A Place to Call Home

Simt a iernii rece gheață,

Șoptindu-mi vag și cu dulceață

Cum mă-ndeamnă să visez

Și-un ultim portret să-i pictez.

Precum un sacru jurământ,

Îi aud vocea sus, în vânt,

Și, după multe lupte crunte,

Eu pic lat pe-acel lugubru munte.

Stau, ascult și bag de seamă:

Geru-mi cântă cea din urmă gamă.

Fără vlagă, treptat devin greoi

Și-ntrezăresc priviri de moroi.

Oare îmi joacă mintea feste?

Sau au primit și ei de veste

Că-n aceste ceasuri de tortură

Cu greu mă zbat la ultima pictură?

E ger, și albul mă completează,

În ochi, marea ceață se instalează.

Cu-n gest final, cam dureros,

Închei acest portret tăios.

He never touched you.

Yet you linger in him

like the scent of damask rose in forgotten temples,

or the shadow of lotus petals

pressed between the pages of a life unlived.

You weren't given,

nor claimed,

but you remain

as Persephone remains between two worlds,

half spring, half surrender.

He sees you

in the gold-threaded robes of Isis,

mother of the hidden,

protector of what cannot be possessed.

You, soft as jasmine at dusk,

yet dangerous as the bloom of belladonna,

a beauty he could never hold

without trembling.

His logic is iron.

His mind, a fortress.

Yet inside,

you bloom like Freyja's garden in Asgard

wild, untamed,

known only to the gods and the ghosts

of those who once dared to love.

He remembers you

in the absence of touch

how your voice would've sounded

saying his name.

Not as a woman made of earth,

but like Aphrodite rising from seafoam,

untouchable and immortal in her effect.

He walks through the world

wearing your memory

like a garland of hyacinths—

invisible,

but fragrant enough

to undo his certainty.

He calls your name in thought

only when Hermes isn't listening.

Because you were not a prayer

you were the echo of something already sacred.

You are not his.

You were never his.

But in the sacred ache

between Odin's wisdom and Hades' restraint,

he worships what he cannot claim.

And so you became

his unseen Nemesis

not to punish,

but to remind him

that even gods must kneel

before something they cannot keep.

You are the iris that opens at midnight,

the secret grove behind his ribs,

where he returns not for peace

but to remember what almost was.

You are his

without being.

Time has passed fast,

Yet it kept me awake

Constantly living that moment,

That spark of eternity,

That ray of glowing sunshine,

Luminous and delightful as the bluebell

Photographed by a pair of big, earthy eyes,

Kept alive on the surface of my retina,

Along neuronal pathways,

Planted like a sunflower seed

Deep inside my consciousness,

Flourishing and thriving,

Sweet as a lavender mousse.

So if the memory of our first encounter

Is delicate as a jasmine flower,

Or mesmerising as a sunset hibiscus,

You, my beloved, are the Rose of Venus

As Aphrodite dances around Gaia,

Leaving traces of red jasper petals,

Keeping us on the path to greater love-

So do you.

As the pure ones walk through the Garden of Eden,

Or as Iris brings the majestic rainbow

As a messenger of the gods,

Growing straight along its path to wisdom,

Bringing strength and boldness

To those who are blessed enough to see

So do you.

Dear gentle reader,

Beneath the pale moonlight,

I have entered your dreams

and whispered softly

the legend of soul ties.

Slowly, you step beside me.

Hungry eyes gather in the distance.

The reality swallowing us whole

is nothing but a forgotten battlefield.

Your razor-sharp gaze is captured.

There, among dozens of rotting corpses,

stand two figures suspended in silence,

like the final pillars of a fallen temple.

The first— a broken priest.

Wounded, endlessly praying,

his trembling hands, his crooked fingers,

still searching for a fragment of mercy.

The second— a gentle demon.

Waves of warmth orbit around her.

Her sapphire eyes remain fixed upon the horizon,

calmly gazing into the endless dark.

You see them, don't you?

Remain still.

Obedience is the key.

Watch closely,

for what you are about to witness

will unsettle the deepest parts of your soul.

She senses the priest's sorrow

rising above the dead surrounding him.

His misery speaks louder than words.

"Take my hand," she whispers.

"Drink from my waters.

You have exhausted your strength

for far too long."

"My fair lady... my endless cup of hope...

How could a poor soul like mine

ever deserve to reach you?"

Like distant constellations,

their paths collide.

He drinks fiercely from the source of her light,

while she willingly holds him close,

believing compassion alone

can heal what time could not.

"How can this be?

Have I become blind

or simply mad?"

"Silence.

Ask yourself what you're truly seeing.

The truth stands before us.

It is only hidden

from those unwilling to look."

What feels like thousands of years pass.

The priest and the demon

begin studying one another.

One— cold as forged steel,

calculating,

entirely ruled by the mind.

The other— guided by razor-sharp intuition,

profound empathy,

and quiet emotional wisdom.

Again and again,

the priest manipulates, betrays, wounds,

engraving new scars into her soul.

