Din dragoste in dor

La  steaua,de pe cer, cea mai luminoasă
An de an, în ianuarie, ne uităm
Sărutul razei pe Ipotești se lasă
Tremurătoarea sclipire o contemplăm.
EL, doar EL  printr-o  elegie, vers duios
Apleacă crengile  plopilor desfrunziți…
Uluitor! Luceafărul, un  Făt Frumos
Ajunge la voi, când versurile-i citiți.

Totul a-nceput..plăpând

În doi şi doi de zero şi un trei

Trecut-au anii, cei mai cei

Golind din noi, noi idealuri si idei

În aprigi ani ce-au tot venit

Noi, unici, vii, măreți copii

Am tot crescut, am şlefuit

Mărețe visuri de argint

Am tot sperat, am tot trudit

Să prindem 20 la Q***, ca mit

Quidditatea ne-a unit

Uitat-am că ne-am despărțit

Fost-am noi văzuți ca slujitori ififlii?

Dar hotărâți în verbul "a munci"?

Sau pricepuți a şlefui, a măiestrii

Estetice şi meritorii, mici şi mari

Repere mii şi mii..şi mii?!

Un răsărit de-acum apus

Din când în când se reaprinde

Ne întâlnim să ne expunem

Simbolice de-acum, trăiri profunde

Pe întâiul celui nou Septembrie..

Din nou, cu toți, pe toate le-om aduce

Vom respira sublim un aer nou, 

De vechi, dar unic Q***, pe buze

* ififliu = lefter

*quidditate = ansamblul factorilor care condiționează sau determină esența unui lucru

*** - contine nume cu caracter juridic , de aceea, numele nu poate fi facut public. Aceasta poezie este scrisa la cerinta unui grup care au lucrat si lucreaza la Q*** in semn de amintire la implinirea a 20 de ani de la infiintare. 

Marius Ene, Elblag, Polonia, 22.06.2023, 13:20

*Viața mea a început de când l-am intalnit pe el.

Da,ce i drept, am trecut prin prea multe lucruri dureroase

Care îmi sfâșiau inima cu fiecare bataie, însa el este motivul pentru care m-am schimbat și am început să trăiesc.*

Am început să ies mai des, doar să-l văd prin oraș.

Am început să mă distrez, să vadă că sunt plină de viață.

Am început să îmi schimb hainele și poate sa fiu pe gustul lui.

Am început să îmi întind părul mereu cu placa, deși părul meu natural este creț.

Am început să folosesc concealer pentru că aveam niște cearcăne prea mari, însă am mers prea departe ajungând si la full face.

Pe parcurs, mă tot uitam în oglindă la un străin ce se holba la mine, furându-mi viața.

Acel strain nu mi-a furat doar identitatea, mi-a furat si sufletul.

Străinul mi-a intrat în minte și a început să mă critice, să mă facă să mă urăsc.

Iar zilele și nopțile transformându-le într-un inexplicabil dor.

Am început să beau, pentru a-mi îneca amarul

Căci străinul e tot aici, iar corpul meu este acoperit de cicatrici.

După o perioada am realizat că străinul nu îmi face bine și am încercat să-l alung 

Însă era prea târziu, răul fiind deja făcut.

Nu m-am mai chinuit să alung străinul, la care eu împreună cu copilul din mine ne holbam.

Ne-am obișnuit cu el chiar dacă ne face rău.

Sângele tot curgea de pe o rană pe alta,

Iar lacrimile apăreau din când în când, gândindu-mă ca e ultima dată.

Încerc să îmi revin dintr-o stare ce se simte precum un coșmar.

Eu merg drept, dar nu aud și nu văd ce se află în jurul meu.

Vreau acasă, însă nu știu unde e "acasă"

Nicăieri nu ma simt bine, poate doar pe o bordura seara pe o alee întunecată.

Vreau copilul cuminte și inocent înapoi!

Îl urăsc atât de tare pe străinul din oglindă!

El a luat-o!

