Caracterul unui bou
~ Fabulă satirică ~
Boul, când e mic de tot,
Când e doar un viţeluş,
Sare-n ajutorul tãu,
Precum glonţul, din cartuş.
Dar, când e mai mãrişor,
Când nimic nu mai e nou,
Vrea s-arate tuturor
Caracterul lui, de bou.
N-ai sã-l vezi trãgând în jug,
Decât numai obligat.
Dar, în schimb, va bea în rând
Cu toţi ceilalţi boi din sat.
Bea şi cade, cãpãtând
Drept în frunte, un cucui.
Pleacã înspre casã...când...
Ups!...cã nu e poarta lui!...
Iatã grajdul cãutat!
Dar... mai mult l-a nimerit;
Şi intrase şi-ncãlţat:
Nix culturã!... În sfârşit...
Îl lovise pe cel mic,
Pentru cã scãpase-un "Muu!"
Ce sã-i faci? E bou, şi-atât.
Coarne are. Minte, nu.
Iaca... soarele e sus!
Boul meu, a adormit;
S-a trântit şi doarme dus
Când toţi boii s-au trezit.
Sforãie, cu nasu-n piept,
Necãjindu-se niţel:
Ce n-ar da sãracul bou
Sã mai fie iar viţel!
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Cristi Dobrei
Data postării: 12 februarie 2023
Vizualizări: 675
Poezii din aceiaşi categorie
Galerie de artă subacvatică
Ascensorul ne transportă către o lume a picturilor,
Până să coborâm pentru a putea ajunge, vedem pești exotici viu colorați, rechini, nudibranhii (curcubeu viu al marilor și oceanelor), tot felul de melci marini,
Ajungem la destinație
Ca să vedem acea minunăție,
Sunt opere de artă atârnate pe pereții galeriei,
Frumos luminate la exterior cu LED-uri fluorescente,
Faptul că vedem pești prin pereții galeriei îi adaugă un plus de viață,
Uneori se mai stârnește furtună marină și parcă ar fi ceață,
Vedem așadar picturi: de epocă, mai în stil renascentist, creații artistice futuristice italiene
Picturile devin parcă mai dinamice datorită detaliilor estetice,
Opere cubiste, cu foarte multe unghiuri, portrete realizate din tot felul de jocuri ale conturului,
Peisaje avangardiste cu apus de soare venețian, străzi înguste și foarte multe case zugrăvite, când roz, când turcoaz, mov deschis, când galbene, cu palmieri,
Peisaje cu castele din Spania, fortărețe, fel și fel de citadele,
La secțiunea mai amuzantă a galeriei vedem picturi suprarealiste:
Un pește care stă la masă și este servit cu caviar,
Turbină eoliană de care s-au prins parașutiștii și îi învârte ca la bâlci,
Tiroliană de care atârnă țurțuri și pe care se face patinaj artistic, mai zărim în alt tablou,
În altă imagine, vedem un ocean înghețat din care crește iarbă de gheață, arbori de gheață, o junglă de gheață, sunt liane de care se agață cimpanzeii, și ei tot înghețați,
Mai apare și câte un portret al unei pisici voiajoare ce călătorește cu balonul cu aer cald
Și, de ce nu? Întâlnim și operă realistă:
Vedem o fructieră aurie ce se vrea a fi o frunză convexă în care stau fructe.
Ele sunt foarte realist redate prin cum cade lumina pe ele, prin cum se vede umbra, prin acest joc al contrastelor,
...Trebuie să recunosc, s-au păstrat foarte bine ținând cont că este o galerie subacvatică și umiditatea este maximă...
Începem să ne apropiem de genurile care îmi plac cel mai mult
Observăm pictură expresionistă,
Femeie care strigă în ogor și parcă tot tabloul este realizat din valuri de culoare,
Firele subțiri de pensulă s-au amestecat pentru a-i da formă,
Apoi vedem pictură în ulei, cu foarte multă apă, portretul unei doamne în vârstă, în nuanțe, când gălbui, când mai roșiatice, când de verde la ochi, când mai bej la pălăria pe care o poartă, saturația culorii nu este cine știe ce intensă,
Privit de departe, seamănă cu un vitraliu,
Mai vedem și un cuplu care se plimbă prin parc, toamna, seara, la lumina felinarelor, tablou realizat din bucăți de puzzle.