Again and again,

the demon forgives.

Once. Twice.

Until—

something clicks.

The pattern reveals itself.

The spell dissolves.

She stands perfectly still,

frozen in time, calculating,

without anger, without reaction.

Holding every advantage,

she prepares her departure

in absolute silence.

She could have struck him down.

She could have carved wounds

deeper than those he had ever known.

But she finally understands.

This is no wounded soul.

This is a predator.

Her sapphire eyes become crystal clear.

And then—

she goes supernova.

The script shatters.

The roles reverse.

For the first time,

the priest chokes on fear.

He was clever.

Subtle as a serpent.

Yet painfully predictable.

She had always seen beyond the mask.

She understood him

better than he understood himself.

For the depth of her empathy

could only exist

because it mirrored

the depth of her own darkness.

And his downfall

would become far worse than hell.

"He searched for golden nectar,

yet stumbled upon an unknown creature."

The dead begin to vanish,

laughing into the wind.

The battlefield collapses

into an endless abyss,

opening its ancient mouth.

"Poor little priest...

At last,

you have shaken hands

with your karmic mirror."

They descend not wearing velvet robes

stitched from honest stars,

but garments woven

from borrowed halos,

perfumed with white lilies

that never knew their roots.

They speak of stillness

as though silence were a temple;

of gentleness

as though mercy were a language

their sweetened tongues remembered.

They sell the purest serenity

like merchants beneath eclipses,

placing peace

upon polished altars,

asking only

for another soul to kneel.

Do not mistake

the absence of thunder

for the absence of venom.

Some serpents

have learned

to hiss between prayers.

Some abysses

have memorized

the vocabulary of light.

Beneath their gardens

grow neither jasmine nor magnolia

only moonlit pitcher plants,

their chalices open,

sweet with impossible nectar,

waiting for exhausted butterflies

who mistook hunger

for kindness.

There,

the blossoms bloom inward.

Petals become sharp teeth.

Fragrance becomes slow-wave sleep.

Roots become shackles,

coiling around ankles

too hopeful

to question beauty.

They preach stoicism,

yet harvest every trembling heart.

They praise compassion,

yet count mercy

only when it is bleeding.

They glorify forgiveness,

because forgiven wounds

are easier to reopen.

I have seen them—

keepers of immaculate orchards,

watering white roses

with borrowed sunlight,

while beneath the soil

countless sunflower corpses

lie hollow,

their gold devoured

to adorn another mask.

They call themselves shepherds.

Yet wolves have always known

how to imitate

the patience of snowfall.

The oldest predator

is not rage,

it is tenderness

performed

without a soul behind it.

In the deepest caverns,

where no dawn enters,

the ancient serpents

shed not their skin,

but their faces.

Each new smile

another immaculate prophecy.

Each embrace

another silent eclipse.

And those

who truly carry light

never ask

to be worshipped.

They bloom quietly,

like wild chamomile

between forgotten stones,

asking nothing

except stillness.

For real gardens

never hunger

for the sunflowers

that seek shelter.

Only carnivorous flowers

measure love

by what remains

after the petals

have disappeared.

So when they speak

of peace,

look beneath their roots.

When they preach

stillness,

listen for the bones

buried beneath the moss.

And when they promise

to save your sugared soul,

watch,

whether their shadows

lean toward your light,

or away from it.

For the oldest false prophet

was never the loudest.

He whispered

like rain upon marble,

held out

a blossom without scent,

and smiled

while somewhere,

far beneath the earth,

the abyss

opened its mouth

like a flower trap.

Trăiește clipa, trăiește momentul 

Cuvintele astea, înfundat, se aud,

Ca un ecou de mult apus

În cea mai adâncă peșteră a subconstientului.

Traiește clipa, traiește momentul

 Bâjbâi, abia apuc de coadă momentul,

Clipa se prelinge macabru de iute,

Alunecând printre degetele mele, aproape moarte.

Trăiește clipa, trăiește momentul 

Dar cum? Vă întreb eu pe voi:

Cum să trăiești, în primul rând,

Când abia simțim cum ne poartă viața-n spate?

Traiește clipa, traiește momentul

 Cu amar și jale cânt doine-n peșteri,

Sperând că răsună peste pustiile câmpii;

Cu lacrimi arse pe obraji, cântecul se frânge.

Trăiește clipa, trăiește momentul 

O s-o rostesc ca pe cea mai dragă rugăciune,

Până când clipa o să devină infinită

lar momentul va atinge sacrul apogeu.

Trăiește clipa, trăiește momentul 

Iar când tu, alchimistule,

Vei atinge cea dintâi filosofie,

Uşor să-ți treacă sufletul în eternitate.

