Dor înăbușit

《Un glas zice: "Strigă!" - Și eu am răspuns: "Ce să strig?" - "Orice făptură este ca iarba, și toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp!"》 (Isaia 40:6)...

Cu mâinile pe piept încrucişate,

Sãtul de oameni, trudã şi obidã,

Fãrã cuvinte, aşezat pe spate,

În casa rece, gata sã se-nchidã,

Stai nemişcat şi sobru, fãrã gânduri,

Cu ochii-nchişi spre lumea-ndureratã,

Spre-al tãu culcuş, fãcut din patru scânduri

Vin toţi cei dragi sã te mai vadã-o datã.

De te bârfeşte vreunul, nu îţi pasã

Cã cineva te laudã, n-ai ştiinţã.

Nu-l ştii pe cel ce predicã la masã

Încredinţând pe toţi, de-i cu putinţã

Cã orice om, ca iarba pe câmpie,

Sau ca frunzişul verde pe zãvoaie,

Pe-un cer senin o patã alburie,

Şuvoi ce curge într-o zi de ploaie,

Aşa trece şi el în grabã mare...

Fãr-a lãsa pãreri de rãu în urmã.

Vreo câţiva ani ce i s-au dat sub soare

În lutul blestemat întruna scurmã.

Nu are pace, linişte nu are,

E frãmântat de doruri şi de vise,

Abea de se mai ţine pe picioare

Iar pãrul lui aproape tot albise...

Ah, ce deşertãciune complicatã

E când încerci s-aduni iepurii-n turmã!...

Un timp pierdut, bucatã cu bucatã

E tot ce-ţi mai rãmâne-n mâini la urmã.

O zi mai agitatã decât alta

Cuvinte ne-nţelese vor sã-ngâne;

Luând ciocanul şi cioplind cu dalta

Din toate, numai ţãndãri vor rãmâne!

Un singur lucru capãtã valoare:

Lucrul fãcut dupã principii sfinte;

Pãzind recolta sfântã pe ogoare,

Lucrând cu drag, nu doar rostind cuvinte!

                          ☆

În zilele de tristã sãrbãtoare

De tine cine-şi va aduce-aminte

La cimitir sã vinã cu o floare

Sã nu mai creascã iarbã pe morminte?...

Sã vinã cei ce mai au încã

Vreo grijã pentru ţara lor,

Toţi cei ce vor sã pun-o brâncã

De scump şi mare ajutor!

Sã vinã cei ce duc povara!

Sã vinã cel din neamul meu,

Care-şi iubeşte, încã, ţara,

Temându-se de Dumnezeu!

Unde-ţi sunt, Iancule, oştenii,

Unde-i Crişan, Mãria Ta?

Mai vor sã suie ardelenii

În Apuseni, spre-a te urma?

Unde-ţi sunt, Tudore, pandurii?

Unde-s boierii trãdãtori,

Unde-s stihiile naturii,

Sã dea spahiilor, fiori?

Întregul nostru neam doreşte

Ca sã te vadã cum apari,

Strigând "Nainte!"-n româneşte,

Ca fiu al României Mari!

Pe unii din bãtrâni i-am cunoscut,

Având la ei o îndrãznealã-aparte.

Şi am avut prilejul sã ascult

Istoria nescrisã în vreo carte.

De "Aciu Pătru" - aş îndrãzni sã zic:

Cum ne lega o strânsã prietenie!

Chiar dac-ar fi putut bunic sã-mi fie,

El tot mã respecta ca pe-un amic.

Spre deosebire de anii de şcoală,

- Unde-nvãţai atâtea lucruri bune -

El mã uimea cu-a sa înţelepciune

Şi cu a sa culturã generalã.

Îmi povestea de anii de rãzboi,

Cum au trecut şi ruşii şi germanii;

Sau cum au stat în lagãre, cu anii,

Şi cum trecuse frontul pe la noi.

Iar, mai târziu, guvernul instalat,

Cum îi batjocoreau, searã de searã,

Pe preot şi pe oamenii din sat,

Cu inepţii şi vorbe de ocarã.

