Carte izvor al înţelepciunii

Dulcea mea copilărie, Nu te voi uita nicicând, Tu eşti ca o floare pe câmpii, Eu te voi purta mereu în gând. Dulcea mea copilărie, Ce frumoasă tu ai fost, Eu te chem din nou la mine, Dar nu are niciun rost. Căci vremea trece, vremea vine. Viaţa e scurtă cum e ea Şi tu te duci de la mine, Ramâi cu bine, copilăria mea. poezie de Vladimir Potlog 

N-am să-l uit niciodată

Pe acela care s-a răstignit,

Ca să salveze lumea toată

Chiar dacă ea nu l-a iubit.

Pe drumul durerii,

De mii de pietre a fost lovit,

Dar pe acela al învierii

De nimeni, Doamne,

nu a fost întălnit!

Şi în clipa disperării

De pe cruce a strigat,

Iartă-le, Doamne, păcatul,

Căci eu de mult i-am iertat.

Sunt mort în lumea asta vie?! Dar poate viu în acea moartă?! Aici nimeni nu mă ştie, Acolo nimeni nu m-aşteaptă. Mă rog lui Dumnezeu, El știe, Prin ce-am trecut, ce-am suferit. Mă scald-n praf de Poezie, Din care ies... mai fericit. poezie de Vladimir Potlog

Am iubit și eu odată o femeie Și o mai iubesc și acum. Chiar dacă ea de mult nu mai e lângă mine Și din dragostea noastră a rămas doar scrum! Am iubit și eu odată o femeie, Frumoasă cum e luna de pe cer. Cu ochi luminoși cum este calea lactee Și plini de tandrețe, și mister. Am iubit și eu odată o femeie Cu multă patimă și amor. Și visam că sunt un zeu, Un zeu nemuritor! Am iubit și eu odată o femeie, Parcă din altă viață, de pe altă tărâm. Dragostea noastră s-a aprins ca o scânteie Și arde și acum în sufletul meu plăpând. Poezie de Vladimir Potlog

Cine sunt părinții Cine sunt părinții? Sunt acei care m-au adus pe lume, M-au învăţat carte, mi-au dat un nume. Cine sunt părinții? Sunt acei care mi-au dat povață, Să fiu om bun și să merg cu capul sus prin viață. Cine sunt părinții? Sunt mai sfinți decât sfinţii O icoană cu chipul lui Dumnezeu. Care o voi purta în inimă mereu! Cine sunt părinții? Sunt ca luceafărul de pe cer. Ei m -au învățat să iubesc, să lupt și să sper! Poezie de Vladimir Potlog

Apa curge din izvoare, izvorăşte în fântâni,

Dar când ea dispare, plâng şi cei tineri şi cei bătrâni.

Fără apă pâinea nu creşte, în râuri şi iazuri peştii mor!

Apa este elixirul vieţii, când o bei rece de la izvor.

Fără apă, viaţă nu-i pentru pomii şi florile din grădini.

Fără ea, pe pământ ar creşte numai urzici şi spini!

Bucuraţi-vă când plouă şi când auziţi că susură un izvor,

Natura ne aduce bucurie nouă şi pământul devine mai roditor.

Am greșit atât de grav...

Nici Dumnezeu nu poate ierta

Fapta unui om bolnav 

Ce nimeni-n veci n-o va purta.

I-am șocat pe toți, pe Dis și Deus,

I-am scârbit cum nu credeau;

La Judecată nu voi fi adus,

Nemuritorii mureau de mă vedeau.

Tată! Voi putea eu oare

Să obțin a ta iertare?

Iadul cel mai rău să mă-nghită,

Sunt ființa cea mai umilită, 

S-aruncați cu pumnale-n mine,

Pământu-mi scuipă al meu sânge,

Sunt mort-n extrema rușine

Că mi-am făcut tatăl a plânge. 

Am simțit cum se topește 

Sufletu-n mine de disperare,

Cum viața de tot mi-o stârpește 

A lui lacrimă și-ntristare.

Tată, nicicând nu voi primi iertarea

Și-mi refuz șansa, mântuirea,

În genunchi mă prăbușesc la toți-n cale

Să mă-ngroape tot în smoale,

Să-mi smulgă inima s-o rod,

Sângele prin gât să ardă, 

Să mă zbat ca un irod. 

