Viața pe pământ

De ce viata usor zboara?,
Desi ea este o comoara,
Pentru orice creatura.
Dumnezeu ne-a oferito,
Si El ne-a faurito.
Omul trece prin viata,
Primeste intelepciune,
Apoi isi continua drumul,
Far` de amaraciune.
Dar ea imbatraneste,
Iar pe urma se sarseste.

Omul e sensibil de când a apărut pe lume, și dobândește multe slăbiciuni ce încet o să-l sugrume. De când am început să cunosc și să-nțeleg natura umană, am înțeles că el și-o neagă cu desăvârșire, ceea ce înseamnă că fericirea stă departe de el, cu totul, întrucât nu-și poate îndeplini sau înțelege scopul. Visând să atingă luna, să caute și-acolo fericire, se agită-ntruna, fără să capete acea sclipire, care să-l facă mai ușor să înțeleagă, că fericirea-i unde nu o caută niciodată. Cum de multe ori ceea ce cauți se ascunde la vedere, dorința de a zâmbi, și entuziasmul de a fi, și slăbiciunea de-a iubi, și frumusețea de-a privi, la cum se joacă doi copii, sau cum soarele-ți va zâmbi, și-ți va spune „noapte bună”, și culori, și clar de lună, și-apoi stelele se-adună, după, greierii răsună și vântul adie-ntruna, chiar și frunzele-mpreună, dansează și luna meditează. Și cum să înțeleagă omul, că toate astea-s niște daruri…. Cum să-l faci să vadă cerul…când are acoperiș și geamuri…E greu să înțelegi viața, când fugi și refuzi s-o privești…. E greu să găsești fericirea, când ești închis... și n-o primești

Intalnirile cu tine insuti sunt cele mai frumoase,

Daca esti din neamul blajinilor, te bucuri doar de devenire

Si te miri de unde ai plecat, uneori.

Intalnirile cu tine insuti sunt dureroase,

Cand nu mai vezi bucuria din ochii copiilor,

Doar grija unui viitor, acelasi de fapt,

Care pana mai ieri iti promitea un tarm de mare,

Iar astazi se teme si de umbra lui, sarmanul…

Si viitorul poate face depresie, cred,

Spre deosebire de trecut, care pare mereu lipsit de griji,

Care “s-a scos”, pe seama prezentului, mereu la mijloc,

Parca furand ceva si din trecut si din viitor.

O trilogie neinteleasa, greu de tradus intr-un monolog,

Care sa-I faca pe toti intelepti cat sa nu isi risipeasca iubirea

Prin spatiul infinitesimal dintre trecut si present,

Dintre present si viitor.

Pe salteaua ce dormeam

Adesea ma gândeam

De ce viata e așa

Așa rece și rea. 

Trecutul copleșitor ma apuca și 

Brațele destinului ma înconjoară, 

Și ma trage înspre ea

Sa simt din nou căldura vieții

Sa simt din nou ceva. 

Din umbre sumbre, ce adâncesc

Tristeți și supărări, de care nu pot sa evadez

Sa fiu liber din nou.

Gândul îmi fuge jucăuș la mii și mii

de lucrui, dar nici un lucru nu va putea

aduce-n suflet gândul cu care 

Cu drag revăd momente tandre,

ale trecutului destin și

Ma gândesc cu groaza 

La zile ce-au fost, 

Cele care s-au pierdut, 

Și cele ce v-or fii. 

Mai bine mor tânăr și trist 

Într-o seară de aprilie 

Decât sa simt cum zilele 

Se duc fără efort, într-un ciclu 

Infinit al cărei mecanism 

Nu se încheie niciodată 

Nici dacă aș fi mort. 

Dar mai bine mort de-aș fii, 

Decât bătrân și trist 

Într-o lume rece unde 

Te simți bătrân și mic. 

Я цыган, я поля человек

Из моего у меня лишь пара век

Дом мой движим, как и я

Табор - вся моя семья

Утром рано, на рассвете

Я беру коня... И с ветром!

Si eu traiesc in aceeasi frică

Dar o astup cu o mareață mască

Zambesc amar, cu inima de gheață

Alergând din doliu in speranță

Si astept venirea inceputului

Sa aud ale liniști zgomotului

Si sa nu mai simt nevoia sentimentului

Si ale fiara manifestului

Am oferit destule bucati din mine

Am impartit destul ale altor destine

In timp ce mureau ale mele vise

Nu mai astept ziua de mâine

Incep de azi sa ma rup de trecut

Si sabia moralei am s-o ascut

Ca sa tai orice sa petrecut

Ca protectie, morala-mi va fi scut

Mai demult, strãmoşii noştri

Erau simpli şi modeşti:

Mâncau brânzã şi slãninã,

Purtau nume româneşti.