Eram copil. Dar tot îmi amintesc

De câte suferinţi avurã parte:

De fraţi, prin puşcãrii, de geamuri sparte,

Pãmântul lor, fãcut "avut obştesc".

Îmi povestea, cu lacrimi pe obraz

Cum îi batjocoreau cei din afarã

Pe când, ai lor, pe-o traistã de secarã,

Îi şi vindeau, pe-o ceapã sau pe-un praz.

Îmi zise-odatã unul din bãtrâni

Cu glas şoptit şi tremurat în mâini:

"- Tu nu l-ai ştiut pe Chemca de pe vale,

   Conacul sãu şi grajdurile sale,

   Cu vitele şi turmele de oi

   Şi cum, curând fãcu iobagi din noi;

   Iar oamenii lucrau pe ploi şi-n soare,

   Pe-un snop de grâu şi-o traistã de mâncare.

Ogorul sãu întins, gemea de roadã

Şi curtea lui, de oameni de corvoadã.

Trãgând nãdejde cã le va da banii

De ani de zile-l tot lucrau ţãranii;

Un petic pentru ei sã aibã? Baş!...

Li-l şi smulgea pe loc, vreun arendaş;

Pãdurea lui, pânã în Câmpu-Babii

O-avură sub ocârmuire, şvabii..."

Avea pãmânt la fel ca alţi baroni

Şi grofii-l pizmuiau, vorbind în şoaptã:

- "Ah, Chemca, nu ştii tu ce te aşteaptã,

   De s-or uni vreo trei amfitrioni!"

"- Nu, nu l-am cunoscut. E ceva vreme...

   Însã bunicul meu îmi povestise

   Cã tatãl sãu lucra la el, cu ziua

   Arând pãmântul, reparându-i piua,

   Ducând turma de vite, la pãşune,

   Şi aşteptând mereu, vremuri mai bune...

   Pânã când, într-o zi, se prãpãdise

   Cu tot cu grijuri şi cu tot cu vise!"

Acestea chiar s-au petrecut demult...

- Istorii ce îmi place sã le-ascult! -

Grãite de cei mai bãtrâni din sat,

Ce ştiu şi ce şi cum s-a întâmplat.

Dreptate-avu-nţeleptul Solomon

Cã tot ce mişcã-n lumea-aceasta mare,

E într-o necurmatã frãmântare

Şi într-un ritm alert şi monoton!

Înţelepciunea veche spune-aşa:

"Cum mãturã un val, pe ţãrm, nisipul,

 Aşa piere din amintire, chipul

 Oricãrui om care-a trãit cândva!..."

Unii se nasc iar alţii mor,

Unii nu cred, alţii cred tot,

Unii nu pot, alţii nu vor,

Unii nu ştiu, alţii nu pot.

Unii au bani, dar prea puţini,

Alţii sunt slugi pe la strãini;

Unii au tot ce îşi doresc,

Alţii - doar spirit românesc!

Unii mã-ntreabã ce mai fac,

Altora nu le sunt pe plac.

Unii mi-ar da şi ochii lor,

Alţii aşteaptã ca sã mor.

Unii vor totul. Dar... nu au!

Şi te jignesc, vorbind pe şleau!

Unul Îl vrea pe Dumnezeu,

Altul e lup fratelui sãu.

Unii sunt mari, alţii sunt mici,

Alţii-ţi spun: "Pleacã de aici!"

Unii-ţi spun: "Frate, hai cu noi!"

Alţii te-aruncã la gunoi.

Unii vor fânul din grãdini,

Alţii vor florile din spini.

Unii vor lãnţişor la gât,

Alţii, un zâmbet şi...atât!

Unii îţi amintesc sã taci,

Alţii, ce trebuie sã faci!

Unii te cheamã drept "pãstor",

Alţii, morar la moara lor!

Nu tot ce spui, e înţelept,

Nu tot ce crezi, este şi drept.

Dar, fii bun, nu te supãra:

Toţi muritorii sunt aşa!

Celor deştepţi, l-ai lor copii,

Nu spune nici tu tot ce ştii!

Cãci, te vor crede fie-un zeu,

Fie-un smintit în felul sãu!

Între netrebnici şi netoţi

Nu-i bine sã faci tot ce poţi!