A fost foamete în țara mea și satul meu. Oamenii au suferit mai mult, Decât a suferit pe cruce Dumnezeu. Omul nu mai era om. Pomul nu se mai simţea pom. Se auzea plâns de copil Atunci și Dumnezeu parea să fie și el inutil. O mamă care își ținea copilul înfometat la piept. Plângea încet, plângea aproape fără regret, Căci moartea venea fără să zică nici un cuvânt Și lua cu ea acel suflet plăpând. Nici cerul lacrimi nu mai avea de atâta durere și plâns, Căci pământul parea un iad, un iad de necuprins! A fost foamete în satul meu și în țara mea. Cât voi trăi pe pământ Eu durerea aceasta nu voi uita-o nicicând. Poezie de Vladimir Potlog

A venit la noi acasă O fetiță cu ochi frumoși. Un drăgălaș înger Cu obrajii gingaşi şi pufoşi. Avea gurița mică, mică Și mânuţele la fel. Era bălaie cum e luna între stele și frumoasă ca luceafărul din cer. Mergea desculț prin iarbă Încet, agale. După un fluture, după o gâză, După tot ce ieșa în cale! Acest înger dulce cu ochi ca două stele Este nepoțica mea,bucuria vieții mele. Să fie sănătoasă și părinții ei la fel Să crească mare și frumoasă ca un gingaș ghiocel. (Poezie de Vladimir Potlog)

Te intimidează cu glas rânjit

O lume ce nu ți-a înțeles

Neputința dorului tău cel îndârjit

Și al tău principiu este smuls.

Dar răsărind din buchetul de fete

Fecioara cu obraji ca de bujor,

Și cu împlinirile sale complete,

Poate totul în viață va deveni ușor.

Și-atuncea rânjetul zăcut

De pe-a lor buze se va duce,

Și s-or așterne într-un tăcut

Uimiți, ne mai având ce zice.

Iară fecioara, în faptul serii

Ca o copilă sub clar de lună,

Își va accepta clipa trecerii

Încuvințând un dor sub pază bună.

Cine sunt părinții Cine sunt părinții? Sunt acei care m-au adus pe lume, M-au învăţat carte, mi-au dat un nume. Cine sunt părinții? Sunt acei care mi-au dat povață, Să fiu om bun și să merg cu capul sus prin viață. Cine sunt părinții? Sunt mai sfinți decât sfinţii O icoană cu chipul lui Dumnezeu. Care o voi purta în inimă mereu! Cine sunt părinții? Sunt ca luceafărul de pe cer. Ei m -au învățat să iubesc, să lupt și să sper! Poezie de Vladimir Potlog

Închid ochii, mă văd în grădină;

Bunicuța mea, plină de har,

Înțeleaptă, bună, gospodină;

Un colț de rai mi a dat în dar.

Dacă timpul s ar întoarce,

Când eram copil de o șchioapă,

M-aș opri la o răscruce,

Să mai trăiesc acea etapă;

Când ferice am fost de fel,

Plutind aievea prin povești 

Fără griji, fără vreun țel.

În brațele tale calde , părintești.

Să bem ceaiul cu vișine fierbinte 

La masa ta de modă veche.

Iar când nu sunt cuminte,

Să mă tragi de vreo ureche.

Să mai depeni din amintiri,

Ce-mi lăsau gura mirată;

Fascinată cum le înșiri 

Cu aceleași vorbe:A fost odată...

Sub ochii tăi din nou să cresc 

Cu savoarea coaptă din plăcinte.

Să -ți mai spun un:te iubesc,

Cât îmi lipsești,nu am cuvinte...

Și fuge,și fuge de rupe pământul

Mistrețul,mistrețul cu colți ca argintul.

Ce palidă lună, ce lună bizară,

Ce stea care cade și cade să piarâ?

Pământul se zbate, pământul mocnește.

Mistrețul aleargă, gonește orbește.

El vrea să se~ascundă,ce seară cumplită!

Pământul se crapă și vrea să~l înghită.

Aleargă orbește prin lunci și ponoare.

Ce prinț din Levant vine la vânătoare?

Ce corn de argint îi străpunge iar gândul?

Ce vuiet s~aude? Aleargă ca vântul.

Deodată~l aude cum strigă pe creste.

Lung si lucios e acest zmeu din poveste.

Cu dinți ca argintul și flăcări în gură,

Ucide, ucide cu o lovitură.

Fulgere ai săi ochi,prin ploaie gonește.

Nici codri, nici râuri, nimic nu~l oprește.

Și urlă, scrâșnește,îl vede cum vine

El vrea să~l străpungă, dar cade pe șine.

Și zmeul s~oprește,gura~i înroșită,

Iar steaua tot cade, ce noapte cumplită!

Cu ai săi colți zdrobiți, printre îngeri și flori,

Mistrețul nu moare, ci aleargă pe nori.

Poezie de Marieta Maglas

Dedicată poetului Ştefan Augustin Doinaş pentru superba lui poezie 'Mistreţul cu colţi de argint.'

Nota : Aseară eram în tren și un biet mistreț a murit sub șine. Trenul plin de sângele mistrețului nu a mai putut continua călătoria. A fost un accident. Am plâns, apoi am compus această poezie. Doamne ajuta!