În altă parte, ne delectăm privirile cu peisaje, un oraș cu blocuri-turn, clădirile au fost realizate din carouri,
Mai vedem câte o persoană în funcția de curator al unui muzeu, destul de plinuță tipa, dormind pe o canapea la intrarea în muzeu, opera o prezintă dormind bine, uitând de toate grijile, părul răsfirat pe pernă, un braț întins, mai are puțin și cade de pe canapea,
Alt tablou prezintă un pahar de vin alb, totul este pictat în nuanțe de galben, atât paharul prezentat în prim-plan, cât și fundalul încețoșat cu sclipiri, pe ici pe colo de galben, când mai deschis, când mai închis, când poate auriu.
Ajungem și la opera impresionistă:
Vedem pictat un bulevard, stropit parcă cu apă, cu pete de culoare aruncate spontan pe tablou, liniuțele foarte fin trasate vor să arate că mergem pe o străduță tot înainte, foarte frumos, doar în nuanțe de gri, negru, albastru închis, dar și galben pentru a arăta partea luminată de felinare, nu este nicio mașină, suntem doar noi cu noi înșine,
Dar, nu in ultimul rând, întâlnim artă abstractă:
Un tablou ce nu seamănă cu nimic altceva decât cu o cârpă care a adunat pe ea toate culorile picturilor prezentate anterior;
Aceasta câștigă pentru că are câte ceva din fiecare, este în același timp și cubistă, și expresionistă, suprarealistă, realistă, impresionistă, este orice ne-am putea dori, are atâta culoare pe ea, a fost experimentul care a dat naștere întregii galerii, de aceea și este atât de diversificată.
Cel mai frumos tablou din întreaga galerie.
Sinceritate
Ce ar fi dacă totul ar fi și sinceritate?
Am spune tot ce credem chiar acum
N-am ascunde nici pe departe toate
Și nu ne-am putea distruge oarecum.
Poate că unele cuvinte rănesc nu tare
Precum cele ce nu-s spuse vreodată
Decât neștiutul să mai devină o stare
Iară și iară urmat de o altă șansă dată.
Fie cât de tare greu de a putea accepta
Adevăru-i că uneori insuportabil doare,
Însă gândul care te macină n-ar exista
Deși poate n-ar fi pe timp observat oare.
În fine tăcerea ne cufundă-n dezamăgiri
Și gândurile încep să-și croiască calea
Ne trezim cu un arsenal plin în amăgiri,
Fiind mereu în căutare de a trece starea.
O colega
Da-o naibii de zdreanta!
Imi vine sa o lovesc in fata.
Nu pot crede ca o fata
este asa enervanta.
Se comporta de zici ca-i bauta.
Ea singura se face urata.
Se comporta de zici ca-i proasta,
dar cred ca-i prefacuta.
Se comporta ca o maimuta
Iubiri interzise
Iubiri interzise îmi rod din călcâie,
Iubiri de biserici, iubiri de Iisus,
Trăiesc peste lacrimi undeva mult prea sus,
Unde-i sunet de harpă şi miros de tămâie.
Graţii mi-s pasul, plânsul şi glasul,
Tunet mi-i chipul, fulger mi-s ochii,
Coregrafic ploaia îşi dirijează stropii,
Şi trist curcubeul îmi cromează sălaşul.
Strivit între lacrimi… zâmbesc,
Presat de nelinişti m-ador,
Doresc să conving pe cei care mor,
Că iadu-i suspans iar raiu-i grotesc.
Rătăcire
Pierdut sunt de o vreme,
Și nu mai văd cărarea,
Iar pasul mi se teme,
Că vine întristarea.
Merg numai înspre noapte,
Cu patul după mine,
Aud în juru-mi șoapte,
Şi plânsete străine.
Mă rog spășit de viață,
Să-mi ție calea vie,
În pas să am speranță,
Și-n suflet veșnicie.
Alerg prin ploi mărunte,
Cu vânt tăios în plete,
Sudoarea de pe frunte,
O sorb hulpav de sete.
