Anii care vin
Ani de chin
Care vin,
Ploaie dupã cer senin;
Când pierzi dinţi
Şi pãrinţi
Şi ai multe rugãminţi.
Ani de dor,
Vânt şi nor
Straniu ţipãt de cocor;
Când vezi dungi,
Umbre lungi,
Faptul serii dac-ajungi.
Fiicã, fiu,
Care scriu
Un "Adio!", pe sicriu.
Greutãţi,
Libertãţi,
Altfel decât alte dãți.
Multe ploi
Şi noroi,
Fãcând pasul meu greoi.
Verde-arbust
Lãsând must,
Miere, fãrã niciun gust.
Anii mei
Scurţi şi grei,
Negãsind plãcere-n ei.
Vis târziu,
Pãmântiu,
Câini, ce latrã a pustiu.
Timp urât,
Mohorât,
Bãtrâneţi şi... cam atât.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Cristi Dobrei
Data postării: 9 februarie 2023
Vizualizări: 526
Poezii din aceiaşi categorie
Rătăcire
Cu fața îndreptată către cer,
Pornii la drum a mia oară,
Picioarele odihnă-mi cer,
Că mersu-mi este ca pe sfoară.
Mi-e pasu' atras de stâncă și nisip,
Dar trupul revoltat se abține,
Mă-ntorc în el și calm îi zic:
- Tu, taci... Și mergi cu mine.
Popasuri fac doar în abisuri,
Întunecimi cu pasu-mi luminez,
Şi tot ce mișcă prin desișuri,
În mersul meu îi angrenez.
Mi-e lesne să m-avânt oriunde,
Dar sufletului nu-i convine,
Și-i zic prin respirări profunde,
- Tu, taci... Și mergi cu mine.
Escaladez și piscuri mari de gheață,
Simt ochiul drept ca pe-un far de mare,
Doar gândul încă îmi mai este în viață,
Și mă îndrept spășit spre reîncarnare.
Aproape când sublimul să-l ating,
Aud un urlet lung venind din mine,
Și-mi spuse înainte să-l conving,
- Rămâi aici... Tu nu mai vii cu mine!
Amintire
E multă vreme de atunci,
Când alergam pe lunci,
Eram iad, tu erai rai,
Din piei de șarpe mă strigai,
Vânam săruturi între sâni,
Veninul îți curgea pe mâini,
Veneam foc și plecam scrum,
Iar pielea-ți mirosea a fum,
Și zilnic tot mușcam din măr,
Și-apoi râdeam de adevăr,
Azi ne târâm pe lunci târziu,
Iar pielea ne miroase a sicriu.
Legământ
Încet ne-ndreptăm spre dezastru,
Într-o lume condusă de orbi,
Soldați se-antrenează în castru,
Cum să scoată ochii la corbi.
Muți ne vorbesc la tribune,
Înțelege ce vrea fiecare,
Haosul s-a așternut peste lume,
Și nimeni nu mai are scăpare.
Ologii ne poartă-n spinare,
Cu viteze de maxim record,
Și zilnic se umplu spitale,
Cu mame ce imploră avort.
Mălaiul e și el pe sfârșite,
Subnutriții votează îmbuibații,
Apoi cu priviri moleșite,
Înalță spre cer acuzații.
Apar sfinți și Hristoși peste tot,
Minuni ceas de ceas au făcut,
Dracii dansează lângă Chivot,
Și fac legământ cu omul căzut.
Corabie în islandeză
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Kæra skip, þú svífur í endalausu hafinu,
Til hvaða heimsálfa ætlar þú aftur að þessu sinni,
Hvað bíður þín á næsta áfangastað?
Skip, skip...
Af hverju sagðirðu mér ekki að þér þætti svo gaman að sigla?
Af hverju varaðirðu mig ekki við?
Af hverju, þegar ég sneri baki í þig, í smá stund, fórstu úr höfninni?
