Bolovanul

Noaptea e ca marea
Nu poți a vedea nimica
De întunericul ca valurile te cuprindea
Și soarta ți-o decidea

Deasupra ta,dacă te-ai uita
Tu poți vedea
Stelele ce se uitau
Și licărarea ce o făceau

Toată noptea de ai sta
Și de te-ai uita prin fereastra mea
Cum fac eu acuma
Și cu lumina stinsă,a-ți depăși frica

Și,chiar de-i văduva ea
Eu am decis a sta
Pentru a o mai alina
De singurătatea pe care o simțea

Eu voi continua
A scrie poezia mea
Până va veni dimineața
Și ea va pleca

Și mă uit la ultima stea
Care strălucea pe bolta mea
Până când și ea va cădea
Se va scufunda în întunericul,care o înghițea

Toată poezia asta
Am scris-o cam pe la opt
Și nu știu ce ma luat
De ce mă m-aș culca

Cred că o să am cearcăne
De la nopțile pierdute
Visând cu ochii deschiși
Și pe la cer uitândumă un pic

De m-aș uita în oglindă
Eu nu mai negrul din suflet,se observă
Pentru fiecare ființă
Oricât de mică
Nu o să fie mai pură
Decât luna pe cer,nevăzută

Tu nu ești doar tu.
Ești foamea mamei tale
când te purta,
și visul bunicului
despre un copil cu ochi limpezi.

Tu n-ai să ştii ce-i nemurirea,

Atâta timp cât nu iubeşti,

Că dintre toate doar iubirea,

Viaţă îţi dă şi mort de eşti.

Această forţă creatoare,

Egal nu are -vreau să-ţi zic-

Că doar iubirea-i născătoare

De Universuri din nimic.

De-ai s-o-ntâlneşti în a ta viaţă,

Un fericit al sorţii eşti,

Că doar iubirea te învaţă

Cum veşnicia s-o găseşti.

Şi de-o să pleci atât contează

Pe aproapele să-l fii iubit,

Că doar iubirea te salvează

Şi viu de eşti şi de-ai murit.

Iar de ceilalţi de nu te doare,

Pierdut vei fi căci nu iubeşti,

Că doar iubirea-n veac nu moare,

Tu mort vei fi...chiar de trăieşti.

Acum Iisus ,coboară de pe cruce,

Acolo pe Golgota ,el nu o să mai urce.

Iar diavolul ,ea lumea îl vrea în hău,

Fiindcă îl iubesc, acum pe Dumnezeu.

Acum Iisus ,coboară printre noi,

Că suntem necăjiţi, plini de nevoi.

Şi nu mai vrem, să stăm pe la răscruce,

Şi să îl vedem ,acolo pe Iisus pe cruce.

Şi nu mai vrem, să îl plângem iar,

Căci răstignit ,EL fost-au în zadar.

Că a mai fost, odată schingiuit,

Pe cruce ,acolo a fost ţintit.

Şi pe Iisus ,păcatele să îl izbăvească,

Ca Dumnezeu, mereu să ne iubească.

Nici când, Iisus acolo sus să nu mai urce,

Să fie schingiuit şi ridicat acolo sus pe cruce !

Pặcat ca nu ne-nvata nimeni ce și cum sa simțim

Sa ne-arate pe cine şi cum sa iubim

De ce nu-i nimeni sa ne spună cất și cum sa plângem

Să ne-arate cum inima să nu ne-o frângem?

Oare exista vreo dreaptă măsură?

Plânsul oare are și el a lui formulă?

Aplicată la un gram de durere

Atunci când inima și-o cerne?

Păcat ca nu ne-nvata nimeni sa trăim

Când după un eșec rămânem singuri

Ai nimănui cu sufletul prins între scânduri

Păcat... ca nu există dex să uităm ce iubim..

Pe un pat ce umblă-n lume,

Şade moartea pe cearșaf,

Şi mănâncă câte-un nume,

Înmuiat în lapte praf.

Umblă coasa pe uliță,

Cad în bernă multe uși,

Îngerii în cer sughiţă,

Şi se scaldă în cenuși.

Moartea bea cu popa-n sat,

Clopotaru cântă-n luncă,

Gropnicerii-s la săpat,

E de muncă, e de muncă!

Iubitã copilã a neamului meu

Ce zaci, pãrãsitã-n ţãrânã,

Când cel mai de-aproape, te lasã la greu

Şi vorbe de-ocarã-ţi îngânã.

Tu ai o nãdejde, un sens şi un ţel:

Priveşte lumina ce vine,

Hotare sã punã şi porţi de oţel

Şi capãt, atâtor suspine!

Cãinţa, mâhnirea, pãrerea de rãu

De tine-s atãt de aproape!

Dar cel ce se luptã cu sufletul tãu,

Nu vrea nicidecum, sã te scape.

Iubitã copilã a neamului meu,

Ridicãte-acum, din ţãrânã!

Şi-ndreaptã-ţi privirea şi gândul, mereu,

Spre Cel ce-ţi întinde-a Sa mânã!

Sã vinã cei ce mai au încã

Vreo grijã pentru ţara lor,

Toţi cei ce vor sã pun-o brâncã

De scump şi mare ajutor!

Sã vinã cei ce duc povara!

Sã vinã cel din neamul meu,

Care-şi iubeşte, încã, ţara,

Temându-se de Dumnezeu!

Unde-ţi sunt, Iancule, oştenii,

Unde-i Crişan, Mãria Ta?

Mai vor sã suie ardelenii

În Apuseni, spre-a te urma?