Pământul țin pe glezne,
În brațe legăn cerul,
Iar pasului e lesne,
Să care tot misterul.
Sub mine lumea geme,
I-adulmec întristarea,
Pierdut sunt de o vreme,
Și nu mai văd cărarea.
Olfactiv
poți spune oricând că te întrebi
obsesiv din prima zi în care
cărarea desena peren, nisipul
din buzele mării prea dulci,
de ce au mai surâs înalt,
galaxiile și sorii învăpăiați,
cu șansa de unu la un milion
ca tu să afli adevărul
despicat în patru cu acuratețea
cu care doar zânele au admirat
licăritul astronomic de talentat,
din momentul întâi...
se ivește, din nou, un paradis
speculativ din punct
de vedere... subiectiv ca un alint
și ca o metamorfoză
a unui zâmbet alungit etern
în singularitata eludată din
arca pe care dansul apropie
polii ultimului răsărit
cu cratere ce scuipă nemurire
la tot pasul, cirezi împânzesc
întinderi de lut, într-o gravitație
absolută de zero...
râd miresmele din zorii
unor secunde matur vibrante
la unison, alături de o desfătare
spectaculos de introspectă
și n-ai să afli decât
intervalul dintre două puncte
de reper profund, aflate într-o
magnetică persuadare.
Galerie de artă subacvatică
Ascensorul ne transportă către o lume a picturilor,
Până să coborâm pentru a putea ajunge, vedem pești exotici viu colorați, rechini, nudibranhii (curcubeu viu al marilor și oceanelor), tot felul de melci marini,
Ajungem la destinație
Ca să vedem acea minunăție,
Sunt opere de artă atârnate pe pereții galeriei,
Frumos luminate la exterior cu LED-uri fluorescente,
Faptul că vedem pești prin pereții galeriei îi adaugă un plus de viață,
Uneori se mai stârnește furtună marină și parcă ar fi ceață,
Vedem așadar picturi: de epocă, mai în stil renascentist, creații artistice futuristice italiene
Picturile devin parcă mai dinamice datorită detaliilor estetice,
Opere cubiste, cu foarte multe unghiuri, portrete realizate din tot felul de jocuri ale conturului,
Peisaje avangardiste cu apus de soare venețian, străzi înguste și foarte multe case zugrăvite, când roz, când turcoaz, mov deschis, când galbene, cu palmieri,
Peisaje cu castele din Spania, fortărețe, fel și fel de citadele,
La secțiunea mai amuzantă a galeriei vedem picturi suprarealiste:
Un pește care stă la masă și este servit cu caviar,
Turbină eoliană de care s-au prins parașutiștii și îi învârte ca la bâlci,
Tiroliană de care atârnă țurțuri și pe care se face patinaj artistic, mai zărim în alt tablou,
În altă imagine, vedem un ocean înghețat din care crește iarbă de gheață, arbori de gheață, o junglă de gheață, sunt liane de care se agață cimpanzeii, și ei tot înghețați,
Mai apare și câte un portret al unei pisici voiajoare ce călătorește cu balonul cu aer cald
Și, de ce nu? Întâlnim și operă realistă:
Vedem o fructieră aurie ce se vrea a fi o frunză convexă în care stau fructe.
Ele sunt foarte realist redate prin cum cade lumina pe ele, prin cum se vede umbra, prin acest joc al contrastelor,
...Trebuie să recunosc, s-au păstrat foarte bine ținând cont că este o galerie subacvatică și umiditatea este maximă...
Începem să ne apropiem de genurile care îmi plac cel mai mult
Observăm pictură expresionistă,
Femeie care strigă în ogor și parcă tot tabloul este realizat din valuri de culoare,
Firele subțiri de pensulă s-au amestecat pentru a-i da formă,
Apoi vedem pictură în ulei, cu foarte multă apă, portretul unei doamne în vârstă, în nuanțe, când gălbui, când mai roșiatice, când de verde la ochi, când mai bej la pălăria pe care o poartă, saturația culorii nu este cine știe ce intensă,
Privit de departe, seamănă cu un vitraliu,
Mai vedem și un cuplu care se plimbă prin parc, toamna, seara, la lumina felinarelor, tablou realizat din bucăți de puzzle.