Dar veni modernizarea,

Ca un tãvãlug, din Vest:

Nu mai recunoşti românul

Nici în vorbã, nici în gest!

Nu mai ştie spune: "Bunã!"

Ci, "Hello!" şi "How are you?"

Zice "Go!", în loc de "Pleacã!",

Cât şi "No!", în loc de "Nu!".

Bând un pumn de apã rece

- Fãrã sã fim provocaţi -

Ne prostim, pe zi ce trece

Precum "Geniul din Carpaţi".

Dacã vechea pãlãrie

O purta spre-obrazul stâng,

Astãzi poartã-n cap o creastã,

Cu "allurã" de nãtâng!

Nu mai pot lucra românii

Dacã nu primesc un "like";

Nici la stânã nu se urcã

Dacã n-au adidaşi "Nike"!

Cel ce-şi învelea piciorul

Cu obiele de viţel,

Poart-acum haine de firmã:

Numai DIESEL vezi pe el!

Sã ne vadã Cuza-Vodã

Ce figuri avem în cap! ...

Ne-ar şi înjuga îndatã

La un car fãrã proţap!

《Un glas zice: "Strigă!" - Și eu am răspuns: "Ce să strig?" - "Orice făptură este ca iarba, și toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp!"》 (Isaia 40:6)...

Cu mâinile pe piept încrucişate,

Sãtul de oameni, trudã şi obidã,

Fãrã cuvinte, aşezat pe spate,

În casa rece, gata sã se-nchidã,

Stai nemişcat şi sobru, fãrã gânduri,

Cu ochii-nchişi spre lumea-ndureratã,

Spre-al tãu culcuş, fãcut din patru scânduri

Vin toţi cei dragi sã te mai vadã-o datã.

De te bârfeşte vreunul, nu îţi pasã

Cã cineva te laudã, n-ai ştiinţã.

Nu-l ştii pe cel ce predicã la masã

Încredinţând pe toţi, de-i cu putinţã

Cã orice om, ca iarba pe câmpie,

Sau ca frunzişul verde pe zãvoaie,

Pe-un cer senin o patã alburie,

Şuvoi ce curge într-o zi de ploaie,

Aşa trece şi el în grabã mare...

Fãr-a lãsa pãreri de rãu în urmã.

Vreo câţiva ani ce i s-au dat sub soare

În lutul blestemat întruna scurmã.

Nu are pace, linişte nu are,

E frãmântat de doruri şi de vise,

Abea de se mai ţine pe picioare

Iar pãrul lui aproape tot albise...

Ah, ce deşertãciune complicatã

E când încerci s-aduni iepurii-n turmã!...

Un timp pierdut, bucatã cu bucatã

E tot ce-ţi mai rãmâne-n mâini la urmã.

O zi mai agitatã decât alta

Cuvinte ne-nţelese vor sã-ngâne;

Luând ciocanul şi cioplind cu dalta

Din toate, numai ţãndãri vor rãmâne!

Un singur lucru capãtã valoare:

Lucrul fãcut dupã principii sfinte;

Pãzind recolta sfântã pe ogoare,

Lucrând cu drag, nu doar rostind cuvinte!

                          ☆

În zilele de tristã sãrbãtoare

De tine cine-şi va aduce-aminte

La cimitir sã vinã cu o floare

Sã nu mai creascã iarbã pe morminte?...

~ Fabulă satirică ~

Boul, când e mic de tot,

Când e doar un viţeluş,

Sare-n ajutorul tãu,

Precum glonţul, din cartuş.

Dar, când e mai mãrişor,

Când nimic nu mai e nou,

Vrea s-arate tuturor

Caracterul lui, de bou.

N-ai sã-l vezi trãgând în jug,

Decât numai obligat.

Dar, în schimb, va bea în rând

Cu toţi ceilalţi boi din sat.

Bea şi cade, cãpãtând

Drept în frunte, un cucui.

Pleacã înspre casã...când...

Ups!...cã nu e poarta lui!...

Iatã grajdul cãutat! 

Dar... mai mult l-a nimerit;

Şi intrase şi-ncãlţat:

Nix culturã!... În sfârşit...

Îl lovise pe cel mic,

Pentru cã scãpase-un "Muu!"

Ce sã-i faci? E bou, şi-atât.

Coarne are. Minte, nu.

Iaca... soarele e sus!

Boul meu, a adormit;

S-a trântit şi doarme dus

Când toţi boii s-au trezit.

Sforãie, cu nasu-n piept,

Necãjindu-se niţel:

Ce n-ar da sãracul bou

Sã mai fie iar viţel!

Te vãd mergând nesigur şi încet,

La pas cu bãtrâneţea obositã.

