Dor înăbușit

Mulțumesc pentru gândurile frumoase!

Transpirația se scurge pe obraz,

Lichidul din mine parcă pare mai viteaz. 

Îmi este dor, de ultimul tău dor oftat  ,, MAI AM UN SINGUR DOR,, și de scrisorile tale îmi este dor, caut  pe cer ,, LUCEAFARUL,, și la lumina lui  să-ți recitesc ,, SCRISOPRILE,,  una câte una de la prima   ,, SCRISOARE,, până la a cincea scrisoare, să las gândurile să adune din înaltul cerului versurile tale ca pe niște stele căzătoare pe pământ , pe-al tău mormânt…

Te caut EMINESCU, te caut  mereu,  printre gândurile mele, printre cărțile tale îl caut pe ,, SĂRMANUL DIONIS,,. Cuprinsă într-un fior de,, MELANCOLIE,, se face seară, recitându-mi ,, SEARA PE DEAL,,, căutând cu privirea prin geam ,, MISTERELE NOPȚII,, privind totodată ,, LA STEAUA,,.. la steaua ta privind.

,, SI DACĂ…,, ,, TRECUT- AU ANII,, ,, UN LUCEAFAR,, și ,, NOAPTEA ,, și ziua rămâne pe cer.

,, NUMAI POETUL,, : ,, Ca pasări ce zboară

                                         Deasupra valurilor

                                         Trece peste nemărginirea timpului,,.

,, O RĂMÂI..,, ,   rămâi la mine EMINESCU și în cărțile de pa raft și în sufletul meu :   ,, Cu mâine zilele-ți adaogi

                             Cu ieri viața ta o scazi

                             Și ai cu toate astea-n față

                            De-a pururi ziua ta de azi  ,,

    Sfântă zi românească : 15 ianuarie 1850.

Şi ca ploaia şi ca vântul şi ca lacrimi care cad,
Eu respir un aer rece, din mic colţul meu de iad.
Vă alung. Fugiţi departe, de durerea-mi vă feriţi,
Dar în inima mea tristă - cât aş vrea să nu fugiţi...

Cât aş vrea pe timp de noapte, cât e chinul un voinic,
Să stea lângă mine mama, povestind despre nimic.
Eu s-ascult, ca-n vremea ceea când eram copil zglobiu
Şi când mă zbăteam, ca zmeul, dorind toate să le ştiu.

Cât aş vrea de dimineaţă, când e soarele amar,
Să mă scol de vocea tatei ce să cheme iar şi iar;
Dintre gene aţipite, să-i văd chipul cald şi blând.
Doamne, pentru-aşa trăire aş da toate pe pamânt.

Cât aş vrea în miezul zilei să aud că-n uşă bate
Şi-ntristată de vre-o ştire - să mă bucur de un frate.
Să deschid. Să stăm de vorba cum nicicând nu mai făcum,
Căci mai mult ca niciodată, de folos îmi e - acum.

Cât aş vrea din departare iar scrisorile să vie 
Şi pe drumul către casă să alerg cu bucurie,
Sa-mi găsesc în prag părinţii cum stăteau odinioară
Şi să sting în mine dorul care arde ca o pară.

(din colecția poeziilor cu rol terapeutic)

Te rog, nu fii la fel ca cei pe care i-ai ajutat, fără tine n-ar fi putut face nimic la momentul respectiv, dar, de bine ce le-a priit ajutorul dat, au ,,uitat" să-ți mulțumească;

Te rog, nu fii la fel ca cei care te judecă, neștiind, de fapt, nimic despre tine, despre povestea ta, îți știu doar numele, nu și structura ta morală ca persoană;

Te rog, nu fii la fel ca cei cărora le trebuie o explicație plauzibilă pentru orice;

Te rog, nu fii la fel ca coautorii unei cărți care și-au însușit toată munca, excluzându-te din proiectul respectiv, NU era proiectul LOR, era al VOSTRU;