În altă parte, ne delectăm privirile cu peisaje, un oraș cu blocuri-turn, clădirile au fost realizate din carouri,
Mai vedem câte o persoană în funcția de curator al unui muzeu, destul de plinuță tipa, dormind pe o canapea la intrarea în muzeu, opera o prezintă dormind bine, uitând de toate grijile, părul răsfirat pe pernă, un braț întins, mai are puțin și cade de pe canapea,
Alt tablou prezintă un pahar de vin alb, totul este pictat în nuanțe de galben, atât paharul prezentat în prim-plan, cât și fundalul încețoșat cu sclipiri, pe ici pe colo de galben, când mai deschis, când mai închis, când poate auriu.
Ajungem și la opera impresionistă:
Vedem pictat un bulevard, stropit parcă cu apă, cu pete de culoare aruncate spontan pe tablou, liniuțele foarte fin trasate vor să arate că mergem pe o străduță tot înainte, foarte frumos, doar în nuanțe de gri, negru, albastru închis, dar și galben pentru a arăta partea luminată de felinare, nu este nicio mașină, suntem doar noi cu noi înșine,
Dar, nu in ultimul rând, întâlnim artă abstractă:
Un tablou ce nu seamănă cu nimic altceva decât cu o cârpă care a adunat pe ea toate culorile picturilor prezentate anterior;
Aceasta câștigă pentru că are câte ceva din fiecare, este în același timp și cubistă, și expresionistă, suprarealistă, realistă, impresionistă, este orice ne-am putea dori, are atâta culoare pe ea, a fost experimentul care a dat naștere întregii galerii, de aceea și este atât de diversificată.
Cel mai frumos tablou din întreaga galerie.
Sinceritate
Ce ar fi dacă totul ar fi și sinceritate?
Am spune tot ce credem chiar acum
N-am ascunde nici pe departe toate
Și nu ne-am putea distruge oarecum.
Poate că unele cuvinte rănesc nu tare
Precum cele ce nu-s spuse vreodată
Decât neștiutul să mai devină o stare
Iară și iară urmat de o altă șansă dată.
Fie cât de tare greu de a putea accepta
Adevăru-i că uneori insuportabil doare,
Însă gândul care te macină n-ar exista
Deși poate n-ar fi pe timp observat oare.
În fine tăcerea ne cufundă-n dezamăgiri
Și gândurile încep să-și croiască calea
Ne trezim cu un arsenal plin în amăgiri,
Fiind mereu în căutare de a trece starea.
O colega
Da-o naibii de zdreanta!
Imi vine sa o lovesc in fata.
Nu pot crede ca o fata
este asa enervanta.
Se comporta de zici ca-i bauta.
Ea singura se face urata.
Se comporta de zici ca-i proasta,
dar cred ca-i prefacuta.
Se comporta ca o maimuta
Iubiri interzise
Iubiri interzise îmi rod din călcâie,
Iubiri de biserici, iubiri de Iisus,
Trăiesc peste lacrimi undeva mult prea sus,
Unde-i sunet de harpă şi miros de tămâie.
Graţii mi-s pasul, plânsul şi glasul,
Tunet mi-i chipul, fulger mi-s ochii,
Coregrafic ploaia îşi dirijează stropii,
Şi trist curcubeul îmi cromează sălaşul.
Strivit între lacrimi… zâmbesc,
Presat de nelinişti m-ador,
Doresc să conving pe cei care mor,
Că iadu-i suspans iar raiu-i grotesc.
Rătăcire
Pierdut sunt de o vreme,
Și nu mai văd cărarea,
Iar pasul mi se teme,
Că vine întristarea.
Merg numai înspre noapte,
Cu patul după mine,
Aud în juru-mi șoapte,
Şi plânsete străine.
Mă rog spășit de viață,
Să-mi ție calea vie,
În pas să am speranță,
Și-n suflet veșnicie.
Alerg prin ploi mărunte,
Cu vânt tăios în plete,
Sudoarea de pe frunte,
O sorb hulpav de sete.
