Sentiment românesc

Multe vede omu-n viaţã,

Cât ar fi de scurtã ea...

Dar întotdeauna-i pune

Vârf grãmezii, o lichea!

Într-o zi, lucrând la straturi

O lichea, fãr-un picior,

Se-abonã sã-mi dea şi sfaturi

Şi o mânã de-ajutor.

Mã umflã, pe urmã, râsul,

- Râd şi-acum de nu mai pot! -

Cãci, cãznindu-se cu sapa,

S-a înnãmolit de tot.

"Mã descurc!" îi zic lichelei,

Spre a nu se deranja.

Dar mi-a zis cã nu-i problemã,

Cã lucreazã "numa-aşa".

Prefãcându-se licheaua

Cum cã smulge nişte praz,

Tot noroiul de pe cizmã

Mi-l zvârlise pe obraz!

Mi se înnegri 'nainte-mi

- Cum pãţeşte-orice român -

Şi-ntr-o singurã clipitã,

Îmi cãzuse râsu-n sân.

Sã-mi revin, îmi trebuirã

Douã dupã-amiezi întregi,

Ca sã se-mplineascã vorba

Cã "ce semeni şi culegi"!

Cât despre licheaua "scumpã",

Mâine-zi fãcu un salt

Spre-a se rãzbuna. Da-şi rupse

Şi piciorul celãlalt.

Vai de mine, ce cãldurã!

Sã ies la cosit? Nici gând!...

Mort de cald, retras în şurã,

Îmi bat coasa, fluierând.

Vãd acvilele pe ceruri

Cum, în cercuri, se rotesc;

Şi simt vântul, cum adie

Pe pãmântul românesc.

Scapã soarele la vale,

Scapã, cãtre asfinţit.

Vai de mine! Gata somnul!

Mai am fânul de cosit!

Curge apa-n dungi, pe frunte,

Curge, mai ales când stai;

Cã, lucrând, nici nu-ţi dai seama

C-a trecut şi luna Mai!...

Scânteia e fãcutã ca sã zboare,

Iar omul, ca sã simtã suferinţa;

Şi-oricât de mult l-ar ajuta voinţa,

Ţãrâna-i tot ţãrânã trecãtoare!

Ne doare orice clipã care trece,

Ne dor şi despãrţirile amare!...

Chiar cerul este fãrã de culoare,

Tristeţea, când se zbate sã ne-nece!

Se duc copii, la vârstã timpurie,

Se duc bãtrânii, încãrcaţi de zile,

Care trãit-au vremuri dificile,

Îndeplinindu-şi sfânta datorie.

Flori lângã flori, vor, parcã, sã slujeascã,

Înmiresmând amarul despãrţirii,

C-au înţeles c-aşa e datul firii:

Sunt parte din durerea omeneascã!

Un trandafir, gãtit de sãrbãtoare,

Din stratul gras şi umed, din grãdinã,

A fost tãiat, fãrã a fi de vinã

Şi-şi dã acuma, ultima suflare...

La catafalc, se-adunã lume multã

În straie negre, triste, în tãcere;

Doar plânsete se-aud în încãpere...

Şi pare cã şi Cerul le ascultã.

                          ☆

Încet, în vatrã, focul se destramã,

Opaiţul vechi, îşi pierde-a sa luminã;

La geamul care dã înspre grãdinã,

Pe fiul sãu, îl plânge-o biatã mamã...

Te întâlneşti cu TIMPUL, când nici nu te aştepţi

Şi poţi sã fii tu însuţi, chiar primul dintr-o sutã;

Dar treci, la despãrţire, în lumea celor drepţi,

Când viaţa ta cea lungã, se face nevãzutã.

Tu-ai fost sãdit într-ânsul, iar nu dânsul în tine,

Şi-n orice zi, din mânã îţi scapã puţintel!

Din ziua ta trecutã, rãmân numai suspine,

Mulţime de regrete sau doruri, fel şi fel.

Cãci soarele rãsare. Iar, cât din palme bați,

Se-aratã firul ierbii, ieşind de sub zãpadã.

El iese. Dar nu singur: mai are şi alţi fraţi!

Şi-aceeaşi soartã crudã, stã peste toţi sã cadã!

Pe-ogorul vieţii tale, un plug în grabã trece

Iar, pãsãri de tot felul se-aruncã-n urma lui!

În patul tãu de paie, stai nemişcat şi rece,

Şi uşa casei tale se-nchide cu un cui...

Au înflorit salcâmii pe la noi;

Se-aud în toate curţile, poveşti,

Lãtrat de câini şi behãit de oi,

Pe tot întinsul Ţãrii Româneşti!

E linişte acum. Şi pace e,

Mãcar cã nu demult a fost rãzboi,

Ce ne-a împins în grea mizerie

Şi n-a luat şi pielea, mai apoi.

Vântul pustiu şi ploile, s-au dus,

Şi nu mai e nimic din tot ce-a fost!

Doar firul bolii, adunat pe fus,

Doar el a mai rãmas singurul gost.

Şi cine ştie-n anii care vin,

Poate cã se va mai schimba ceva...

Eu, pentru ţara mea, mã rog. Amin!

Sã aibã Dumnezeu grijã de ea!