A omorât-o cu sange rece fară să se gandească cum mă voi simți.

Am văzut-o murind, am auzit ultimele ei fraze 

Și i-am simțit suflarea cum îi părăsește corpul copilului meu.

Îl urăsc atât de tare pe străinul din oglindă, deși sunt singură în fața ei.

Îmi vreau copilul înapoi, copilul meu, copilul din mine

Care a murit cândva de mult în brațele străinului făra suflet și morbid.

Am greșit atât de grav...

Nici Dumnezeu nu poate ierta

Fapta unui om bolnav 

Ce nimeni-n veci n-o va purta.

I-am șocat pe toți, pe Dis și Deus,

I-am scârbit cum nu credeau;

La Judecată nu voi fi adus,

Nemuritorii mureau de mă vedeau.

Tată! Voi putea eu oare

Să obțin a ta iertare?

Iadul cel mai rău să mă-nghită,

Sunt ființa cea mai umilită, 

S-aruncați cu pumnale-n mine,

Pământu-mi scuipă al meu sânge,

Sunt mort-n extrema rușine

Că mi-am făcut tatăl a plânge. 

Am simțit cum se topește 

Sufletu-n mine de disperare,

Cum viața de tot mi-o stârpește 

A lui lacrimă și-ntristare.

Tată, nicicând nu voi primi iertarea

Și-mi refuz șansa, mântuirea,

În genunchi mă prăbușesc la toți-n cale

Să mă-ngroape tot în smoale,

Să-mi smulgă inima s-o rod,

Sângele prin gât să ardă, 

Să mă zbat ca un irod. 

Nicicând chinul să sfârșească,

Suferința să-mi sporească,

Cu remușcări să mă străpungă 

Căci mi-am făcut tatăl să plângă!

Copiii mei, sunteți a mea lume senină

Al meu izvor plin de fericire,

În orice clipă grea sau zi divină,

Eu voi fi lângă voi, cu multă dăruire.

Să nu vă temeți de vânturi şi furtuni,

În suflet să purtați lumina cea curată,

Chiar de veți rătăci pe-al vieții drum,

Eu vă voi ajuta, c-atunci când îmi erați de-o șchioapă. 

Să credeti mereu în visul vostru curat,

Să vă știți puterea, chiar de vă veți teme,

Eu sunt aici, oricât de mult ați căuta,

Ca braţele deschise, mereu să vă îndemne.

Când veți zâmbi, eu sa râd fericită,

Când veți cădea, să vă ridic ușor,

Căci sunteti viața mea întreagă

Și-alături doar de voi este al meu zbor.

În sala de clasă, tăcută și pustie,

Stă singură doamna, cu ochii în pământ.

Pe tabla goală, cu cretă albă scrie,

Cuvinte de dor, în limba ei plângând.

Și vântul poartă-al meu strigăt departe,

Prin ramuri, frunze, peste mări și țări .

"Adieu", e doar un ecou ce nu pleacă,

Din caietul meu plin de însemnări. 

Bate vantul in fata mea,

Parca iar e o zi rea,

Nu vreau sa mi fac inima grea,

Când ma plimb cu sora mea.

Univers de praf,

Un gol căzut,

Râvnit într-o singurătateo toxică a stărilor de toamnă.

Trăirea asta nu e importantă. 

E pierdere-a emoții pure,

Naiv de proastă

A unei ficțiuni - oraş

Nelocuit şi cald de rece.

Oceanul de singurătate...

Mai pierde astăzi o speranţ- a nopții simple.

Şi toamna asta se va pierde, 

Și va rămâne tot uitătă,

O trecere de timp în nefiinţă.

Ah! Şi cât e de banal,  deprinzător, prostesc... 

O starea a naibii de-a speran în nesperanța ce-o trăieşti.

si-mi curg lacrimi pe fata

si nu le pot opri

am inima ranita

ranita foarte rau

iubirea doare tare

dar doare si mai rau

cand stii ca nu o poti opri

durerea o vei intelege

doar cand o vei trai

impotriva iubiri gloantele nau rost

iubirea doare mai tare ca orice glot

Timpul a venit, când poți să faci ceva, 

Dar gândurile-ți zdrobesc orice pas, 

Nu vrei să vezi sau ești orbită? 

