Bătrânii noștri
Oh, vai, bãtrânii noştri, ce repede plecarã:
Unul toamna trecutã, iar altu-n primãvarã!
S-au dus, lãsând în urmã pãreri de rãu şi doruri
Dar, totodatã, stimã, şi cinste, şi onoruri.
Îmi stãruie în minte chipul bunicii mele
Care-mi veghease paşii în zilele acele
Ce nu le poate şterge uitarea, niciodatã,
Şi nici sã le îngroape, bucatã cu bucatã!
C-un sac de ani în spate, cu boli de o valizã,
Din ce în ce mai grave, la orice analizã,
Lãsã pâinea-nvelitã în şterguri de mãtasã,
Şi lacrime pe faţã şi locul gol în casã.
O întrevãd aievea, pe ea, la fel de vie
Cum ne punea gogoşii fierbinţi, în farfurie;
Un caş întreg, şi lapte, şi un cofraj cu ouã,
Uitând complet de sine şi dându-ni-le nouã.
Bunicul - om destoinic, veghea gospodãria
Şi saluta sfielnic, scoţându-şi pãlãria.
Râdea, de vreunu-n spate-i cerca sã se cocoaţe
Şi ne pupa pe frunte, ţinându-ne în braţe...
Ei nu mai sunt. Dar chipul le stãruie prin vreme,
Prin dalbele petale de crini şi crizanteme,
Prin doruri nãzuite, cântate-n româneşte,
Prin steaua ce rãsare, când soarele-asfinţeşte.
☆
Mi-e tare dor de coşul şi lemnele din şurã,
De mãmãliga caldã, ce se topea în gurã.
De vocea îngereascã ce fredona-n surdinã,
Cântãrile din harfã, pe drum sau în grãdinã.
Mã tem numai, ca teama-mi sã nu se-adevereascã:
De-a nu gãsi pe nimeni în casa bãtrâneascã...
Un frig parcã mã prinde...ce nu îl pot descrie
Oare e frig afarã? Sau numai mi-e frig mie?...
La casa cea bãtrânã, mã vãd acum pe mine
Sãtul de alergare prin multe ţãri strãine.
În curte nu e nimeni. Strig tare: "Mamã! Tatã!"
Caut-a deschide poarta. Dar poarta... încuiatã!
22.09.2021, Doornik, Belgia
Categoria: Casa Părintească
Toate poeziile autorului: Cristi Dobrei
Data postării: 25 iunie 2022
Vizualizări: 1228
Poezii din aceiaşi categorie
Baba Dochia !
Hohotește prin ferești
Răi balauri din povești
Prini grădini și prin livezi
Vin urgiile păgâne
Pe frumos să se răzbune .
Urlă ,șuieră,se zbate
Ziua la sfârșit de martie,
Albă trenă lasă în urmă ,
Albii mei se strâng în turmă.
Baba Dochia-i ursuză
Plâng copacii fără frunză ,
Doar gingașii ghiocei
Sub o plapomă de gheață ,
Se trezesc din nou la viață!...
Pustie vatra strămoșească
Pustie vatra strămoșească
Gemea nostalgic pe culoare,
Scruta fără să clipească
Urmele pierdute -n zare.
Tremură din crăpături,
Chipu -i bântuie la geam,
Liane șerpuiesc pe ziduri,
Dorul scârțâie pe ram.
Ușa -ntepenită tace
Scorojită de la ploi,
De ceva timp încoace
Îi dă târcoale un strigoi.
În casă e rece și pustiu,
Praful pufăie în colț,
Cerul o scaldă -n cenușiu,
Păianjeni moțăie în jilț.
Ecou de amintiri apuse
Făcu umbre să tresară
Și să depene nespuse
Din basmul de odinioară.
Când era vesel și lumină,
Plânset, râset și culoare;
Acum zace în ruină
Fără suflu și valoare...
O casuta ca in povesti
Cand te am vazut, m-am bucurat.
Cu pasi marunti m am apropiat,
Mi-ai aratat cat ma iubesti,
Dar n ai putut sa imi vorbesti.
Te visam, si radeam, si plangeam...
Cu gandul la disparitia ta,
Si in vise eu fugeam
Ca sa nu se intample asa.
Anii trec iar tu dispari,
Ca o pasere calatoare.