Pari ca un cãlãtor fãrã bilet

Dar, la un loc cu gloata ce se-agitã.

Te vãd sãtul de vreme şi de trai

Şi, parc-adesea, buzele ţi-s grele;

Nici chef de vorbã, parcã nu mai ai

Şi nici s-asculţi degeaba câte-cele...

Deşi cunoşti al gândului suspin,

Nu-i nimeni curios sã te întrebe.

Chiar dacã trec cei mulţi, aşa cum vin,

Nu-s altceva decât "o biatã plebe"!

Cum te cunosc atât de bine-mi zic:

-"Vei spune-odatã ceva, cuiva? Poate!...

  Ai taine multe-n degetul cel mic,

  Dar nu pentru cei ce le ştiu pe toate!"

"Specialiştii sacri", din popor,

Ştiind şi ce şi cui îi aparţine,

Nu pot fi mentori, nici pentru ai lor,

Însã se cred eroi şi eroine.

Iatã-l cãzut, agonizând în drum!

Nu-i nimenea pe-aproape, sã-l ridice...

Cãci mulţi din generaţia de-acum

Nu pot sã-i spunã: "Haide sus, amice!"

Nãdãjduiesc cã, pânã la sfârşit,

Vor fi şi inimi binevoitoare,

Luând povara celui istovit,

Sã-l ţinã înc-o clipã, în picioare.

Pentru Dana, de ziua ei, la 42 de ani.

Vol. "Din Viaţă"

Te ştiu din anii de demult, 

Când te jucai cu mine,

În pajişti cu miros de fân

Şi-n zumzet de albine.

Ce mititei eram atunci

Dar şi ce plini de viaţã

Şi în zãvoaie şi în lunci,

Cu chef şi praf pe faţã!

Şi prin otavã şi prin fân,

Dãdeam noi fuga-fuga,

Când jocul ne era stãpân

Şi voioşia - sluga.

Nici satul nu era prea lung,

Nici Bulza prea departe;

Şi nici prea mult ca sã citim

Poveştile din carte.

Era, în fiecare zi,

Sublimã sãrbãtoare,

În liniştite preerii,

La aer şi la soare.

Pe vale sau pe Izvorel

Ne retrãgeam în tainã,

Strigând pe nume, pe cãţel

Şi-uitând prin crengi, vreo hainã...

Priveam vreo broascã, clipe lungi,

Cum sta...  ziceai cã crapã!

Şi-ntotdeauna ne speriam

Când ea sãrea în apã.

Cu ac şi aţã de cusut

Voiam sã prind vreun peşte;

Şi simţãmântul din trecut

Şi azi mã urmãreşte.

A iernii hainã, o brãzdam

Cu douã tãlpi lucioase

Şi-o cucuvaie, lung striga

Pe hornul vreunei case...

Aşa creşteau şi se jucau

Copiii de-altãdatã,

Cu hazul vreunui camarad

Din curtea-alãturatã.

Dar, peste toate, la un loc

Se aşternurã anii.

Şi azi ne amintim cu drag

De timpurii pãţanii.

Urmaşii noştri mititei

Ne scriu acum pereţii,

Cã ajunserãm amândoi

La jumãtatea vieţii!

Suspin adânc, adânc suspin,

Specific vremilor ce vin,

Cârd de cocori, ce strigã-n cor

Durerea noastr-a tuturor;

Poem al anilor târzii,

Cântat cu glasul celor vii!

Oftat, de pace rãpitor,

Venindu-ne din viitor,

Prelungã zicere din nai

Şi crainic, care strigã: "Vai!",

Jãratic, flacãrã de foc,

Neaşteptat sfârşit de joc...

Pe culmi de munţi şi jos, în grind,

Sunt luminiţe ce se-aprind

Sclipind, ca-n palmã, doi bãnuţi,

Nãdejde, celor ce-s pierduţi,

Prãdaţi de haitele de lupi,

Precum o hainã, când o rupi.

Un nor trecu înspre apus.

Mã uit mai bine: alţii nu-s

Sau, cel puţin, nu fac scântei,

Sã cadã flãcãri lungi, din ei,

S-aprindã pulberea de jos,

C-un bubuit gãlãgios!...

O, ţara mea! Ah, Neamul meu!

Speranţa ta, e Dumnezeu!

Fãrã de El, scãpare nu-i!

El, sprijin este orişicui

Care Îl cheamã-n ajutor:

Îl face prinţ moştenitor!

Ajungã rãul, cât a fost,

Dar nici sã plângem, n-are rost!

Ci sã-ndreptãm privirea-n sus,

Sã-L aşteptãm, cum ni s-a spus,

Pe Mirele neprihãnit,

Cu suflet bun şi liniştit.