Hvernig get ég venst tóminu sem þú skildir eftir mig?
Hvernig mun ég fylla það?
Skip, skip...
Þú varst léttur sem spörfugl,
Ég vona að þú komir aftur ánægðari en þar sem þú fórst,
Ég geri mér grein fyrir að þú varðst að fara
Þannig leið þér
Það var það sem þú hugsaðir.
Við höfðum byggt þig svo vel, úr tré, stýrinu, þilfarinu,
Úr nokkrum seglblöðum,
Ég festi meira að segja akkerið þitt,
Ég veit að það verður ekki auðvelt fyrir þig,
Hafið hefur sínar duttlungar,
Þú veist ekki hverju þú átt von á,
Þegar það verður órólegt og hristir þig í allar áttir,
Hann tekur þig bara á þeim leiðum sem eru honum aðgengilegri,
Þegar það verður erfitt fyrir þig, þegar þú munt finna að þú hefur enga leið til að halda þér á floti,
Vinsamlegast horfðu niður, sjáðu akkerið meðfylgjandi,
Hugsaðu þér að úr fjarlægð, jafnvel í þúsundir kílómetra fjarlægð,
Ég vaki yfir þér, ég hef þig í hjarta mínu,
Það er bara það að þú ert ekki lengur nálægt mér til að sýna þér,
Sannarlega, hversu mikið tenging okkar þýddi,
(Í rökræðutóni)
Láttu þér líða vel, slepptu takinu, gleymdu hver gerði þig,
Á tveimur vikum komumst við ekki einu sinni nálægt,
Ef þú heldur það, þá er það þitt val...
Veistu bara að mér þykir vænt um þig, þess vegna byggði ég þig svo vel,
Sem lokahvatning segi ég við þig: "Þú mátt ekki hræða þig af stormunum sem þú munt lenda í þegar þú ferð yfir hafið. Ekki gleyma því að eftir storminn kemur gott veður."
Skipið:,,Hvað myndirðu gera? Má ég ekki vera einn dag í Rio de Janeiro? Bara einn daginn, það er allt sem ég vil, þá kem ég aftur til þín, ég lofa því!"
Sunt acolo unde mai lăsat
Dacă mă cauți sunt acolo unde mai lăsat
Dacă vrei să mă uiți e greu
Tot în mintea ta am rămas
De fapt ce sa mai spun
Când unu +unu fac 2
Eu nu am existat în cercul ăla de 2
Prefer să mă ascund în noapte
Poate poate nu te dau pe spate
Sau poate mă joc cu mintea ta
Ca la aparate
Nu sunt perfect
Îmi place să o ard cum vreau
Chiar daca nu sunt ce vreau
Dar știi cum e
O carte dacă o ai
Nu o arunci de la prima parte
O citești puțin și după vezi daca îți place
E un joc de cuvinte
Cine pe cine arde ?
Prefer sa fiu eu în neajunsul meu
Când mintea mea e un labirint
Dacă intri e greu să ieși
Știi ce zic ?
Când timpul face cu ochiul
Prefer sa fiu orb
Sau poate
Prefer sa fug de viitor
Când sunt fericit cu berea aia la jumate
Fără stresul ăla
Ce îl simți tu mereu în noapte
Eu incerc să mă găsesc
Într-o lume de culori
Chiar dacă știu că cerul meu e incolor
E o lume alb negru
O privesc mereu cu gândul că poate
Într-o bună zi din tot răul asta
O să învăț ceva bun poate
Poți să ai o sută de fapte frate
Una greșită le anulează pe celelalte
De aia îți zic nu te uita în spate
Că cine știe
Din incolor se vor colora toate
Și crede în tine
Chiar daca nimic din ce am spus nu te-a dat pe spate
De mic copil răpus
De o ură controlată
Că unu azi ți-e frate
Mâine e dușmanul tău de moarte
De aia o trădare doare .
