Anii care vin

Voi care ne priviți de sus în jos

Și parlamentul vă este adăpost,

De ce mă rog munciți fără folos

Și nu vedeți că iese tare prost

De când nu a-ți mai fost în țară?

De când nu a-ți mai fost la sat?

Voi mergeți tot mai des afară

Pe noi cui zălog ne-ați lăsat?

Noi v-am ales s-avem dreptate

Voi a-ți promis că ve-ți fi drepți,

Noi vrem salarii, pensii, sănătate

Și vă rugăm să fiți corecți

Acum sunteți zilnic pe sticlă

Și tare multe mai promiteți,

Însă în jurul nostru este pâclă

Ca să vedem ceea...ce vindeți

Nu vrem averi mari ca să facem

Și să ne fie doar puțin mai bine,

La sărăcie nu dorim să ne întoarcem

Și să avem pe masa noastră pâine

Vă amintim când ne-ntâlnim

Că nu nutrim plăceri și conturi,

Și doar un pic mai bine să trăim

Și un bănuț mai mult la lefuri

Vedem, că pentru voi se poate

Și cei de stânga dați la dreapta,

Unde-s bani vă ajutati de coate

Și cu elan vă cocoțați pe treaptă

Voi averi, proprietați, tot adunați

Siguri nu fiți că treapta asta ține,

Sunteți prea mulți pe ea urcați

Și ea se poate rupe, chiar și măine

Să nu gândiți că noi suntem cadou

Și doar să v-amintiți ca-ici e votul,

Pe care îl vom pune negreșit din nou

Dar nu pe voi și la căsuța,, altul"

Ce să vă spunem despre prețuri

Ne amagiți c-avem subvenționări,

Nu știți ce greu e să plătim facturi

Iar voi ne tot mințiți cu plafonări

Noi nu putem cumpăra lemnul

Chiar dacă pădurea pică pe noi,

Acesta merge la străini cu trenul

Iar munții îi vedem cum rămân goi

La pompă motorina și benzina

Au prețul tot mai sus, prea sus,

Alimentând ne cheltuim chenzina

Și banii noștri cei puțini s-au dus

Gazul, curentul, nu mai stau pe loc

Iar la asociație amân mereu să trec,

Voi renunța și la centrala de la bloc

Și sigur am să mai sting încă un bec

Speranța noastră e una mică

În voi aleșii noștri de pe listă,

Am vrea să nu mai fiți o clică

Iar viața nu ne-o mai faceți tristă

Trăim din ce în ce mai greu

Și dezbinați cum voi doriți,

Noi rugă înălțăm la Dumnezeu

S-avem aleși școliți și mai cinstiți!

Stau întins pe malul apei

Și mă bate briza mării,

Vai cât este de frumos

Chiar și la sfârșitul verii.

Am plecat de la răcoare

De sub vârful Pietricica,

Poate fur un pic de bronz

Că la aur...șansa-i mică.

Valu-mi vine pân' la glezne

Și aduce alge, scoici, nisip,

Simt cum ceva mă izbește

Când mă uit, văd că-i..un șip.

Dinspre mare către plajă

Vine-un sunet de vapor,

Iar un om cu gura mare

Strigă..îmbarcarea domnilor.

Vasul pleacă în croazieră

Însoțit de-un stol de pescăruși,

Care-ți fură chiar din palmă

Și pe harță parcă-s..puși.

Soarele mă frige tare

Și pe burtă și pe cap,

Încerc gura cu o bere

De arsură poate scap.

Se aude-un megafon

Ce ne cheamă la spectacol,

Vine-o tanti cu porumbul

Cică-i din terenul ei agricol.

Nu mai stau deloc pe gânduri

I-au porumbul și biletul,

Număr restul din buznare

Și constat că-i mic bugetul.

Îmi pun ochelari pe nas

Și citesc atent de pe bilet,

Populară, pop și cu manele

Și Romică cu Palade..în duet.

Vine seara, plec la cazare

Să mănânc ceva în grabă,

M-aș întinde pentr-o oră

Dar nu pot se cântă-arabă.

Ora a venit pentru spectacol

Îmi pun pantaloni și un tricou,

Pentru noapte când e rece

I-au cu mine și-un sacou.

Nu vă spun ce show a fost

Și doar c-a făcut toți banii,

Pe la două vin spre casă

Puțin trist că se duc...anii!

Zero-i număr potrivit,

Când nulitatea s-a ivit,

La miez de noapte n-a dormit,

Nici cu mine n-a vorbit. 

Un, doi, trei și-au pornit,

Dar târziu s-au tot trezit,

Pe cer stelele-au sclipit,

Și luna i-a tot privit.

Patru stele sclipitoare,

Străluceau tot cu splendoare...

Cinci păsări ne-au cântat ,

Ce frumos au răsunat!