Pământul țin pe glezne,
În brațe legăn cerul,
Iar pasului e lesne,
Să care tot misterul.
Sub mine lumea geme,
I-adulmec întristarea,
Pierdut sunt de o vreme,
Și nu mai văd cărarea.
Olfactiv
poți spune oricând că te întrebi
obsesiv din prima zi în care
cărarea desena peren, nisipul
din buzele mării prea dulci,
de ce au mai surâs înalt,
galaxiile și sorii învăpăiați,
cu șansa de unu la un milion
ca tu să afli adevărul
despicat în patru cu acuratețea
cu care doar zânele au admirat
licăritul astronomic de talentat,
din momentul întâi...
se ivește, din nou, un paradis
speculativ din punct
de vedere... subiectiv ca un alint
și ca o metamorfoză
a unui zâmbet alungit etern
în singularitata eludată din
arca pe care dansul apropie
polii ultimului răsărit
cu cratere ce scuipă nemurire
la tot pasul, cirezi împânzesc
întinderi de lut, într-o gravitație
absolută de zero...
râd miresmele din zorii
unor secunde matur vibrante
la unison, alături de o desfătare
spectaculos de introspectă
și n-ai să afli decât
intervalul dintre două puncte
de reper profund, aflate într-o
magnetică persuadare.
Alte poezii ale autorului
Soarta omului
Alunecând pe-a apelor oglindã,
Stingherul cãlãtor, în barca sa,
Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã
Încã o zi, din cele câteva!...
La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:
Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?
Un şir de zile lungi, chinuitoare,
Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?
De fapt, de ce venim pe-aceastã lume
Zbãtându-ne a supravieţui?
- Spre a trãi şi a purta un nume
Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -
Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,
Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!
Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,
Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!
Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã
Din zori de zi, pânã noaptea târziu;
Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,
Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...
Pentru pãmânt, popoarele se ceartã
Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!
Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:
"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"
Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul
Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;
Totul ne dã la început, pãmântul,
Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!
Iar cât despre necruţãtoarea fricã,
O regãseşti în orice cromozom;
- Mãsura ei mai mare sau mai micã -
Asta... depinde de la om, la om.
Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,
Cu ea se naşte orice muritor,
Ea nu ridicã semne de-ntrebare
Ci degetul ei ameninţãtor!
De bunãvoia ei, nu iese-afarã,
Nici nu renunţã uite... numa-aşa;
Decât când e poftitã sã disparã,
De Unul mai puternic decât ea.
Ce poate viaţa fi, decât o sumã
De vise lungi, în propriul aşternut.
Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,
Constat c-atât de repede-a trecut!
☆
Ţine-te drept, amice, pe picioare,
Şi uitã-te puţin în jurul tãu!
Trateazã nepãsarea, ca atare,
Privind-o ca pe cel mai mare rãu!
Cãci pierderea de timp este o crimã
Când sunt atâtea lucruri de fãcut!
Din TIMP, o parte eşti: una infimã,
Prezentul sãu, la modul absolut.
Întreaga ta lucrare pãmânteascã
Pãstratã-i în al Cerului album.
Ferice cel ce vrea sã dobândeascã
Ce nu se poate pierde nicidecum!
"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1)
14.11.2021, Gostkow, PL
Ce locuri dragi!...
Ce locuri dragi, ce amintiri
Mã copleşirã iarã,
Cu-ai lor sãlbatici trandafiri
Şi cu-a lor primãvarã!
Cu oameni buni şi prietenoşi,
Sfidând prejudecata,
Cã şi vecinii de la Groşi
Îl salutau pe tata.
Cu fraţi, surori şi prieteni buni
Ce-mi alungau tristeţea,
Cu meri tomnatici şi cu pruni
De toatã frumuseţea!
Cu zile lungi, cu nopţi de vis
Când se-ncingea vãiuga,
Când ceru-ntreg era deschis
Sã ne primeascã ruga!
Cu grâu şi lapte, din belşug,
Cu var ascuns în apã,
Pe care, boul prins în jug,
Nu poate sã-l priceapã.
Cu nesfârşitele plimbãri
Cu jocul nostru, MOARA,
Şi cu peniţe-n cãlimãri,
La lumânare, seara.