Cand e bine tu apari,
Ca o floare otrăvitoare
Un inger m-a oprit pe drum,
Dar eu nu am observat
Ca ea mereu a indurat
Ce el a facut scrum.
O casuta ca in povesti
O poveste doar a noastra
Spune lumii cine esti,
Pana nu devii nevasta.
O poveste avem toti,
Doar ca lumea nu e atenta.
Unii sunt doar niste hoti,
Dar povestea e secreta...
Casa mea
La aceeași masă ne întoarcem
Pășind mereu același prag,
Ce duce-n casa părintească
Unde, așteptându-ne cu drag,
Când revenim din lumea mare
În casa-n care am crescut,
Ne-așteaptă mama zâmbitoare,
Cu dor de anii ce-au trecut.
Viața, ne desparte într-o clipă,
Cu voința de-a pleca,
Dar casa părintească nu se vinde,
Și nici nu o mai poți uita.
Nu poți uita al mamei zâmbet dulce
Și pâinea caldă a bunicii…
Mi-e dor, mi-e dor de casa mea.
Acasă totul pare altfel,
Aici, cu-adevărat simt că exist,
Mă simt iubită și aleasă,
Și ei sunt bucuroși c-am revenit.
Eu pot pleca în depărtare,
Și pot călători mereu,
Dar inima și sufletul mă doare,
Când mă-așteaptă acasă neamul meu.
Mă bucur c-am ajuns aici,
Aici e viața mai frumoasă,
Alături de ai mei părinți,
Așa e, când mă-ntorc acasă.
Copilăria mea
S-ascude soarele sub nori ,
Mie , dor , mie dor ,şi iar mie dor.
Mie dor de locu-ndeam crescut ,
Mie dor de anii ce-au trecut .
Vreau să m-ăntorc din lume acasă ..
La casa mea cea părintească ,
Acolo unde m-am născut,
Unde primii pași i-am făcut .
Mi-aduc aminte deseori
Cum stăteam eu pe cumptor ,
Cum mâncam pâine deacasă ...
Cea mai bună , şi gustoasă.
Pâinea mamei fermecată
Pe care o aşteptam
Cu nerăbdare
De fiecare dată.
Mi-am petrecut copilăria
Ş-acuma mă ia nostalgia.
Când zburdam şi eu pe câmpuri,
Strângeam flori cu toți dearândul.
Tot aş da ca să mă- întorc ,
Dar nu pot , deloc nu pot
Sunt matur în lumea mare,
Nimic nu-mi este alinare.
Dar tot când îmi amintesc
Încep mereu să zâmbesc .
Cât de dulce şi frumoasă ,
Era copilăria mea de- acasă .
Patria și libertatea țării mele.
Iți sărut mâna.
Patria mea casa mea.
Limba cea de neuitată.
Iți jur ca meleagurile tale.
Vor fi bine apărate.
Țarișoara mea iubirea mea.
Acolo unde m-am născut.
Unde a decurs viața mea.
de-a lungul anilor mei de viață.
Tu mereu ai fost plină de vitejie.
vitejia ta a fost transmisă din generație in generație.
Iți voi ține pieptul înainte.
Țarișoara mea patria mea.
niciodată nu ne vom da bătuți.
Să știi bine chiar si dacă.
Voi fi rănită până la os cu sânge.
Iți voi apăra comoara ta.
Țarișoara mea.
cea care este mândră de ea.
Tu fii cea care ne îndruma înspre bine si nu înspre diavolia omenească.
Tu fii cea care ne dă puteri pentru a cânta victorie pe câmpul de luptă.
Iți voi saruta pământul .
Pentru averea ta ce e in ea.
Pentru inocența ta ca apa râului cea prea curată de nevinovată.
Pentru libertatea cu care trăim în ea de democrată ce este ea.
Țarișoara mea patria mea .
Tu fii exemplul care trebuie urmat cu sclavie .
Tu fii clopotele ce suna de cuvinte orgoliu pentru noi urmașii a patriei.
Tu fii acea biserică creștină cu cheia indescifrabila de prețul ei admirabil de orbești.
Iți voi da viața mea.
Pentru a apara tara de dușmanii ce ne înconjoară.
Pentru a-ți salva gloria ta.
Pentru acei prizonierii închiși pe nedreptate.
Pentru acei soldați morți care sânt în mintea ta și inima ta.
Țarișoara mea îți sarut mana.
Tu fii locul meu de trai.
Tu fii soarele care îmi dă lumină zi de zi.