Te rog, nu fii ca cei pentru care nimic nu contează pe fața pământului, important e doar lor să le iasă pasența, să își îndeplinească obiectivele la timp, fix în maniera în care au vrut, nu contează ce și cum;

Te rog, nu fii ca cei pentru care exiști doar când au nevoie de ceva, în realitate, 95% din timp, nu exiști pentru ei;

Te rog, nu fii ca acei prieteni care vin doar să ceară, mai rar, dacă nu chiar niciodată, să ofere;

Te rog, nu fii genul de persoană care să însămânțeze stres și supărare în inimile celorlalți, distrugându-i încet, dar sigur;

Te rog, nu fii genul de persoană care să treacă peste merite și eforturi depuse;

Te rog, nu fii genul care să elimini oameni doar pentru că în viziunea ta nu erau ok, în realitate, adevărul era cu totul altul;

Te rog, nu fii genul care să uite de unde a plecat, oricât de mult s-ar perfecționa pe parcurs;

Te rog, nu fii genul care crede că știe totul, viața este prea scurtă pentru a le putea afla pe toate, oricât am vrea;

Te rog, nu trece cu vederea oamenii buni pe care ți-a fost dat să-i cunoști, pentru că poate au fost ocazii cu care nu te vei mai întâlni.

Bate vântul frunzele 

Înfloresc grădinile 

Și la tine mă gândesc 

Și de dor mă prăpădesc 

Și-am plecat în deplasare 

Și te vad îndepărtare 

Și cu suflet întristat 

Vin la tine imediat 

Si-am ajuns în satul mare 

Și mă dărâm din picioare 

Stând mereu să te găsesc 

Că fără tine înnebunesc.

Lasam sasi scuture durerea,

lasam sa plinga inecind

in lacrimi lunga sa tacere

si gindul care a mocnit

Agaţã-te de TIMP, în timp ce trece,

Şi nu-l lãsa, trecând pe lângã tine,

S-aducã-n calea ta, vreo umbrã rece,

Ci zile bune, chiar de-or fi puţine!

Adunã-ţi iar puterea şi socoate

Puţinãtatea zilelor rãmase;

Gândeşte-te şi tu, cã mâine, poate,

Lãsa-vei sorţii, bani, pãmânt şi case!

Aşa cã nu mai sta pe gânduri: du-te!

Nu te-ndrepta cãtre fântâna seacã!

Grãbeşte-te şi fugi, cât poţi de iute

Şi-apucã timpul tãu, pânã nu pleacã!

Ruşine vouã, dragi tâlhari,

Care-aţi distrus o ţarã!

Cãci doar cu-al vostru ajutor,

Se-alese praful de popor:

L-aţi scos din ţarã-afarã!

Ruşine fie-vã în veci!

Cãci, mulţumitã vouã,

Strãinii ne-au îngenuncheat,

Şi-n grabã mare ne-au legat

De mâinile-amândouã!

N-am fi putut fãrã de voi

Trãi, în libertate!

Gunoiul n-ar fi fost gunoi,

N-am fi avut tâlhari-ciocoi,

Nici mâinile legate!

Voi înşivã, v-aţi socotit

Stãpânii-acestei patrii!

Nu v-aţi sfiit a ne muşca,

Când nu aţi mai putut lãtra,

Cãci nu prea muşti, când latri!

De bine...ce sã vã mai spun?

Nu prea gãsesc cuvinte!

Mai bine nu vi l-aţi dori

Cã lacrimi vã vor podidi

Şi-o sã mã ţineţi minte!

Ruşine sã vã fie-n veci!

Ruşine sã vã fie!

Voi înşivã v-aţi condamnat

Şi-acum, de voi s-a lepãdat,

Întreaga Românie!

25.04.2022, Regensburg, DE

Târziu este, copile, plânsul tãu,

Târzii sunt şi pãrerile de rãu!