Șase-i ora la moment,

Cu timp în rafinament ,

Iar la geam când am privit,

Soarele a răsărit.

Șapte, opt și mai departe,

Nimeni nu poate răzbate.

Timp frumos, dar s-a oprit

Cum și visul s-a sfârșit.

Între lună și-ntre stele,

Stau visele mele,

În dans cosmic ele zboară,

Nicăieri nu mai coboară. 

06.05.24 

Trăiesc cu lumina-n prăsele,

În cer am dureri de măsele,

Mă-njunghie în inimă un gând,

Trăiesc pe pământ ca-n mormânt.

Mormântul mi-l scurmă o fiară,

Mă roade omida de dud,

De la lacrima ta de aseară,

Părul îmi este tot ud.

Eşuez pe un banc de guvizi,

La căpătâi sirene-mi descântă,

Pe trup doi peştişori timizi,

Balada înecului îmi cântă.

De creştet valuri se sparg,

Spuma e ornată pe trup,

Undeva departe în larg,

Se aud urlete fioroase de lup.

Din ochi mei vii de albaştri,

Azurul încet se cromează,

Sub cerul ciorchine de aştri,

Privirea-mi siluete vânează.

Mă îneacă lumina divină,

Luceşte putregaiul din oase,

Sunt pentru gângănii tulpină,

Moartea pe mama descoase.

Mă caută cu poteri din iad,

În zori am fost topit de nămeţi,

Acum între stele eu ard,

Şi sclipesc pentru bieţii poeţi.

Pustie inima îmi este

Mâhniri de peste tot m-apasă

C-așa e ea, loc nu-și găsește

Și liniște n-are în casă

Sunt remușcările de-o viață

Răpindu-mi pacea și e greu

Ofez și gândul mă presează

Dar mi-aminyesc de Dumnezeu

Cu îndelunga Sa răbdare

Nemărginita-i am văzut

Că peste tot Dânsul e veșnic

Ocrotitor de netemut

Fiindcă ispitele-s ca scaiul

Răgaz acestea nu ne dau

Vor fi cât lumea dăinuiește

Și pacea tihna ele-o iau

Dar sa lăsăm pe yoate-n grija

Stăpânului nostru Preasfânt

Că viața este-n a Lui mână

De l-om purta pe El în gând

De-ai dobândi averi cât munții

Nu e nimic, le vei lăsa

C-al nostru drum ne-ndreapt-acolo

Unde doar El ne va chema

C-așa voiește Domnul nostru

Așa va fi în veșnicie

Așa suntem pe astă lume

De ce, doar Domnul nostru știe

Din veac văzui necaz, probleme

Și piedici la tot pasul sunt

Vor fi cât dăinuie viața

Vremelnicia pe pământ

Dar știm care-i menirea noastră

Și care e al nostru țel

Să împlinim a Lui voință

C-așa din veac ne spuse El

Din veac Stăpânul mă păzește

Deși în multe am greșit

Dar cu-a Lui mila și iubire

Și-a  Sa răbdare, m-a-ntărit

Deși nevrednic sunt adesea

Și-anevoios în fapte bune

El nu mă lasă fiindcă eu 

Gândind la Dânsul, voi apune

Cu-a Sa putere mă-nconjoară

M-ajută doar privindu-mă

Mi-e Tată mamă în tot locul

La dreapta Lui păzindu-mă

O, Doamne rogu-Te mă iartă

Că mult răbdare-ai arătat

Și mi-ai păzit cu strășnicie

A mea viață ce mi-ai dat

Îți voi trimite colo-n slavă

Cât voi mai fi pe-acest pământ

Suspine, rugi, cântări și versuri

Spre Tine să își ia avânt

Au început să-mi cadă îngerii din cer

Dar se feresc să cadă pe Pământ

Și gravitează amorțiți în violet eter

Resuscitați, de câte-o rugăciune, când și când...

Nu știu cum am ajuns să spun

Aceeași rugăciune de nebun

Păstrează-mi cuviința faptei și dragoste în gând,

Recunoștința pildei din străbuni, doine și cânt...

Am adormit sau poate a fost aievea

Prezenţa mea în spațiu și în timp

Dar m-am ciocnit accidental de îngeri

Ce amorțiți pluteau ca-n amintiri

Am agățat în grabă doar o pană

Din aripa inertă ce-am lovit.... 

Cutremurat de atingerea-mi brutală

Din pană a țâșnit... cerneală şi pelin

O ultimă zvâcnire de icoană

S-a mistuit în palma-mi iarăși goală

Stârnindu-mi o durere infernală...

Mă muşcă ochii de durere, sunt orb de lacrimi

Sau e întuneric?

Mă șterg cu palma apăsat

De lutul moale de păcat

Și printre gene, îndurerat,

Citesc în palmă un mesaj...