Tu fii acea rază care îmi face drumul mai ușor înspre succes.
Tu fii mamă pe vecie.
mamă patrie.
Naționalitate noastră nimeni nu ne va fura ca noi îndată sarim in apărarea ei.
Pentru acei care vor s-o calce în picioare.
Să vă firească domnul de a face asta.
Niciodată nu vom permite să se întâmple așa injosiri pe teritoriul nostru.
Iți voi da viața mea.
Pentru că te iubesc și te respect.
Cu toată imina și sufletul meu.
Țarișoara mea, patria mea,casa mea si mama mea.
Pe vicie în mintea mea .
Chiar și după moarte .
Tot va rămâne țara mea .
Baba Dochia !
Hohotește prin ferești
Răi balauri din povești
Prini grădini și prin livezi
Vin urgiile păgâne
Pe frumos să se răzbune .
Urlă ,șuieră,se zbate
Ziua la sfârșit de martie,
Albă trenă lasă în urmă ,
Albii mei se strâng în turmă.
Baba Dochia-i ursuză
Plâng copacii fără frunză ,
Doar gingașii ghiocei
Sub o plapomă de gheață ,
Se trezesc din nou la viață!...
Pustie vatra strămoșească
Pustie vatra strămoșească
Gemea nostalgic pe culoare,
Scruta fără să clipească
Urmele pierdute -n zare.
Tremură din crăpături,
Chipu -i bântuie la geam,
Liane șerpuiesc pe ziduri,
Dorul scârțâie pe ram.
Ușa -ntepenită tace
Scorojită de la ploi,
De ceva timp încoace
Îi dă târcoale un strigoi.
În casă e rece și pustiu,
Praful pufăie în colț,
Cerul o scaldă -n cenușiu,
Păianjeni moțăie în jilț.
Ecou de amintiri apuse
Făcu umbre să tresară
Și să depene nespuse
Din basmul de odinioară.
Când era vesel și lumină,
Plânset, râset și culoare;
Acum zace în ruină
Fără suflu și valoare...
O casuta ca in povesti
Cand te am vazut, m-am bucurat.
Cu pasi marunti m am apropiat,
Mi-ai aratat cat ma iubesti,
Dar n ai putut sa imi vorbesti.
Te visam, si radeam, si plangeam...
Cu gandul la disparitia ta,
Si in vise eu fugeam
Ca sa nu se intample asa.
Anii trec iar tu dispari,
Ca o pasere calatoare.
Cand e bine tu apari,
Ca o floare otrăvitoare
Un inger m-a oprit pe drum,
Dar eu nu am observat
Ca ea mereu a indurat
Ce el a facut scrum.
O casuta ca in povesti
O poveste doar a noastra
Spune lumii cine esti,
Pana nu devii nevasta.
O poveste avem toti,
Doar ca lumea nu e atenta.
Unii sunt doar niste hoti,
Dar povestea e secreta...
Casa mea
La aceeași masă ne întoarcem
Pășind mereu același prag,
Ce duce-n casa părintească
Unde, așteptându-ne cu drag,
Când revenim din lumea mare
În casa-n care am crescut,
Ne-așteaptă mama zâmbitoare,
Cu dor de anii ce-au trecut.
Viața, ne desparte într-o clipă,
Cu voința de-a pleca,
Dar casa părintească nu se vinde,
Și nici nu o mai poți uita.
Nu poți uita al mamei zâmbet dulce
Și pâinea caldă a bunicii…
Mi-e dor, mi-e dor de casa mea.
Acasă totul pare altfel,
Aici, cu-adevărat simt că exist,
Mă simt iubită și aleasă,
Și ei sunt bucuroși c-am revenit.
Eu pot pleca în depărtare,
Și pot călători mereu,
Dar inima și sufletul mă doare,
Când mă-așteaptă acasă neamul meu.
Mă bucur c-am ajuns aici,
Aici e viața mai frumoasă,
Alături de ai mei părinți,
Așa e, când mă-ntorc acasă.
Copilăria mea
S-ascude soarele sub nori ,
Mie , dor , mie dor ,şi iar mie dor.
Mie dor de locu-ndeam crescut ,
Mie dor de anii ce-au trecut .
Vreau să m-ăntorc din lume acasă ..
La casa mea cea părintească ,
Acolo unde m-am născut,
Unde primii pași i-am făcut .