Când vântul şuierã prin duzi,

Nu crede, frate, tot ce-auzi!

Cât ai putere şi ai grai,

Nu da, din casã, tot ce ai!

Nu-mpãrtãşi pãrerea ta,

De nu ţi-o cere cineva!

Cât poţi sã spui ce te-a durut,

Cât încã timpul n-a trecut,

Rãspunde-mi, dacã mã asculţi:

Eşti cumva unul din cei mulţi?

Mai poate fi iubitã-aceastã ţarã,

Cu toate câte sunt cuprinse-n ea,

Cum o iubeau bunicii-odinioarã,

Privind-o ca pe cea mai sfântã stea?

Mai poate "românismul" fi o cinste,

El însuşi fiind privit ca un stigmat?

Mai figurãm pe-ale virtuţii liste

Cu-onoarea, care nouã ni s-a dat?

Cum poţi sã mai pretinzi integritate

Când mişunã cei lacomi şi nedrepţi?

Când se aprinde focul în cetate,

Ce linişte şi calm sã mai aştepţi?

Cei ce se ţin pe propriile picioare,

Nu lasã laşitãţii sinonim.

Dar dacã toţi fug, care mai de care,

Noi ce sã facem? Unde sã fugim?

O-aşa tendinţã, tot mai progresivã,

A maselor de culţi şi de inculţi,

Ne sugereazã o alternativã:

Sã facem şi noi ce fac cei mai mulţi.

Se afişeazã-o lume irealã,

Fãrãdelegi, în vãzul tuturor;

Şi creierul românului se spalã

Cu ştirile de la televizor!

E clar cã sunt ascunse-interese

De-a cufunda poporul în prãpãd;

Şi încercãri, din ce în ce mai dese,

De-a-nchide ochii celor care vãd!

Ce farmece bãbeşti, "de-a Babei-Dochii"

Popor creştin, cu oameni educaţi!?

Cum v-au convins sã vã închideţi ochii,

Sã nu vedeţi? Pe voi...care vedeaţi?

Cum de au reuşit sã se strecoare

Asemenea-ntuneric vinovat

Şi alte chestii manipulatoare,

De la colibã, pânã la palat?

Pe micile, pe marile ecrane,

Ni se aratã cât suntem de rãi.

Atrocitãţi, de-a dreptul inumane,

Înjurãturi, şi certuri, şi bãtãi...

Minciuna e prezentã la tot pasul

Scoţând, în faţã, oameni populari;

Şi, de la microfon, îşi drege glasul,

S-o poatã crede toţi: şi mici, şi mari!

Înfieraţii-acestei generaţii

Aruncã cu acid şi cu noroi,

Sã se urascã între dânşii, fraţii,

Sã ne scârbim, noi înşine, de noi.

Noi nu ne asumãm aşa osândã

Ci renunţãm chiar astãzi, la pãcat,

Îndepãrtând pe cel ce stã la pândã,

Cu-ntoarcere spre Cel ce ne-a creat!

Sã preţuim aceastã scumpã ţarã,

Cu câte a-nzestrat-o Dumnezeu!

Sã nu ne mai vãitãm, spre cei de-afarã,

Şi nici sã nu fugim, când dãm de greu!

Noi nu suntem nici irecuperabili

Nici prãpãdiţi, stând toatã ziua-n geam!

Sunt, printre noi, atâţia inşi capabili

Şi virtuoşi şi iubitori de neam!

Sã iasã, dar, din mintea tuturora

Aceastã aberaţie cumplitã!

Vestiţi, s-audã fratele şi sora,

CĂ ROMÂNIA POATE FI IUBITĂ!

Mare lucru e sã ştii

Sã îţi vezi de-a ta lucrare

Şi în dreptul ei sã pui

Semnele de întrebare.

Mare lucru e sã poţi

Sã te-abţii când ai dreptate,

Sã nu cauţi sã-i înveți 

Pe cei ce le ştiu pe toate! 

Mare lucru sã-ţi cunoşti

Locul tãu în astã lume,

Nerâvnind în niciun fel

O distincţie anume.

Mare lucru e sã vrei

Sã te porţi ca fiu de Rege.