Te-ntrebi dacă sensul e pentru tine,

Sau e doar o iluzie,

ce-ți aparține fără drepturile de autor.

Închide fereastra, frigul te-nconjoară, 

Scufundă vinovăția în fundul mării tale,

Închide ochii, dar veghează-n

seară cu ochii întredeschiși.

Trage plapuma, un zid între lumi,

sau o minciună a minții tale? 

Desparte emoții, cu pensete și spumi,

Încetează cu filmele de doi bani.

Te-ar durea cu adevărat, adânc,

Sau doar mimezi durerea,

un joc stricat mecanic?

Anxietatea te strânge, ca un laț,

Dar te încălzește până-n suflet. 

Inima-ți sufocă,

fugi de-acest spațiu strâmt sub pat? 

Mintea-ți fuge, tavanul se prăbușește, 

Haosul îți prinde glas în cap, 

Poate nu-i atât de rău. 

Vrei să scapi,

dar unde te-ascunzi, în noapte?

Luna tânjește după soare,

dar tu după ce tânjești? 

Corpul, un trădător, nu-ți mai răspunde,

Îi ceri să facă ceva, el tace, se ascunde.

Îți ceri ție să te salvezi, dar cine te ataca? 

Te simți urmărită, de umbre reci,

Ești tu, sau mintea-ți bolnavă,

ce-o creezi acum? 

Vrei să spui ceva, dar cuvintele-s dezgolite, 

Nu scuză starea, ce-n tine se-nfășoară nici acum. 

Privești ușa, ca un prădător în așteptare,

Miroase a lalele roz, cu moarte-n fiecare petală,

Un sfârșit de odihnă, amară și fatală.

Un pachet întreg de esec și esență de vanilie

Pentru ruinele din jurul minții, 

Un scut obosit. 

Ducesa pantelimonului 

Si ea era poezie 

El era poet 

Si el scria despre ea

Erau doi imparati in lumi diferite 

Si se iubeau pe ascuns 

Ca daca parinti aflau  

Era de rau 

Doi necunoscuti 

Din lumi diferite 

El din cea buna 

Ea din cea rea 

S au cunoscut

Si s au placut 

Si s au iubit mult 

Si inca se iubesc 

Pana intr o zi 

Parinti lor 

Au aflat de ei 

Ca se iubesc 

Si leau  interzis sa se mai vada 

Sa nu se mai iubeasca

Si sa uite unul de altu 

Si eu nu au putut sta  sechestrati in casa 

Parinti iau maritat 

Pe ea cu alt baiat ce nu il iubea  

Si pe el cu o fata ce nul il interesa de ea 

Pana intr o zi cand acestia au evadat

Si au fugit in lumea mare 

Si s au iubit pana la adanci batraneti. tu de ce nu vrei sa ne iubim asa ?

.

Cat este de important

Să fac ce este corect

Valorile mele să le respect

Nu contează cat este de greu

Să calc pe mândrie mereu

Ca tu din ceruri ne privești

Și ai vrea să ne povestești

Despre valoarea unei vieți de om

Nu ți-a plăcut niciodată să fii lacom

Tu ai fost lângă mine și ai așteptat

Să iau viața în piept și să răzbat

Niciodată nu a contat

Ce cred alții și ce a urmat

Tu ai mers pe drumul tău

Cu credință în suflet la bine și la rău

Dar drumul tau s-a încheiat

După mare suferință ai plecat

Eu știu ca tu ești lângă noi

De sus din ceruri ne ghidezi

Pe drumul nostru de noroi

Niciodată nu ne vei lăsa

Lacrimi pentru alții a vărsa

Tu de acolo din rai

Putere tu ne dai

Să nu uităm de noi