Mi-aduc aminte deseori
Cum stăteam eu pe cumptor ,
Cum mâncam pâine deacasă ...
Cea mai bună , şi gustoasă.
Pâinea mamei fermecată
Pe care o aşteptam
Cu nerăbdare
De fiecare dată.
Mi-am petrecut copilăria
Ş-acuma mă ia nostalgia.
Când zburdam şi eu pe câmpuri,
Strângeam flori cu toți dearândul.
Tot aş da ca să mă- întorc ,
Dar nu pot , deloc nu pot
Sunt matur în lumea mare,
Nimic nu-mi este alinare.
Dar tot când îmi amintesc
Încep mereu să zâmbesc .
Cât de dulce şi frumoasă ,
Era copilăria mea de- acasă .
Patria și libertatea țării mele.
Iți sărut mâna.
Patria mea casa mea.
Limba cea de neuitată.
Iți jur ca meleagurile tale.
Vor fi bine apărate.
Țarișoara mea iubirea mea.
Acolo unde m-am născut.
Unde a decurs viața mea.
de-a lungul anilor mei de viață.
Tu mereu ai fost plină de vitejie.
vitejia ta a fost transmisă din generație in generație.
Iți voi ține pieptul înainte.
Țarișoara mea patria mea.
niciodată nu ne vom da bătuți.
Să știi bine chiar si dacă.
Voi fi rănită până la os cu sânge.
Iți voi apăra comoara ta.
Țarișoara mea.
cea care este mândră de ea.
Tu fii cea care ne îndruma înspre bine si nu înspre diavolia omenească.
Tu fii cea care ne dă puteri pentru a cânta victorie pe câmpul de luptă.
Iți voi saruta pământul .
Pentru averea ta ce e in ea.
Pentru inocența ta ca apa râului cea prea curată de nevinovată.
Pentru libertatea cu care trăim în ea de democrată ce este ea.
Țarișoara mea patria mea .
Tu fii exemplul care trebuie urmat cu sclavie .
Tu fii clopotele ce suna de cuvinte orgoliu pentru noi urmașii a patriei.
Tu fii acea biserică creștină cu cheia indescifrabila de prețul ei admirabil de orbești.
Iți voi da viața mea.
Pentru a apara tara de dușmanii ce ne înconjoară.
Pentru a-ți salva gloria ta.
Pentru acei prizonierii închiși pe nedreptate.
Pentru acei soldați morți care sânt în mintea ta și inima ta.
Țarișoara mea îți sarut mana.
Tu fii locul meu de trai.
Tu fii soarele care îmi dă lumină zi de zi.
Tu fii acea rază care îmi face drumul mai ușor înspre succes.
Tu fii mamă pe vecie.
mamă patrie.
Naționalitate noastră nimeni nu ne va fura ca noi îndată sarim in apărarea ei.
Pentru acei care vor s-o calce în picioare.
Să vă firească domnul de a face asta.
Niciodată nu vom permite să se întâmple așa injosiri pe teritoriul nostru.
Iți voi da viața mea.
Pentru că te iubesc și te respect.
Cu toată imina și sufletul meu.
Țarișoara mea, patria mea,casa mea si mama mea.
Pe vicie în mintea mea .
Chiar și după moarte .
Tot va rămâne țara mea .
Alte poezii ale autorului
Amintirea altor vremuri
Un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã,
O umbrã, ce se-ascunde în unghere,
Un strop de greu, o clipã de plãcere
Şi-o fericire, care se destramã,
Fãrã a şti nici când, nici cum anume.
Întreagã existenţa ta sub soare,
E-aşa, precum un vis la deşteptare:
Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume!
☆
E-un abur, omul! Şi dispare-ndatã:
Rãmân în urmã-i, casa şi maşina,
De care, se-ngrijeşte ba vecina,
Ba câte-o rudã mai apropiatã.
Câte mistere-mi trec pe dinainte!...
Ah, de-ar trãi bunicul meu sau buna,
Sã-i mai întreb, cu mintea mea de-acuma,
Ce altãdatã nu-mi trecea prin minte!
Rãmân taine adânci, nedezlegate,
Ce n-or putea în veci sã le dezlege
Nici cei ce-i dor ideile betege,
Nici cei ce stau cu mâinile la spate!
Un gol lãsarã-n casã, la plecare
Da-n suflet este golul şi mai mare,
Când vreunul dintre cei iubiţi, dispare,
Şi nu mai iese la numãrãtoare.