Cu ghiocei vioi, în crâng
Cu somnu-ascuns în gene,
Cu ochi bãtrâni, care mai plâng
Azi, dup-atâta vreme!
Cu vântul ce fãcea prãpãd,
Cu planuri ne-mplinite,
Cu-acelaşi drum, pe care vãd
Acelaşi cârd de vite.
Cu moşi, ce ne-au iubit pe noi,
Copiii de-altãdatã;
Cu cânt de mierlã, în zãvoi,
Cu cretã coloratã.
Cu dascãli şi cu diriginţi
Cu-a lor cãrare oablã,
Când nu eram copii cuminţi,
Ne şi scoteau la tablã...
☆
Prin norii vremii, diafani,
Le vãd acum, pe toate,
Cu peste patruzeci de ani
Dacã privesc în spate.
Prezentul vrea, cu orice preţ
Ca sã te pierzi cu firea!
Dar, la sfârşitu-oricãrei vieţi,
Rãmâne amintirea...
Nu da tu clipa ta de-acum
Pe zece, ce-au sã vinã!
Şi nici al fericirii drum
Pe-o traistã de fãinã!
De timpul tãu, neapãrat
Te-agaţã şi profitã!
Cãci viaţa care ni s-a dat,
Se meritã trãitã!...
Meditație asupra sorții
Încerc sã vãd, prin ceaţã, tãcuta zi de mâine
- Referitor la care nu pot decât sã sper -
Pe care-o deranjeazã lãtratul unui câine,
Ce-i deranjat, la rându-i, de-un cãlãtor stingher.
Îmi spune orologiul, prelunga sa bãtaie,
Cât e de scurtã viaţa, cât este de târziu...
Scânteie care zboarã, un abur cald, aşa e!
O umbrã trecãtoare: atât e omul viu.
La fiecare dangãt, încerc o tresãrire.
Cât a trecut, se vede; nu ştiu cât a rãmas...
Din lunga-mi letargie, îmi vin deodatã-n fire:
A înghiţit TRECUTUL încã un sfert de ceas!
Doar sufletul se-nalţã spre lumile eterne,
Din neagra miazãnoapte, spre-un tainic rãsãrit;
Scãpat pe totdeauna din recile caverne,
Când va vedea tot cerul ce-am fost, cât am iubit!...
În plină vară
Vai de mine, ce cãldurã!
Sã ies la cosit? Nici gând!...
Mort de cald, retras în şurã,
Îmi bat coasa, fluierând.
Vãd acvilele pe ceruri
Cum, în cercuri, se rotesc;
Şi simt vântul, cum adie
Pe pãmântul românesc.
Scapã soarele la vale,
Scapã, cãtre asfinţit.
Vai de mine! Gata somnul!
Mai am fânul de cosit!
Curge apa-n dungi, pe frunte,
Curge, mai ales când stai;
Cã, lucrând, nici nu-ţi dai seama
C-a trecut şi luna Mai!...
Stele eterne
Voi, cântãri nemuritoare
Voi, iubiţi şi scumpi eroi,
Crai ai razelor de soare,
Dar şi-ai veşnicelor ploi!
Voi, ce-aţi dus povara vremii
Pe ai voştri umeri laţi
Apărând, deopotrivă,
Unchi, nepoţi, surori şi fraţi,
Voi, eterne baricade,
Ridicate pentru noi,
Lovituri primind adesea
Şi-mproşcare cu noroi,
Falnicul, eternul sceptru
E pe-al vostru vrednic piept,
Pus de mărturie celui
Ce se crede înţelept.
Voi veţi fi pe totdeauna
Semne vrednice pe drum,
Pentru cei departe-n vreme,
Cât şi pentru cei de-acum!
În amintirea lor...
Te văd ieşind adesea din cerdac
Pe prispa care dă înspre grădină;
Dar trandafirii roşii nu-ţi mai plac
Şi plângi mereu, fără a fi de vină...
Căci seri şi dimineţi s-au petrecut,
Atâtea... că nu poţi să le mai numeri!
Iar, vremuri grele... cât un car de lut,
Ţi-apasă fără milă ai tăi umeri.