Că niciodată nu vine de la oarecare
Vine de la ăla că în trecut
Îi spuneai
Te iubesc mă frate
Chiar dacă ești mic sau mare
Tu tre să zâmbești și să îți vezi de ale tale
Și să îți zici mereu că toate sunt trecătoare
Și să înveți din fiecare
Să te înveți singur doare
Dar te ajută să fii tare
Dar o să vezi că nimeni nu mai are cum sa te doboare
De aia îți zic ești cel mai tare
E viitorul tau
Prezentul ești tu
Trecutul nu tre să-l uiți
Că din ăla dacă nu înveți ceva
Nu poți fii cineva
Tu ia și ascultă
Prezentul doare mai puțin
Când din trecut înveți să nu mai fii ca la început
Alte poezii ale autorului
Pretenții
Mai demult, strãmoşii noştri
Erau simpli şi modeşti:
Mâncau brânzã şi slãninã,
Purtau nume româneşti.
Dar veni modernizarea,
Ca un tãvãlug, din Vest:
Nu mai recunoşti românul
Nici în vorbã, nici în gest!
Nu mai ştie spune: "Bunã!"
Ci, "Hello!" şi "How are you?"
Zice "Go!", în loc de "Pleacã!",
Cât şi "No!", în loc de "Nu!".
Bând un pumn de apã rece
- Fãrã sã fim provocaţi -
Ne prostim, pe zi ce trece
Precum "Geniul din Carpaţi".
Dacã vechea pãlãrie
O purta spre-obrazul stâng,
Astãzi poartã-n cap o creastã,
Cu "allurã" de nãtâng!
Nu mai pot lucra românii
Dacã nu primesc un "like";
Nici la stânã nu se urcã
Dacã n-au adidaşi "Nike"!
Cel ce-şi învelea piciorul
Cu obiele de viţel,
Poart-acum haine de firmã:
Numai DIESEL vezi pe el!
Sã ne vadã Cuza-Vodã
Ce figuri avem în cap! ...
Ne-ar şi înjuga îndatã
La un car fãrã proţap!
O lume-n așteptare
Suspin adânc, adânc suspin,
Specific vremilor ce vin,
Cârd de cocori, ce strigã-n cor
Durerea noastr-a tuturor;
Poem al anilor târzii,
Cântat cu glasul celor vii!
Oftat, de pace rãpitor,
Venindu-ne din viitor,
Prelungã zicere din nai
Şi crainic, care strigã: "Vai!",
Jãratic, flacãrã de foc,
Neaşteptat sfârşit de joc...
Pe culmi de munţi şi jos, în grind,
Sunt luminiţe ce se-aprind
Sclipind, ca-n palmã, doi bãnuţi,
Nãdejde, celor ce-s pierduţi,
Prãdaţi de haitele de lupi,
Precum o hainã, când o rupi.
Un nor trecu înspre apus.
Mã uit mai bine: alţii nu-s
Sau, cel puţin, nu fac scântei,
Sã cadã flãcãri lungi, din ei,
S-aprindã pulberea de jos,
C-un bubuit gãlãgios!...
O, ţara mea! Ah, Neamul meu!
Speranţa ta, e Dumnezeu!
Fãrã de El, scãpare nu-i!
El, sprijin este orişicui
Care Îl cheamã-n ajutor:
Îl face prinţ moştenitor!
Ajungã rãul, cât a fost,
Dar nici sã plângem, n-are rost!
Ci sã-ndreptãm privirea-n sus,
Sã-L aşteptãm, cum ni s-a spus,
Pe Mirele neprihãnit,
Cu suflet bun şi liniştit.
Dor înăbușit
Scumpa şi frumoasa mea,
Te iubesc! Ştii bine...
Şi ţi-aş spune, de-aş putea,
Cã mi-e dor de tine!
Tu mi-ai fost, de la-nceput
Grijã şi speranţã
Şi-al meu gând n-a conţinut
"Ultima instanţã".