Nicicând chinul să sfârșească,

Suferința să-mi sporească,

Cu remușcări să mă străpungă 

Căci mi-am făcut tatăl să plângă!

Un ultim poem în noapte mai am de scris

Căci în iubire și poezie totul e permis 

Deci nu voi cere voie să scriu ce am de zis

Cu același gând.. la el, la vinul... promis.

Poate mi-e dor de mecanismele de apărare 

Ce azi, s-au transformat în adevăr și poezie. 

... Paharele din jur nu au astâmpărare

Visez frânturi de amintiri, de ce-ar fi fost să fie.

Și vreau să strig la el și vreau să înțeleagă

Că nici măcar n-a încercat, să mă vadă întreagă!

... Mereu prea mult sau poate prea puțin,

Mi-a lăsat dorul să-l înec cu apă, când îmi doream doar... vin.

Și poate, în durerea mea, am mai greșit și eu, 

Dar în fața iubirii, amintirii, devine pradă orice zeu.

Și-am învățat ceva până la vârsta mea

Când nu mai e nimic de zis, mereu mai e ceva...

Așa că... celui ce m-a avut cum a știut,

Dar n-a știut să stea și asta a durut!

Celui ce m-a blamat când nu m-a ascultat și nu m-a întrebat,

Apoi cu impulsivă lașitate, cu tăcerea s-a răzbunat,

Celui care m-a dezarmat când acuzații mi-a adus

Și cu naiva-i nonșalanță.. sufletul mi-a ucis.

Celui ce-a fost și n-a vrut a mai fi, 

O ultimă îmbrățisare... Un pahar de vin... ,

Celui ce-n vers l-am căutat,  pierdută in tăcere 

Când nici dorul nu mai știa să doară corect,

Celui ce-a ars tot ce-am fost, semănând durere 

Și-a lăsat in amintire o poveste încheiată sec.

Celui care cu glas sincer mi-a spus "baby, le ai!"

Și-apoi mi-a zis că sunt nebună, în versuri când l-am așezat 

Celui ce și-a mascat a sa neputință 

Lăsând uitarea să-mi fie ultima sentință.

Azi, celui care..., îi mulțumesc...

Am învățat să sper, să simt, să plâng dar și să cresc. 

E și asta o experiență și în final câștigul e total

Când absolut nimic, în viață, nu se simte banal.

Este-o fată ea frumoasă,
Şi mereu ingenioasă
Are ochii albăstrui
Fură inima oricui!
Are un zîmbet cuceritor,
Şi în inimă un dor.
Este scumpă ,drăgălaşă-
drăguţă ,prietenoasă.
E Alina-floare a vieţii
şi povara bunătăţii,
Este ea prietena mea-
Ce-mi înveseleşte viaţa!
 

Am scuturat rugina de pe timp

Voi rastruna aceste amintiri desarte.

Ce mult as vrea sa mai ramin aici

Dar nu rezist samai traesc cu soapte.

Dece sama prefac? dece sa mint?

acum voi ruina aceste ginduri,

Sa zboare numai scrumul ce plapind

Sa scuture rugina de pe rinduri.

Vârsta-n ani, doar un număr

La fel ca fructele din măr.

Îi culegi din pomul vieții

Și-i aduni în căruța bătrâneții.

Dar atunci când încă-i fruct

Speră că urcușul nu-i abrupt.

Trăiește, respiră și aspiră

La tot ce-i frumos și te inspiră.

Gândește că-n viață un obstacol

Este joc nedorit într-un spectacol.

Nu aplauzi, nu critici, ci îl ignori,

Și treci peste, ca soarele după nori.

Buchetul de frumoase primăveri

Să-l primești cu bucurie, ani averi.

Briliantul ce strălucește în viață

Să lumineze-n fiecare dimineață.

Privește către un cer senin,

Ascultă-ți sunetele inimii,

Rezemându-ți sufletul leonin

Pe fapte dăruite înălțimii.

Acceptă tot ce natura poate da

Mereu în viața petrecută în real,

Iertarea și iubirea a o acorda

Sentimentelor cu căldura-n floreal.

Miresmele pădurii înverzite

Să-ți parfumeze drumurile-n viață,

De stele și de aștrii să fie păzite

Iar soarta semeață ca o dimineață.