Te dor picioare, mâini şi... trupul tot
Da-ncerci s-ascunzi mereu a ta durere...
Şi-aştepţi să-ţi bată-n poartă vreun nepot,
Să-ţi spună, cel puţin, "La revedere!".
Desagii tăi sunt plini de lucruri vechi
Şi îndrumări, pentru posteritate;
Poveţe, pentru cei ce au urechi,
Ce au bun simţ, si grai, şi demnitate.
Aş vrea eu însumi să îţi spun ceva,
Să simţi că ai şi tu un rost pe lume:
Vreau să pun poza mea lângă a ta,
Să nu îţi pierdem chipul prin albume...
Soarta omului
Alunecând pe-a apelor oglindã,
Stingherul cãlãtor, în barca sa,
Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã
Încã o zi, din cele câteva!...
La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:
Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?
Un şir de zile lungi, chinuitoare,
Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?
De fapt, de ce venim pe-aceastã lume
Zbãtându-ne a supravieţui?
- Spre a trãi şi a purta un nume
Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -
Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,
Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!
Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,
Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!
Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã
Din zori de zi, pânã noaptea târziu;
Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,
Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...
Pentru pãmânt, popoarele se ceartã
Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!
Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:
"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"
Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul
Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;
Totul ne dã la început, pãmântul,
Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!
Iar cât despre necruţãtoarea fricã,
O regãseşti în orice cromozom;
- Mãsura ei mai mare sau mai micã -
Asta... depinde de la om, la om.
Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,
Cu ea se naşte orice muritor,
Ea nu ridicã semne de-ntrebare
Ci degetul ei ameninţãtor!
De bunãvoia ei, nu iese-afarã,
Nici nu renunţã uite... numa-aşa;
Decât când e poftitã sã disparã,
De Unul mai puternic decât ea.
Ce poate viaţa fi, decât o sumã
De vise lungi, în propriul aşternut.
Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,
Constat c-atât de repede-a trecut!
☆
Ţine-te drept, amice, pe picioare,
Şi uitã-te puţin în jurul tãu!
Trateazã nepãsarea, ca atare,
Privind-o ca pe cel mai mare rãu!
Cãci pierderea de timp este o crimã
Când sunt atâtea lucruri de fãcut!
Din TIMP, o parte eşti: una infimã,
Prezentul sãu, la modul absolut.
Întreaga ta lucrare pãmânteascã
Pãstratã-i în al Cerului album.
Ferice cel ce vrea sã dobândeascã
Ce nu se poate pierde nicidecum!
"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1)
14.11.2021, Gostkow, PL
Ce locuri dragi!...
Ce locuri dragi, ce amintiri
Mã copleşirã iarã,
Cu-ai lor sãlbatici trandafiri
Şi cu-a lor primãvarã!
Cu oameni buni şi prietenoşi,
Sfidând prejudecata,
Cã şi vecinii de la Groşi
Îl salutau pe tata.
Cu fraţi, surori şi prieteni buni
Ce-mi alungau tristeţea,
Cu meri tomnatici şi cu pruni
De toatã frumuseţea!
Cu zile lungi, cu nopţi de vis
Când se-ncingea vãiuga,
Când ceru-ntreg era deschis
Sã ne primeascã ruga!
Cu grâu şi lapte, din belşug,
Cu var ascuns în apã,
Pe care, boul prins în jug,
Nu poate sã-l priceapã.
Cu nesfârşitele plimbãri
Cu jocul nostru, MOARA,
Şi cu peniţe-n cãlimãri,
La lumânare, seara.
Cu ghiocei vioi, în crâng
Cu somnu-ascuns în gene,
Cu ochi bãtrâni, care mai plâng
Azi, dup-atâta vreme!
Cu vântul ce fãcea prãpãd,
Cu planuri ne-mplinite,
Cu-acelaşi drum, pe care vãd
Acelaşi cârd de vite.
Cu moşi, ce ne-au iubit pe noi,
Copiii de-altãdatã;
Cu cânt de mierlã, în zãvoi,
Cu cretã coloratã.
Cu dascãli şi cu diriginţi
Cu-a lor cãrare oablã,
Când nu eram copii cuminţi,
Ne şi scoteau la tablã...