Mã ajunge-un dor cumplit,
De nici n-ai idee!
Însã, asta ţi-e sortit:
Eşti şi tu femeie.
Domnu-aduce, dacã vrea,
Vremea potrivitã;
Pân-atuncea, draga mea,
Sã fii fericitã!
~ Nepoatei noastre dragi. ~
Lepădați în brațele uitării
Te vãd mergând nesigur şi încet,
La pas cu bãtrâneţea obositã.
Pari ca un cãlãtor fãrã bilet
Dar, la un loc cu gloata ce se-agitã.
Te vãd sãtul de vreme şi de trai
Şi, parc-adesea, buzele ţi-s grele;
Nici chef de vorbã, parcã nu mai ai
Şi nici s-asculţi degeaba câte-cele...
Deşi cunoşti al gândului suspin,
Nu-i nimeni curios sã te întrebe.
Chiar dacã trec cei mulţi, aşa cum vin,
Nu-s altceva decât "o biatã plebe"!
Cum te cunosc atât de bine-mi zic:
-"Vei spune-odatã ceva, cuiva? Poate!...
Ai taine multe-n degetul cel mic,
Dar nu pentru cei ce le ştiu pe toate!"
"Specialiştii sacri", din popor,
Ştiind şi ce şi cui îi aparţine,
Nu pot fi mentori, nici pentru ai lor,
Însã se cred eroi şi eroine.
Iatã-l cãzut, agonizând în drum!
Nu-i nimenea pe-aproape, sã-l ridice...
Cãci mulţi din generaţia de-acum
Nu pot sã-i spunã: "Haide sus, amice!"
Nãdãjduiesc cã, pânã la sfârşit,
Vor fi şi inimi binevoitoare,
Luând povara celui istovit,
Sã-l ţinã înc-o clipã, în picioare.
Răspunsuri pierdute
(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")
Mi-am pus în gând a povesti
Cu cel mai vârstnic om din sat,
Istorii vechi. Dar, omul meu
Cu tot cu ele, a plecat.
Multe voiam sã îl întreb...
Dar, vezi, regretele-s târzii!
Asearã, cineva mi-a spus
Cã nu mai e printre cei vii.
E prea târziu sã-mi parã rãu,
Dar mã gândesc acum, aşa:
Ori moartea lui mi le-a rãpit,
Ori însãşi amânarea mea...
Nu îi e omului nici viaţa,
Nici timpul, la-ndemâna lui!
În grabã mare vine ziua
Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...
☆
Şi viaţa omului, şi vorba-i
Se risipesc, ca prafu-n vânt.
Va mai trãi în amintirea-mi
Şi niciodatã pe pãmânt.
Caracterul unui bou
~ Fabulă satirică ~
Boul, când e mic de tot,
Când e doar un viţeluş,
Sare-n ajutorul tãu,
Precum glonţul, din cartuş.
Dar, când e mai mãrişor,
Când nimic nu mai e nou,
Vrea s-arate tuturor
Caracterul lui, de bou.
N-ai sã-l vezi trãgând în jug,
Decât numai obligat.
Dar, în schimb, va bea în rând
Cu toţi ceilalţi boi din sat.
Bea şi cade, cãpãtând
Drept în frunte, un cucui.
Pleacã înspre casã...când...
Ups!...cã nu e poarta lui!...
Iatã grajdul cãutat!
Dar... mai mult l-a nimerit;
Şi intrase şi-ncãlţat:
Nix culturã!... În sfârşit...
Îl lovise pe cel mic,
Pentru cã scãpase-un "Muu!"
Ce sã-i faci? E bou, şi-atât.
Coarne are. Minte, nu.
Iaca... soarele e sus!
Boul meu, a adormit;
S-a trântit şi doarme dus
Când toţi boii s-au trezit.
Sforãie, cu nasu-n piept,
Necãjindu-se niţel:
Ce n-ar da sãracul bou
Sã mai fie iar viţel!