E prea târziu s-aduci un trandafir

Sãdindu-l lângã cruce-n cimitir!...

E prea târziu acuma sã mai plângi,

Ferindu-ţi ochii-n palma mâinii stângi!

Cu graiul stins, cu-amar, mâhnit de tot,

Aş plânge-n rând cu tine...sã mai pot.

Nu pot nici sã te-aud, nici sã-ţi rãspund...

Dar toatã viaţa m-ai rãnit profund:

La bal, la reuniuni sau la "boutique"

Când te duceai fãrã sã-mi zici nimic.

Dar... în sfârşit, e grea durerea ta

Şi multã vreme-o vei simţi aşa!

Nu doare lutul biciuit de ploi,

Cât ne dor remuşcãrile din noi!

                          ☆

Tu nu ai timp, cât ai dori sã ai,

Nici rost, nici sentimente şi nici grai!

Când nu ai fost ce-ai fi putut sã fii,

Când toate trec, rãmân lacrimi târzii!...

Ţi-am adus şi viorele,

Ţi-am adus şi toporaşi;

Deci, atâta frumuseţe

Vezi pe mâna cui o laşi!

Toţi copacii din pãdure

Se-aplecarã-n felul lor

Şi-mi şoptirã cã, de tine,

Chiar le e nespus de dor.

Ia ascultã cum ne-ncântã

- Cã îţi place, bãnuiesc -

Dulce, o ciocãnitoare,

În limbajul pãsãresc!

Tot zãvoiul vrea s-audã

Cum îi cântã cucul, iar,

Pescãriţei cãlãtoare,

La sfârşit de cireşar.

Dor îţi va fi de cântarea-i

Şi pãdurii-i va fi dor,

Dar va trebui s-aştepte

Pânã anul viitor...

Basarabie, dã-mi mâna,

Vino, dar, cu-ai tãi copii,

Cãci a noastrã ţarã vede

Cât de mult doreşti sã vii!

Basarabie, duşmanii

Recunoascã-şi datoria:

Sã te lase-odatã-n pace

Şi-ţi înapoieze glia!

Numai inima ta ştie

Cât avu a îndura;

Dar întreaga Românie

E acum de partea ta!

Basarabie, vecinã,

Plai, de dincolo de Prut,

Plângã cine e de vinã

Şi te vinde c-un sãrut!

Ştiu, de fapt, cã eşti sãtulã

De tãtari şi de cazaci

Şi-nţeleg atât de bine

Semnele ce mi le faci!...

Acvilã, ţinând un sceptru

Şi-un mãslin în gheara sa,

Privind, când spre România,

Când înspre Transnistria.

Pajurã multicolorã

Şoim, cu pavãzã şi scut!

Cei ce te-au avut drept "sorã",

Ce onoare au avut!

Monument, spre care-ntruna,

Urlã lupi şi lei mugesc

Dar, pe-al cãrui vârf se-nalţã,

Falnic, steagul românesc!

Basarabie-mbrãcatã-n

In subţire şi porfir,

Scump condei, pe care-l poartã

Dimitrie Cantemir!

Dor cu dor, din nou se-adunã

Şi fac punte peste Prut,

Sã fim iarãşi împreunã,

Cum eram la început!...

Preţuieşte fiecare clipã,

Datã ţie-n dar, spre-a o trãi!

Nu face din clipe o risipã;

Fã ce poţi sã faci, dar nu în pripã,

Cât eşti încã viu, printre cei vii!

Fiecare clipã, datã ţie,

Trasã de pe-al timpului mosor,

E-un condei ce zi şi noapte scrie,

Este şi arvunã, şi simbrie,

Pentru care eşti rãspunzãtor!

Clipã peste clipã, se adunã

Ca ghirlande dese şi subţiri;

Şi-aşezate astfel, împreunã,

Strâng şi împletesc într-o cununã

Triste sau duioase amintiri...