Nu mai gãsesc pe nimeni, stând pe treaptã,
Şi nici borcane pline, în cãmarã,
Şopronul vechi, e-nchis pe dinafarã;
Şi nici la garã, nimeni nu m-aşteaptã...
Un bun vecin îmi pune stâlpi la vie,
De casã, se-ngrijeşte o mãtuşã;
Bastonul stã afarã, lângã uşã...
Semn cã-n curând, rãmâne iar pustie.
☆
Fãrã a şti nici când, nici cum anume,
Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume.
Întreagã existenţa ta sub soare,
E-aşa, precum un vis la deşteptare:
O fericire, care se destramã,
Un strop de greu, o clipã de plãcere,
O umbrã ce se-ascunde în unghere
Şi-un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã!...
Îmi place să fiu OM
Omul timpurilor noastre
Loc îşi face, dând din coate.
Are-avânt de mãri albastre
Graiul pãsãrii mãiastre
Dar provoacã mari dezastre:
Limbi de şarpe care muşcã
Pe la spate.
Unul zi de zi cerşeşte,
Altul face pe bogatul.
Însã cel ce cleveteşte
Pe-amândoi îi prinde-n cleşte,
Cum se zice-n româneşte;
Şi cu vorbe mincinoase
Umple satul.
Piatrã scumpã-i cel ce ţine
Pentru sine-a sa pãrere.
O mãsurã de ruşine
Omului îi face bine;
Chiar şi-atunci când nu-i convine
El ascultã şi învaţã
În tãcere.
Fii atent sã nu rãsarã
Vreun lãstar de-amãrãciune.
De eşti om pe dinafarã
Şi-n ascuns pândeşte-o fiarã,
Nu-i mai da apã la moarã
Între oameni sã te facã
De minune.
De pe strãmoşeasca glie
Vei culege doar ce sameni.
Tu fii OM, dupã cum scrie,
Aşezând credinţa vie
Pe o bunã temelie,
Într-o lume-aglomeratã,
Fãrã oameni...
Timpul tău
Agaţã-te de TIMP, în timp ce trece,
Şi nu-l lãsa, trecând pe lângã tine,
S-aducã-n calea ta, vreo umbrã rece,
Ci zile bune, chiar de-or fi puţine!
Adunã-ţi iar puterea şi socoate
Puţinãtatea zilelor rãmase;
Gândeşte-te şi tu, cã mâine, poate,
Lãsa-vei sorţii, bani, pãmânt şi case!
Aşa cã nu mai sta pe gânduri: du-te!
Nu te-ndrepta cãtre fântâna seacã!
Grãbeşte-te şi fugi, cât poţi de iute
Şi-apucã timpul tãu, pânã nu pleacã!
La jumătatea vieții
La patruzecişidoi de ani şi-o zi,
Din perspectiva anilor de viaţã,
Eşti undeva la jumãtate...ştii?
Şi-oricât ai vrea copil ca sã mai fii,
Te va trãda a pãrului albeaţã.
Din ce-ţi încredinţase Dumnezeu,
Ai cheltuit aproape jumãtate.
Tot ce ai spus şi ce-ai fãcut, mereu,
Fapta cea bunã, cea de fariseu,
Vor fi, odatã, toate judecate!
Tu nu mai eşti copil, ca sã nu ai
Discernãmânt sau spirit de-observare.
Ai dreptul sã cunoşti. Dar nu numai,
Cãci viaţa ta, cu faptã şi cu grai,
Va fi catalogatã, ca atare!
Chiar dacã ai pãrinţii încã vii,
Tu porţi cu tine-o mare datorie.
Timpul, pe loc, nu vei putea sã-l ţii!
Anii se duc în zbor şi nu mai vin,
Tu nu mai eşti copil, ci OM, deplin:
Trãieşte, dar, ca om de omenie!...
Scrisă la 28.09.2021.
Lacrimi și flori
Scânteia e fãcutã ca sã zboare,
Iar omul, ca sã simtã suferinţa;
Şi-oricât de mult l-ar ajuta voinţa,
Ţãrâna-i tot ţãrânã trecãtoare!
Ne doare orice clipã care trece,
Ne dor şi despãrţirile amare!...
Chiar cerul este fãrã de culoare,
Tristeţea, când se zbate sã ne-nece!
