Carte izvor al înţelepciunii

Cartea este un izvor al întelepciunii Este tot ce avem mai sfânt, Ea e ca o mama care ne călăuzeste în lume, Un soare care ne încălzeşte blând. Ea ne învaţă să iubim Graiul şi plaiul strămoşesc Oameni cu adevarat să fim, Un lucru atât de firesc. Are şi ea suflet şi o doare Când de dânsa mai uităm, Căci ea este o comora Care trebue s-o păstrăm. Cartea este o minune Dată de zeii cereşti, E un templu al înţelepciunii Dacă o ştii s-o preţuieşti. poezie de Vladimir Potlog


Categoria: Dedicaţii

Toate poeziile autorului: Vladimir Potlog poezii.online Carte izvor al înţelepciunii

Data postării: 15 februarie

Vizualizări: 133

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Imposibil

"Lacul codrilor albastru

Nuferi galbeni il incarca;

Tresarind in cercuri albe

El cutremura o barca."

Acest copil oricat incearca,

Stie ca nu va fi niciodata

Ca si cel ce a scris odata,

Acele versuri, dar el tot incearca.

Mai mult...

Dedicatie

Ce lume-ar fi ! nebuna ori frumoasa !

Oare ar mai fi , de tu n-ai exista !

Esti ingerul ce viata-mi coloreaza !

O ! esti comoara vesnica a mea !

 

Esti o raza care zboara ,  mereu calatoare

Reprezinti o stea ca mierea calda , lucitoare,

Daruiesti cu a ta privire, dulcea mare de pe cer,

Cu respect pentru iubita, de l-al tau  luceafar.

Mai mult...

Ultimul

Liniște..... și minte limpede.
Timp........ și schimb.
Spațiu...... iluzoriu.
Viață....... speranță.
Motivație... revelație.
Pasiune..... ascensiune.
Altruism.... organism.
Optimism.... pesimism.
Complet e caracterul
Complex e misterul
Nu cunosc tot
Dar cunosc îngerul.
A venit târziul
Am pierdut trenul,
Nu regret tot
Dar regret un strop.
Uitarea e cruntă
Privirea e mută,
S-a luat o decizie,
E loc de explozie.
Răbdarea senină
Speranța alină...
Nu tot ce se oprește
Se și termină.

Mai mult...

Cărturarul fără nume

Mă privea, zâmbind sfios 

De sub streașina plouată

Cititorul blănd ,pios

De pe bancheta izolată. 

Din zori până n asfințit 

Rumega zelos din carte

Fraze n șir,amănunțit ,

Animăndu le cu șoapte. 

Parcă prinse rădăcină

Printre literele n scoarță, 

Ce ncolțeau din el tulpină

Și l brăzdau pe față. 

Și crescu pe loc statuie 

Din cărturarul fără nume,

Ce din veșmantul de hârtie, 

Își ticluise un renume. 

 

Mai mult...

Fata cu foc în privire

Ea nu-i doar blândețe, dar nici furtună,

E vânt ce șoptește și mare nebună,

E focul ce arde, dar nu se consumă,

O taină păstrată sub piele de humă.

 

E verde în ochi, ca pădurea de vară,

Dar gândul îi fuge-n furtună amară,

E greu de citit, dar ușor de simțit,

E visul ce doare și dorul iubit.

 

Vrea pace, dar vrea și iubire nebună,

Să ardă, să simtă, să-nvie, să spună

Că-i mult prea aprinsă să stea într-un loc,

Dar mult prea profundă să ardă-ntr-un foc.

 

Ea știe că-i greu s-o înțelegi deplin,

Dar totuși rămâne, nu pleacă-n senin.

Căci vrea o iubire ce schimbă destine,

Și-o lume ce-ncepe și moare cu sine.

Mai mult...

Ție...

Ce credeți Bă!? Că țara v-aparține?
Că din născare sunteți voi stăpâni?
C-aveți voi drept de viață și de moarte,
Pe aste suflete ce se numesc români?

Ce v-ați proptit statui în fruntea țării,
Ce draci de adeziv a-ți folosit ?
Că nici acizi ce-ngăuresc metalul
35 de ani de acolo nu v-au dezlipit.

Câte averi voita-ți să mai strângeți
Sute de ani voi credeți că trăiți
Ori 10 generații de-ale voastre,
Bogate, toată viața vreți ca să le știți.

N-ați fost și voi din dragoste făcuți?
Din tată și din mamă, nu v-ați fi născut?
Sau din al iadului cazan cu smoală,
Demoni nebuni, pe voi v-au plămădit.

Vă închinați smeriți la cruci și la icoane.
Și credeți că pe Domnul îl slăviți.
Cu rânjetul sălbatic și demonic,
Sub talpa voastră totul, voi striviți.

Incompetența voastră-i foarte mare
Nici bine voi româna nu o știți.
Și zeci de ani v-am da ,dar nu veți poate
Să zugrăviți ce altu-a construit.

Cât de frumos voi,ne-ați mințit în față
Eram orbiți de-a voastră mască neagră.
În timp ce prin spitale îngeri ne zăceau prin morgă
Vă perindați nevinovați prin fața noastră.

Voi ați distrus cultura și moralul
A celor ce-au muncit o viață-ntreagă
Ați înjosit bătrâni,copii și mame,
Cu neclintita voastră aroganță

Ce trsăriți? Vi se cam duce timpul.
Vă-ngheață sângele păgân în vene?
Dar face-ți cozi, va rog, spre purgatoriu
Acolo unde voua va e locul.

Mai mult...

Alte poezii ale autorului

Apa

Apa curge din izvoare, izvorăşte în fântâni, Dar când ea dispare, plâng şi cei tineri şi cei bătrâni. Fără apă pâinea nu creşte, în râuri şi iazuri peştii mor! Apa este elixirul vieţii, când o bei rece de la izvor. Fără apă, viaţă nu-i pentru pomii şi florile din grădini. Fără ea, pe pământ ar creşte numai urzici şi spini! Bucuraţi-vă când plouă şi când auziţi că susură un izvor, Natura ne aduce bucurie nouă şi pământul devine mai roditor. poezie de Vladimir Potlog

Mai mult...

Iubite ne cheamă marea

Iubite, ne cheamă marea, Să ne plimbăm pe malul ei Şi ţinându-ne de mână tu să-mi spui, Că sunt cea mai frumoasă dintre femei. Iubite, ne cheamă marea, Să ne aruncăm în valurile ei Şi să zburăm pe aripile dragostei! Iubite, ne cheamă marea, Cu un glas frumos şi blând. Care pare că vine din misteriosul ei adânc! Iubite, marea ne cheamă, Când soarele e sus pe cer. Şi parcă ne îndeamnă, Să descoperim al dragostei mister. poezie de Vladimir Potlog

Mai mult...