Fii blând! Te iartă!

Te-am iertat!

Omul timpurilor noastre

Loc îşi face, dând din coate.

Are-avânt de mãri albastre

Graiul pãsãrii mãiastre

Dar provoacã mari dezastre:

Limbi de şarpe care muşcã

                            Pe la spate.

Unul zi de zi cerşeşte,

Altul face pe bogatul.

Însã cel ce cleveteşte

Pe-amândoi îi prinde-n cleşte,

Cum se zice-n româneşte;

Şi cu vorbe mincinoase

                            Umple satul.

Piatrã scumpã-i cel ce ţine

Pentru sine-a sa pãrere.

O mãsurã de ruşine

Omului îi face bine;

Chiar şi-atunci când nu-i convine

El ascultã şi învaţã

                            În tãcere.

Fii atent sã nu rãsarã

Vreun lãstar de-amãrãciune.

De eşti om pe dinafarã

Şi-n ascuns pândeşte-o fiarã,

Nu-i mai da apã la moarã

Între oameni sã te facã

                            De minune.

De pe strãmoşeasca glie

Vei culege doar ce sameni.

Tu fii OM, dupã cum scrie,

Aşezând credinţa vie

Pe o bunã temelie,

Într-o lume-aglomeratã,

                            Fãrã oameni...

Ne-am adunat cu toţii, venind din depãrtare,

În casa pãrinteascã a unui camarad;

Însã de-aceastã datã simţim de la intrare

Miros de lumânare şi cetinã de brad.

Se vede lume multã, se cântã şi se plânge,

Plâng jerbe, plâng coroane, buchetele de crini

Iar inima-mi se rupe, fiind fraţi, de-acelaşi sânge,

Români de-aceeaşi seamã şi spiţã de latini.

Vedem încã o datã care e sensul vieţii,

Cã nu e veşnic trupul, cã suntem muritori,

Cum vezi adesea toamna, în faptul dimineţii

Cinteza cãlãtoare şi cârdul de cocori.

Cãci chiar dintru-nceputuri, când cãpãtã putere

Când îşi fãcu intrare în neamul omenesc,

Solia morţii-i strânge în negrele-i unghere

De la Adam încoace, pe cei care trãiesc.

De mii de ani apucã cu gheara ei tenace

Şi-adunã praful lumii în sumbrul ei veşmânt,

Cã tot ce e ţãrânã, în humã se preface

Dar viaţa n-o astupã lopata de pãmânt!

Cãci viaţa, tare este! Şi moartea n-o va-nvinge!

Şi-n Ziua Judecãţii, chiar Moartea va muri,

Prin veşnica sentinţã, ce n-o poate respinge!

Ah, cât de-aproape-i este înfricoşata zi!

E, totuşi, mare jalea şi plâng şi fii şi fiice

Când moartea le desparte cãrarea celor doi!

Rãmân orfani pe drumuri, un dor, o cicatrice,

O casã pãrãsitã şi-un gol în sat la noi...

Ah, românime junã, ce-ai rãmas

Acasã, pe strãvechea noastrã glie,

Pãstreazã curãţia limbii-n glas

Şi bunul simţ din vechea Românie!

Iar floarea rar-a gândului curat

Mai seamãn-o, cât încã poţi s-o sameni!

Cã... uitã-te şi tu, cum au plecat

Ruşinea şi dreptatea dintre oameni!

Tu eşti nãdejdea celor ce trãiesc

Cu dorul ridicãrii naţiunii,

Având în inimi sânge românesc,

Jertfindu-se, cum se jertfeau strãbunii!

Perseverenţã, râvnã şi rãbdare

Sã punem astãzi, mânã de la mânã;

O ţarã, stând pe propriile-i picioare,

Nepoţilor, mãcar, sã le rãmânã!...

Te vãd mergând nesigur şi încet,

La pas cu bãtrâneţea obositã.

Pari ca un cãlãtor fãrã bilet

Dar, la un loc cu gloata ce se-agitã.

Te vãd sãtul de vreme şi de trai

Şi, parc-adesea, buzele ţi-s grele;

Nici chef de vorbã, parcã nu mai ai

Şi nici s-asculţi degeaba câte-cele...

Deşi cunoşti al gândului suspin,

Nu-i nimeni curios sã te întrebe.

Chiar dacã trec cei mulţi, aşa cum vin,

Nu-s altceva decât "o biatã plebe"!

Cum te cunosc atât de bine-mi zic:

-"Vei spune-odatã ceva, cuiva? Poate!...

  Ai taine multe-n degetul cel mic,

  Dar nu pentru cei ce le ştiu pe toate!"

"Specialiştii sacri", din popor,

Ştiind şi ce şi cui îi aparţine,

Nu pot fi mentori, nici pentru ai lor,

Însã se cred eroi şi eroine.

