã

Mândrã, ca o lãcrimioarã,

                    Negreşit!

Au trecut aşa de multe primãveri

Şi s-au stins în timp, precum ziua de ieri!

Lasã supãrarea, lasã,

Fii cu inima voioasã

Noi nu stãm mâhnirii-n casã,

                    Prizonieri.

Ape tulburi se revarsã în puhoi,

Greutãţile dau iama peste noi!

Tare-ar vrea sã ia cu ele

Taine, doruri, toate cele,

Sã ne facã zile grele

                    Mai apoi.

Sã rãmâi cu bine, dar, al meu odor,

Sã-Ţi dea Dumnezeu Preasfântul, ajutor!

Şi sã ai grijã de tine,

Sã n-ajungi în mâini strãine

Sau de râs şi de ruşine

                    Urzitor.

Vine vremea sã ne întâlnim din nou,

Când vor creşte iarãşi florile-n rondou!

Trandafiri şi lãcrimioare,

Şi muşcate solitare,

Rãsunând în fiecare

                    Un ecou...

Melancolic se-nfiripă un gând,

Iar în inimă un dor se aprinde.

Sentiment de iubire atingând

Și cu bucurie ființa o cuprinde.

În suflet sărbătoare-i la miazăzi,

Căci jumătate de veac împlinești,

Și destinul dragoste-ți hărăzi

Cu care mulți ani să domnești.

Zefirul, cu adierile-i blânde, calde

Prin care renaște întreaga natură,

S-aducă cu sine șirag de smaralde

Armonie, vitalitate și iubire matură.

Viața să-ți fie un parfum de flori,

Drumul să-ți fie luminos și clar,

Zâmbete într-un pastel de culori

Și visurile să se realizeze exemplar.

*Viața mea a început de când l-am intalnit pe el.

Da,ce i drept, am trecut prin prea multe lucruri dureroase

Care îmi sfâșiau inima cu fiecare bataie, însa el este motivul pentru care m-am schimbat și am început să trăiesc.*

Am început să ies mai des, doar să-l văd prin oraș.

Am început să mă distrez, să vadă că sunt plină de viață.

Am început să îmi schimb hainele și poate sa fiu pe gustul lui.

Am început să îmi întind părul mereu cu placa, deși părul meu natural este creț.

Am început să folosesc concealer pentru că aveam niște cearcăne prea mari, însă am mers prea departe ajungând si la full face.

Pe parcurs, mă tot uitam în oglindă la un străin ce se holba la mine, furându-mi viața.

Acel strain nu mi-a furat doar identitatea, mi-a furat si sufletul.

Străinul mi-a intrat în minte și a început să mă critice, să mă facă să mă urăsc.

Iar zilele și nopțile transformându-le într-un inexplicabil dor.

Am început să beau, pentru a-mi îneca amarul

Căci străinul e tot aici, iar corpul meu este acoperit de cicatrici.

După o perioada am realizat că străinul nu îmi face bine și am încercat să-l alung 

Însă era prea târziu, răul fiind deja făcut.

Nu m-am mai chinuit să alung străinul, la care eu împreună cu copilul din mine ne holbam.

Ne-am obișnuit cu el chiar dacă ne face rău.

Sângele tot curgea de pe o rană pe alta,

Iar lacrimile apăreau din când în când, gândindu-mă ca e ultima dată.

Încerc să îmi revin dintr-o stare ce se simte precum un coșmar.

Eu merg drept, dar nu aud și nu văd ce se află în jurul meu.

Vreau acasă, însă nu știu unde e "acasă"

Nicăieri nu ma simt bine, poate doar pe o bordura seara pe o alee întunecată.

Vreau copilul cuminte și inocent înapoi!

Îl urăsc atât de tare pe străinul din oglindă!

El a luat-o!

A omorât-o cu sange rece fară să se gandească cum mă voi simți.

Am văzut-o murind, am auzit ultimele ei fraze 

Și i-am simțit suflarea cum îi părăsește corpul copilului meu.

Îl urăsc atât de tare pe străinul din oglindă, deși sunt singură în fața ei.

Îmi vreau copilul înapoi, copilul meu, copilul din mine

Care a murit cândva de mult în brațele străinului făra suflet și morbid.