Sprijinind pe cei ce-i dor

Des, picioarele betege.

Mare lucru e sã ai

O ureche ce n-aude

Bârfele şi şoaptele

Celor mai de treabã rude!

My eyes saw her

In a field, up in the sky.

A lovely lily amongst roses.

An adonis amongst stars.

Through my eyes she is a treasure,

With her beautiful petals,

With her beautiful glimmer.

I see through her imperfections and doubts.

A lovely lily she is,

Swinging across sea.

A broken star she is,

Watching over me.

A beautiful soul she has,

Shining through the night.

With her petals roaming around,

She’s a beautiful flower, no doubt.

A shining star,

You’ll see her shine miles away, from afar.

You’ll see her when you look up at the sky,

You’ll know its her by her blime.

In a field ,

You’ll se her beauty standing neatly,

Yet so chaotic and disturbing.

You’ll notice her colors, the lots she has, you’ll say she’s pretty, then she’ll blush.

Through my eyes she’s not just a flower,

She is indeed the power you need to survive.

Through my eyes she’s not just a star,

She is an inspiration , a scar left from a cut.

A flower she is, different standing in the field, so perfect she is.

A star she is, shinnier floating in the sky,so vibrant she is.

The flower that caught my eye.

The star who stole my mind.

Her beauty is no where else to be found.

Her mind surely brighter than ours.

Cat este de important

Să fac ce este corect

Valorile mele să le respect

Nu contează cat este de greu

Să calc pe mândrie mereu

Ca tu din ceruri ne privești

Și ai vrea să ne povestești

Despre valoarea unei vieți de om

Nu ți-a plăcut niciodată să fii lacom

Tu ai fost lângă mine și ai așteptat

Să iau viața în piept și să răzbat

Niciodată nu a contat

Ce cred alții și ce a urmat

Tu ai mers pe drumul tău

Cu credință în suflet la bine și la rău

Dar drumul tau s-a încheiat

După mare suferință ai plecat

Eu știu ca tu ești lângă noi

De sus din ceruri ne ghidezi

Pe drumul nostru de noroi

Niciodată nu ne vei lăsa

Lacrimi pentru alții a vărsa

Tu de acolo din rai

Putere tu ne dai

Să nu uităm de noi

Sunt momente în care tăcerea nu este absență, ci un răspuns plin de demnitate. Am ales să las aceste versuri în urmă nu ca pe o explicație, ci ca pe o oglindă a unui suflet care alege să vadă miracolul acolo unde alții văd doar reguli... ca o invitație la liniște și regăsire. 

Decantarea Sufletului

E liniște-n „cramă” și-n gânduri e rugă,

Nu-ți mai cer timp, nici sfinte cuvinte,

Căci darul din Cer, ce-n mine inundă,

E mirul tăcerii pe răni vechi și sfinte.

Tu crezi că e troc, eu sunt doar o stare,

Tu mergi după legi, eu număr minuni,

Iar cupa mi-a fost o înaltă uitare,

Căci dorul se-nalță spre alte genuni.

Ți-e teamă de versuri? E dreptul tău, poate,

Să mergi prin lumină, doar rece și drept,

Dar eu am ales nemurirea în toate

Și-un ritm de miracol purtat înspre piept.

Te las cu-al tău crez în lumea-ți tăcută,

Eu merg unde murele-s vers, nu doar rod,

Iar taina din vin, de tine pierdută,

O poartă în aripi... un suflet ce-a fost.

Mi e dor de noptiile in care nu te lasam in pace

De zilele in care ne jucam 

Mi e dor de copilaria mea alaturi de tine 

Si de jocurile inventate de mine

Lumea noasta mica, care se simtea speciala

Lumea in care am trait pana am intrat la scoala

O lume de vis in care m as intoarce daca as putea

O lume in care evolutia nu exista

Lumea mea..