Se duc copii, la vârstã timpurie,
Se duc bãtrânii, încãrcaţi de zile,
Care trãit-au vremuri dificile,
Îndeplinindu-şi sfânta datorie.
Flori lângã flori, vor, parcã, sã slujeascã,
Înmiresmând amarul despãrţirii,
C-au înţeles c-aşa e datul firii:
Sunt parte din durerea omeneascã!
Un trandafir, gãtit de sãrbãtoare,
Din stratul gras şi umed, din grãdinã,
A fost tãiat, fãrã a fi de vinã
Şi-şi dã acuma, ultima suflare...
La catafalc, se-adunã lume multã
În straie negre, triste, în tãcere;
Doar plânsete se-aud în încãpere...
Şi pare cã şi Cerul le ascultã.
☆
Încet, în vatrã, focul se destramã,
Opaiţul vechi, îşi pierde-a sa luminã;
La geamul care dã înspre grãdinã,
Pe fiul sãu, îl plânge-o biatã mamã...
Dor înăbușit
Scumpa şi frumoasa mea,
Te iubesc! Ştii bine...
Şi ţi-aş spune, de-aş putea,
Cã mi-e dor de tine!
Tu mi-ai fost, de la-nceput
Grijã şi speranţã
Şi-al meu gând n-a conţinut
"Ultima instanţã".
Mã ajunge-un dor cumplit,
De nici n-ai idee!
Însã, asta ţi-e sortit:
Eşti şi tu femeie.
Domnu-aduce, dacã vrea,
Vremea potrivitã;
Pân-atuncea, draga mea,
Sã fii fericitã!
~ Nepoatei noastre dragi. ~
Amintirea altor vremuri
Un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã,
O umbrã, ce se-ascunde în unghere,
Un strop de greu, o clipã de plãcere
Şi-o fericire, care se destramã,
Fãrã a şti nici când, nici cum anume.
Întreagã existenţa ta sub soare,
E-aşa, precum un vis la deşteptare:
Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume!
☆
E-un abur, omul! Şi dispare-ndatã:
Rãmân în urmã-i, casa şi maşina,
De care, se-ngrijeşte ba vecina,
Ba câte-o rudã mai apropiatã.
Câte mistere-mi trec pe dinainte!...
Ah, de-ar trãi bunicul meu sau buna,
Sã-i mai întreb, cu mintea mea de-acuma,
Ce altãdatã nu-mi trecea prin minte!
Rãmân taine adânci, nedezlegate,
Ce n-or putea în veci sã le dezlege
Nici cei ce-i dor ideile betege,
Nici cei ce stau cu mâinile la spate!
Un gol lãsarã-n casã, la plecare
Da-n suflet este golul şi mai mare,
Când vreunul dintre cei iubiţi, dispare,
Şi nu mai iese la numãrãtoare.
Nu mai gãsesc pe nimeni, stând pe treaptã,
Şi nici borcane pline, în cãmarã,
Şopronul vechi, e-nchis pe dinafarã;
Şi nici la garã, nimeni nu m-aşteaptã...
Un bun vecin îmi pune stâlpi la vie,
De casã, se-ngrijeşte o mãtuşã;
Bastonul stã afarã, lângã uşã...
Semn cã-n curând, rãmâne iar pustie.
☆
Fãrã a şti nici când, nici cum anume,
Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume.
Întreagã existenţa ta sub soare,
E-aşa, precum un vis la deşteptare:
O fericire, care se destramã,
Un strop de greu, o clipã de plãcere,
O umbrã ce se-ascunde în unghere
Şi-un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã!...
Îmi place să fiu OM
Omul timpurilor noastre
Loc îşi face, dând din coate.
Are-avânt de mãri albastre
Graiul pãsãrii mãiastre
Dar provoacã mari dezastre:
Limbi de şarpe care muşcã
Pe la spate.
Unul zi de zi cerşeşte,
Altul face pe bogatul.
Însã cel ce cleveteşte
Pe-amândoi îi prinde-n cleşte,
Cum se zice-n româneşte;
Şi cu vorbe mincinoase
Umple satul.
Piatrã scumpã-i cel ce ţine
Pentru sine-a sa pãrere.
O mãsurã de ruşine
Omului îi face bine;
Chiar şi-atunci când nu-i convine
El ascultã şi învaţã
În tãcere.
Fii atent sã nu rãsarã
Vreun lãstar de-amãrãciune.