Unde-ţi sunt, Tudore, pandurii?

Unde-s boierii trãdãtori,

Unde-s stihiile naturii,

Sã dea spahiilor, fiori?

Întregul nostru neam doreşte

Ca sã te vadã cum apari,

Strigând "Nainte!"-n româneşte,

Ca fiu al României Mari!

Nu mã plâng de supãrare,

Cã nu are niciun rost;

Fiindcã nu-i o zi sub soare 

Sã nu dau peste vreun prost! 

Când îşi cascã gura mare

Şi-mi transmite-al sãu venin,

Mult prea blândã mi se pare

Muşcãtura de asin!

Parcã-l scoate ciuma-n cale,

Sau eu însumi l-aş chema!

Dar lui i se par normale

Cheful lui, rãbdarea mea...

Când îmi merge cel mai bine,

Când mi-e soarele mai drag,

Mã trezesc, din zãri senine,

Peste ceafã, c-un ciomag!

Când vrea cerul sã m-asculte

Şi e roş la orizont,

O lichea, din cele multe

Sare-n cale-mi, c-un afront.

De n-ar exista prostia

Şi, de n-ar avea copii,

Seacã, nu ar fi pustia,

Viaţa, viaţã n-ar mai fi!

Pe neisprãvitul mare,

Cât şi pe cel mititel,

Netratându-i, ca atare,

Veţi pãţi şi voi, la fel!

Decât falnica prostie

Sã vã facã vreun hatâr,

Preferaţi, cu bucurie,

Muşcãtura de catâr!

Oh, vai, bãtrânii noştri, ce repede plecarã:

Unul toamna trecutã, iar altu-n primãvarã!

S-au dus, lãsând în urmã pãreri de rãu şi doruri

Dar, totodatã, stimã, şi cinste, şi onoruri.

Îmi stãruie în minte chipul bunicii mele

Care-mi veghease paşii în zilele acele

Ce nu le poate şterge uitarea, niciodatã,

Şi nici sã le îngroape, bucatã cu bucatã!

C-un sac de ani în spate, cu boli de o valizã,

Din ce în ce mai grave, la orice analizã,

Lãsã pâinea-nvelitã în şterguri de mãtasã,

Şi lacrime pe faţã şi locul gol în casã.

O întrevãd aievea, pe ea, la fel de vie

Cum ne punea gogoşii fierbinţi, în farfurie;

Un caş întreg, şi lapte, şi un cofraj cu ouã,

Uitând complet de sine şi dându-ni-le nouã.

Bunicul - om destoinic, veghea gospodãria

Şi saluta sfielnic, scoţându-şi pãlãria.

Râdea, de vreunu-n spate-i cerca sã se cocoaţe

Şi ne pupa pe frunte, ţinându-ne în braţe...

Ei nu mai sunt. Dar chipul le stãruie prin vreme,

Prin dalbele petale de crini şi crizanteme,

Prin doruri nãzuite, cântate-n româneşte,

Prin steaua ce rãsare, când soarele-asfinţeşte.

                                   ☆

Mi-e tare dor de coşul şi lemnele din şurã,

De mãmãliga caldã, ce se topea în gurã.

De vocea îngereascã ce fredona-n surdinã,

Cântãrile din harfã, pe drum sau în grãdinã.

Mã tem numai, ca teama-mi sã nu se-adevereascã:

De-a nu gãsi pe nimeni în casa bãtrâneascã...

Un frig parcã mã prinde...ce nu îl pot descrie

Oare e frig afarã? Sau numai mi-e frig mie?...

La casa cea bãtrânã, mã vãd acum pe mine

Sãtul de alergare prin multe ţãri strãine.

În curte nu e nimeni. Strig tare: "Mamã! Tatã!"

Caut-a deschide poarta. Dar poarta... încuiatã!

22.09.2021, Doornik, Belgia 

Încerc sã vãd, prin ceaţã, tãcuta zi de mâine

- Referitor la care nu pot decât sã sper -

Pe care-o deranjeazã lãtratul unui câine,

Ce-i deranjat, la rându-i, de-un cãlãtor stingher.

Îmi spune orologiul, prelunga sa bãtaie,

Cât e de scurtã viaţa, cât este de târziu...

Scânteie care zboarã, un abur cald, aşa e!

O umbrã trecãtoare: atât e omul viu.

La fiecare dangãt, încerc o tresãrire.

Cât a trecut, se vede; nu ştiu cât a rãmas...

Din lunga-mi letargie, îmi vin deodatã-n fire:

A înghiţit TRECUTUL încã un sfert de ceas!

Doar sufletul se-nalţã spre lumile eterne,

Din neagra miazãnoapte, spre-un tainic rãsãrit;

Scãpat pe totdeauna din recile caverne,

Când va vedea tot cerul ce-am fost, cât am iubit!...

Cât încã te mai poţi mişca,

Cât câinii te mai latrã,

Cât, încãlzind fiinţa ta,

Mai arde focu-n vatrã,

Cât bate vântul printre brazi,

Cât ploaia te mai udã,

Să te ridice-atunci când cazi

De mai găseşti vreo rudă,

Fii bucuros că poţi vedea

A soarelui lumină

Căci cetina bradului tău,

Spre vale se înclină!

                  ☆

Cât ploaia te mai udã, cât te mai latr-un câine,

Cât ştii concret ce-nseamnã "a fi" sau "a nu fi",

Cât ai cui da în tainã bucata ta de pâine,

Gândeşte-te cã poate fi ultima ta zi!