☆
Prin norii vremii, diafani,
Le vãd acum, pe toate,
Cu peste patruzeci de ani
Dacã privesc în spate.
Prezentul vrea, cu orice preţ
Ca sã te pierzi cu firea!
Dar, la sfârşitu-oricãrei vieţi,
Rãmâne amintirea...
Nu da tu clipa ta de-acum
Pe zece, ce-au sã vinã!
Şi nici al fericirii drum
Pe-o traistã de fãinã!
De timpul tãu, neapãrat
Te-agaţã şi profitã!
Cãci viaţa care ni s-a dat,
Se meritã trãitã!...
Meditație asupra sorții
Încerc sã vãd, prin ceaţã, tãcuta zi de mâine
- Referitor la care nu pot decât sã sper -
Pe care-o deranjeazã lãtratul unui câine,
Ce-i deranjat, la rându-i, de-un cãlãtor stingher.
Îmi spune orologiul, prelunga sa bãtaie,
Cât e de scurtã viaţa, cât este de târziu...
Scânteie care zboarã, un abur cald, aşa e!
O umbrã trecãtoare: atât e omul viu.
La fiecare dangãt, încerc o tresãrire.
Cât a trecut, se vede; nu ştiu cât a rãmas...
Din lunga-mi letargie, îmi vin deodatã-n fire:
A înghiţit TRECUTUL încã un sfert de ceas!
Doar sufletul se-nalţã spre lumile eterne,
Din neagra miazãnoapte, spre-un tainic rãsãrit;
Scãpat pe totdeauna din recile caverne,
Când va vedea tot cerul ce-am fost, cât am iubit!...
În plină vară
Vai de mine, ce cãldurã!
Sã ies la cosit? Nici gând!...
Mort de cald, retras în şurã,
Îmi bat coasa, fluierând.
Vãd acvilele pe ceruri
Cum, în cercuri, se rotesc;
Şi simt vântul, cum adie
Pe pãmântul românesc.
Scapã soarele la vale,
Scapã, cãtre asfinţit.
Vai de mine! Gata somnul!
Mai am fânul de cosit!
Curge apa-n dungi, pe frunte,
Curge, mai ales când stai;
Cã, lucrând, nici nu-ţi dai seama
C-a trecut şi luna Mai!...
Stele eterne
Voi, cântãri nemuritoare
Voi, iubiţi şi scumpi eroi,
Crai ai razelor de soare,
Dar şi-ai veşnicelor ploi!
Voi, ce-aţi dus povara vremii
Pe ai voştri umeri laţi
Apărând, deopotrivă,
Unchi, nepoţi, surori şi fraţi,
Voi, eterne baricade,
Ridicate pentru noi,
Lovituri primind adesea
Şi-mproşcare cu noroi,
Falnicul, eternul sceptru
E pe-al vostru vrednic piept,
Pus de mărturie celui
Ce se crede înţelept.
Voi veţi fi pe totdeauna
Semne vrednice pe drum,
Pentru cei departe-n vreme,
Cât şi pentru cei de-acum!
În amintirea lor...
Te văd ieşind adesea din cerdac
Pe prispa care dă înspre grădină;
Dar trandafirii roşii nu-ţi mai plac
Şi plângi mereu, fără a fi de vină...
Căci seri şi dimineţi s-au petrecut,
Atâtea... că nu poţi să le mai numeri!
Iar, vremuri grele... cât un car de lut,
Ţi-apasă fără milă ai tăi umeri.
Te dor picioare, mâini şi... trupul tot
Da-ncerci s-ascunzi mereu a ta durere...
Şi-aştepţi să-ţi bată-n poartă vreun nepot,
Să-ţi spună, cel puţin, "La revedere!".
Desagii tăi sunt plini de lucruri vechi
Şi îndrumări, pentru posteritate;
Poveţe, pentru cei ce au urechi,
Ce au bun simţ, si grai, şi demnitate.
Aş vrea eu însumi să îţi spun ceva,
Să simţi că ai şi tu un rost pe lume:
Vreau să pun poza mea lângă a ta,
Să nu îţi pierdem chipul prin albume...