Lumea noastra 

Dintr o camera de joaca a devenit palatul nostru plin de amintiri frumoase pe care acum se pune praful

In care acum stau momentele fericite ascunse in tablouri, carti si videoclipuri haioase

Sora ta Erika mult asteptata 

Care nu te lăsa niciodată sa dormi singura 

Care iti respira in ceafa in fiecare seara de dragul tau

O singura schimbare a durat pana cand tot ce a fost doar un vis a fost inlaturat din rutina noastra 

O decizie mai bună pentru al nostru viitor, pentru noi palate de cristal in loc de cele din musama construite de bunicii noștri 

Pentru o viata mai ușoară care ne a ingreunat pe toti si pentru sacrificiile imense ce ne au adus la limita traiului.

Niciun vers, niciun citat nu poate exprima

Durerea din inima mea cand ma uit in camera mea, palatul nostru dărâmat, renovat si dezbinat de momentele vietii noastre

Nicio carte nu poate exprima iubirea din inima mea pentru tine.

O de as putea sa iti ofer, tot ce ti ai dorit vreodata. Dar nici asa nu iti pot arata cat de mult imi lipsește perioada in care am crescut împreună. Nu iti pot arata cat de mult regret fiecare lumare stinsa de rasuflarea mea orbita de amuzamentul copilăriei care incet s a transformat in chin

O de as putea sa adun toate cuvintele! Tot ce inseamna iubire, si sa fac o poezie, dar nici asa n as putea exprima cat de mult tin la tine…

Pentru mine ai fost tot, mama, tata, sora, prietena. Pentru mine o eternitate impreuna e prea putin timp, ai fost tot ce am avut mai bun, si nu iti pot explica cat de mult ma durea cand puneai pe altcineva deasupra mea

Pentru mine tu esti tot, si mereu a fost asa…

Te iubesc din toata inima

Draga ta Irina

Voi, cântãri nemuritoare

Voi, iubiţi şi scumpi eroi,

Crai ai razelor de soare,

Dar şi-ai veşnicelor ploi!

Voi, ce-aţi dus povara vremii

Pe ai voştri umeri laţi

Apărând, deopotrivă,

Unchi, nepoţi, surori şi fraţi,

Voi, eterne baricade,

Ridicate pentru noi,

Lovituri primind adesea

Şi-mproşcare cu noroi,

Falnicul, eternul sceptru

E pe-al vostru vrednic piept,

Pus de mărturie celui

Ce se crede înţelept.

Voi veţi fi pe totdeauna

Semne vrednice pe drum,

Pentru cei departe-n vreme,

Cât şi pentru cei de-acum!

Nu la tine am bătut, ci la porți de Cer, 

Când dorul de-un vin devenise un chin.

Am ales dintre toate deșartele căi, 

Să cer de la Cer un miracol senin.

Și iată-l în cupă de-un roșu de vis

Fetească Neagră ce-n suflet pătrunde... 

... refuzul tău aspru acum s-a stins

Lăsând doar lumină pe buze și frunte.

Simt gustul de mure și prune uscate

Un strop de scorțișoară și pământ roditor

... e munca și pasiunea ta prin Cer strecurată

Să-mi fie balsam pentr-un dor istovitor.

...E lung postgustul, ca o amintire...

Catifelat și fin ca un vis împlinit.

O lecție sfântă de nesfârșită iubire - 

Cerul de-l rogi, dă tot ce omul n-a voit.

Sorb pacea din margini de sticlă,

Căci darul e sfânt când e cerut de Sus.

Iar gustul de mure în suflet îmi picură 

Ca binecuvântarea unui vin la apus.

Nu mai privesc în viitor cu teamă,

Nici nu mai aștept vreun semn de la pământ, 

Căci sufletul, când sincer Cerul cheamă, 

Primește tot prin tainic legământ.

Mi-ai spus un NU, ce va durea o viață,

Și m-am întors spre stele în tăcere 

Și Cerul întinzându-și o aripă 

Mi-a dat din truda ta... o mângâiere.

.............

Feteasca Neagră în cupă-mi strălucește 

E "darul tău " ce Cerul mi l-a dat

Și sufletul pare că se mai liniștește 

Căci a primit ce zile-ntregi a tot rugat.

În cupă am parfum de o licoare rară 

E dar divin... nicidecum pământesc 

O lecție ce-n suflet se coboară 

Doar Cerului se cade... să-i cerșesc.