Iatã-l cãzut, agonizând în drum!

Nu-i nimenea pe-aproape, sã-l ridice...

Cãci mulţi din generaţia de-acum

Nu pot sã-i spunã: "Haide sus, amice!"

Nãdãjduiesc cã, pânã la sfârşit,

Vor fi şi inimi binevoitoare,

Luând povara celui istovit,

Sã-l ţinã înc-o clipã, în picioare.

Peisagistică și terminologie specifice locurilor natale. 

Urlã lupii-n Cioaca Morii,

Urlã la Releu!

Se-nspãimântã trecãtorii,

Mã-nspãimânt şi eu!

Urlã lupii în Fundata,

Şi, urlând aşa,

Sar deodatã, gata-gata

De-a mã sfâşia!

Urlã lupii-n Câmpul-Babii

Urlã satu-ntreg;

Şi de ce se mirã şvabii,

Chiar cã nu-nţeleg!

Urlã lupii, urlã-ntruna

În Vârf la Grãdini;

Urlã cãtre cei de-ai casei

Şi-apoi la strãini!

Urlã lupii! Sigur, urle,

Cât mai pot urla!

Cã n-au cum, o veşnicie

Sã tot urle-aşa!... 

Pe unii din bãtrâni i-am cunoscut,

Având la ei o îndrãznealã-aparte.

Şi am avut prilejul sã ascult

Istoria nescrisã în vreo carte.

De "Aciu Pătru" - aş îndrãzni sã zic:

Cum ne lega o strânsã prietenie!

Chiar dac-ar fi putut bunic sã-mi fie,

El tot mã respecta ca pe-un amic.

Spre deosebire de anii de şcoală,

- Unde-nvãţai atâtea lucruri bune -

El mã uimea cu-a sa înţelepciune

Şi cu a sa culturã generalã.

Îmi povestea de anii de rãzboi,

Cum au trecut şi ruşii şi germanii;

Sau cum au stat în lagãre, cu anii,

Şi cum trecuse frontul pe la noi.

Iar, mai târziu, guvernul instalat,

Cum îi batjocoreau, searã de searã,

Pe preot şi pe oamenii din sat,

Cu inepţii şi vorbe de ocarã.

Eram copil. Dar tot îmi amintesc

De câte suferinţi avurã parte:

De fraţi, prin puşcãrii, de geamuri sparte,

Pãmântul lor, fãcut "avut obştesc".

Îmi povestea, cu lacrimi pe obraz

Cum îi batjocoreau cei din afarã

Pe când, ai lor, pe-o traistã de secarã,

Îi şi vindeau, pe-o ceapã sau pe-un praz.

Îmi zise-odatã unul din bãtrâni

Cu glas şoptit şi tremurat în mâini:

"- Tu nu l-ai ştiut pe Chemca de pe vale,

   Conacul sãu şi grajdurile sale,

   Cu vitele şi turmele de oi

   Şi cum, curând fãcu iobagi din noi;

   Iar oamenii lucrau pe ploi şi-n soare,

   Pe-un snop de grâu şi-o traistã de mâncare.

Ogorul sãu întins, gemea de roadã

Şi curtea lui, de oameni de corvoadã.

Trãgând nãdejde cã le va da banii

De ani de zile-l tot lucrau ţãranii;

Un petic pentru ei sã aibã? Baş!...

Li-l şi smulgea pe loc, vreun arendaş;

Pãdurea lui, pânã în Câmpu-Babii

O-avură sub ocârmuire, şvabii..."

Avea pãmânt la fel ca alţi baroni

Şi grofii-l pizmuiau, vorbind în şoaptã:

- "Ah, Chemca, nu ştii tu ce te aşteaptã,

   De s-or uni vreo trei amfitrioni!"

"- Nu, nu l-am cunoscut. E ceva vreme...

   Însã bunicul meu îmi povestise

   Cã tatãl sãu lucra la el, cu ziua

   Arând pãmântul, reparându-i piua,

   Ducând turma de vite, la pãşune,

   Şi aşteptând mereu, vremuri mai bune...

   Pânã când, într-o zi, se prãpãdise

   Cu tot cu grijuri şi cu tot cu vise!"

Acestea chiar s-au petrecut demult...

- Istorii ce îmi place sã le-ascult! -

Grãite de cei mai bãtrâni din sat,

Ce ştiu şi ce şi cum s-a întâmplat.

Dreptate-avu-nţeleptul Solomon

Cã tot ce mişcã-n lumea-aceasta mare,

E într-o necurmatã frãmântare

Şi într-un ritm alert şi monoton!

Înţelepciunea veche spune-aşa:

"Cum mãturã un val, pe ţãrm, nisipul,

 Aşa piere din amintire, chipul

 Oricãrui om care-a trãit cândva!..."