De eşti om pe dinafarã
Şi-n ascuns pândeşte-o fiarã,
Nu-i mai da apã la moarã
Între oameni sã te facã
De minune.
De pe strãmoşeasca glie
Vei culege doar ce sameni.
Tu fii OM, dupã cum scrie,
Aşezând credinţa vie
Pe o bunã temelie,
Într-o lume-aglomeratã,
Fãrã oameni...
Timpul tău
Agaţã-te de TIMP, în timp ce trece,
Şi nu-l lãsa, trecând pe lângã tine,
S-aducã-n calea ta, vreo umbrã rece,
Ci zile bune, chiar de-or fi puţine!
Adunã-ţi iar puterea şi socoate
Puţinãtatea zilelor rãmase;
Gândeşte-te şi tu, cã mâine, poate,
Lãsa-vei sorţii, bani, pãmânt şi case!
Aşa cã nu mai sta pe gânduri: du-te!
Nu te-ndrepta cãtre fântâna seacã!
Grãbeşte-te şi fugi, cât poţi de iute
Şi-apucã timpul tãu, pânã nu pleacã!
La jumătatea vieții
La patruzecişidoi de ani şi-o zi,
Din perspectiva anilor de viaţã,
Eşti undeva la jumãtate...ştii?
Şi-oricât ai vrea copil ca sã mai fii,
Te va trãda a pãrului albeaţã.
Din ce-ţi încredinţase Dumnezeu,
Ai cheltuit aproape jumãtate.
Tot ce ai spus şi ce-ai fãcut, mereu,
Fapta cea bunã, cea de fariseu,
Vor fi, odatã, toate judecate!
Tu nu mai eşti copil, ca sã nu ai
Discernãmânt sau spirit de-observare.
Ai dreptul sã cunoşti. Dar nu numai,
Cãci viaţa ta, cu faptã şi cu grai,
Va fi catalogatã, ca atare!
Chiar dacã ai pãrinţii încã vii,
Tu porţi cu tine-o mare datorie.
Timpul, pe loc, nu vei putea sã-l ţii!
Anii se duc în zbor şi nu mai vin,
Tu nu mai eşti copil, ci OM, deplin:
Trãieşte, dar, ca om de omenie!...
Scrisă la 28.09.2021.
Lacrimi și flori
Scânteia e fãcutã ca sã zboare,
Iar omul, ca sã simtã suferinţa;
Şi-oricât de mult l-ar ajuta voinţa,
Ţãrâna-i tot ţãrânã trecãtoare!
Ne doare orice clipã care trece,
Ne dor şi despãrţirile amare!...
Chiar cerul este fãrã de culoare,
Tristeţea, când se zbate sã ne-nece!
Se duc copii, la vârstã timpurie,
Se duc bãtrânii, încãrcaţi de zile,
Care trãit-au vremuri dificile,
Îndeplinindu-şi sfânta datorie.
Flori lângã flori, vor, parcã, sã slujeascã,
Înmiresmând amarul despãrţirii,
C-au înţeles c-aşa e datul firii:
Sunt parte din durerea omeneascã!
Un trandafir, gãtit de sãrbãtoare,
Din stratul gras şi umed, din grãdinã,
A fost tãiat, fãrã a fi de vinã
Şi-şi dã acuma, ultima suflare...
La catafalc, se-adunã lume multã
În straie negre, triste, în tãcere;
Doar plânsete se-aud în încãpere...
Şi pare cã şi Cerul le ascultã.
☆
Încet, în vatrã, focul se destramã,
Opaiţul vechi, îşi pierde-a sa luminã;
La geamul care dã înspre grãdinã,
Pe fiul sãu, îl plânge-o biatã mamã...
Dor înăbușit
Scumpa şi frumoasa mea,
Te iubesc! Ştii bine...
Şi ţi-aş spune, de-aş putea,
Cã mi-e dor de tine!
Tu mi-ai fost, de la-nceput
Grijã şi speranţã
Şi-al meu gând n-a conţinut
"Ultima instanţã".
Mã ajunge-un dor cumplit,
De nici n-ai idee!
Însã, asta ţi-e sortit:
Eşti şi tu femeie.
Domnu-aduce, dacã vrea,
Vremea potrivitã;
Pân-atuncea, draga mea,
Sã fii fericitã!
~ Nepoatei noastre dragi. ~