29.05.2022, Zgorzelec, PL

Stând pe un scãunel cu trei picioare,

Te întrevãd, la uşa din cerdac,

Gândindu-te la vremea viitoare

Şi la nepoţi: cum sunt şi ce mai fac...

Şi te gândeşti adesea şi la mine...

Sunt lângã tine. Dar... tu nu mã vezi...

N-auzi plãcutul zumzet de albine,

Nici pasãrea ce cântã prin livezi.

Cu gândul obosit de-atâta trudã,

Cu ochii tãi albaştri şi senini,

Tu cercetezi a zãrii hainã udã,

Şi-ţi vezi nepoţii-mpinşi de soarta crudã,

Plecaţi pe multã vreme-ntre strãini.

Atâţia nori trecurã peste tine

Ce ţi-au adus zãpezi şi vânturi reci,

Atâtea temeri, zâmbete, suspine

Şi-atâtea frunze moarte, pe poteci!

Cum simţi cã iarna vieţii tale vine,

Tu nu mai vrei nici faimã şi nici bani;

Ci, doar sã ştii c-ai tãi o duc mai bine:

Cãci ai ajuns la şaptezeci de ani!

Plãtind tribut mişcãrilor greoaie,

Mã uit acum, din nou, la dumneata

Cum, de pe prispã, intri în odaie,

Cu faţa udã, ca-ntr-o zi de ploaie:

De-atâtea lacrimi, câte-au curs pe ea!

Fireşte,

S-a născut domneşte.

Ştefan cel Sfînt,

Ştefan cel venit.

A fost mulţumit

Cu vitejie, şi înţelept.

El a domnit

Şi a devenit vestit.

Nu se mai pune acum 

Pe primul loc iubirea

Ci banii si doar tehnologia

Cine are un iphone ,

O casa mult mai mare ,

Nici unul nu intelege

Ca distruge o valoare 

Toti sunt suparati 

Si plang de viata ...

Toti sunt inșirati in lumea mare

In cautarea banilor

Si intr-adevar uita de valoare

Dar cata bogatie poti sa strangi in brate 

Cand langa tine nui stima si nicidecum speranta...

Cum tu te confrunti cu durerea si suferinta 

Cu banii ce-ti stau in poala

Si-ti trezeste doar dorinta?

Uitam cei aia simplitate..

Luptam pentru putere si autoritate

Uitam de mila si de compasiune

Si ne uitam doar la a noastre lucruri bune

Simti si tu un miros de indiferenta?

Cu multi oameni bogati dar si saraci in apartenenta 

Toti vor sa traiasca in lux si cu mare mandrie 

Uitand de cei saraci si de lumea din imprejurime..

 A venit timpul sa lasam mandria

 Si cu siguranta sa uitam prostia 

Sa stim cu totii ce inseamna modestia

Sa ne oprim o clipa ,sa zambim 

Sa ne redescoperim

Si pana intr-un final sa ne iubim

Limba ta e prețioasă, este tot ce ai mai scump

Limba nu-i doar ajutorul ce te ajută să grăieşti.

Unii acceptă, alții neagă

Însă rădăcinile spun clar

Că fac parte din poporul de atâta vreme amar.

Unii vor, alții refuză

Să fie catalogați români,

Însă acest lucru se vede

Atunci când limba vorbeşte.

Unii simt ceva în suflet

Atunci când imnul se cântă,

Alții doar aud un sunet

Ce nu pare să îi mişte.

Totuşi, la finalul zilei,

Când tu stai şi te gândeşti,

Îți dai seama că acasă

Te aşteaptă tot ce eşti şi ce iubeşti.

Un militar nu-i orișicare,

El stă neclintit la strajă-n țară,

La hotare, zi și noapte,

Apără pământul cu dreptate.

El este scutul liniștii,

Când peste țară vin furtuni,

El stă în față, fără frică,

Cu jurământul prins în inimă.

Ridică steagul cu onoare,

Și-l poartă-n suflet neîncetat,

Cu demnitate și credință,

Pentru un viitor luminat.

Nu-i doar un om în uniformă,

Ci un exemplu de curaj,

Își apără țara cu vitejie,

Chiar și în vremuri de necaz.

A fi militar e-o noblețe,

Un legământ de neclintit,

Iar pentru țară și dreptate,

El merge drept, nebiruit.

La mulți ani, Armata Română! 🇷🇴

Cu respect și recunoștință 

față de toți militarii români!

Andrei Guțu

Nu cred că a mai fost vreodată 

În astă țară atât de multă ură, 

Să vezi de dimineață-n noapte 

Român cum pe român se-njură. 

Și nu doar cei ce astăzi ne conduc 

Și-aruncă vorbe-n stânga-dreapta, 

La fel și noi ce foile am ștampilat 

Îi acuzăm că ei ne-au croit soarta. 

Nu știu în cine azi poți să te încrezi 

Când vezi că toți au doar un interes, 

Să urce sus fără privirea să întoarcă 

Către acei ce cu speranță i-au ales. 

Vedem că între noi există dezbinare 

Și nu găsim drumul spre împăcare, 

De ani de zile ne cer s-avem răbdare 

Făr'a simți că-n noi se-adună supărare. 

Cum aș putea să scriu despre unire 

Când văd durerea din poporul meu, 

Dar pot să-nalț o Sfântă rugăciune 

Și ajutor să cer...la bunul Dumnezeu!