Steaua săracului

Lângã divanul vechi se pleacã, iatã,

O umbrã frãmântatã de durere...

E frig în tenebroasa-i încãpere

Iar lumânarea plânge, clãtinatã.

 

În ruga lui, pe rând îi pomeneşte

Pe-ai sãi copii plecaţi de multã vreme.

În casã el mai are douã lemne,

Un colţ de pâine şi un os de peşte.

 

Nu-s nici mãcar nepoţii pe aproape

Sã-i spunã, respectuos, o vorbã bunã;

Şi-n felu-acesta zi de zi adunã

Rid dupã rid şi lacrime sub pleoape...

 

Când era tânãr, vultur în putere,

Lua munţii-n piept şi vãile de-a rândul

Griji şi poveri şi dor, nefrãmântându-l

Îi surâdea nectaru-ascuns în miere.

 

Acum... nu are poftã de dulceaţã

Şi plânge des, pierzându-se cu firea,

Îl copleşeşte cumva amintirea

Cu sine când vorbeşte faţã-n faţã.

 

Cãci e bãtrân, memoria îi scapã

Şi nu mai are cine sã-i îmbie

O mãmãligã caldã, pe tipsie,

Un braţ de lemne şi-un pahar cu apã.

 

Pãşesc cu grijã şi îi dau de urme

Pe holda-nţelenitã la hotarã

Dar sfântã lui comoarã odinioarã,

În care mintea-mi îndrãzni sã scurme.

 

Bunicul meu, un om al altor vremuri

Mã învãţa, când eu eram de-o şchioapã

Şi când prãşeam porumbul de pe Groapã,

Cu mâna sprijinindu-se pe sapã:

- "Voi sã-ţi arãt ceva!

          Dar, ce faci, tremuri?

                 Ţi-e frig? Ţi-e foame? Vrei sã mergi acasã?"

- Îmi zise cu o faţã prietenoasã -

- "Mergem acuma! Însã înainte

Voi sã-ţi arãt ceva! Tu ţine minte

Sã ştii sã spui şi celor dupã tine

Ce-ai auzit acuma de la mine!

 

Te uitã colo cãtre Valea Mare:

Tu vezi steluţa-ceea ce rãsare?

O stea pe boltã-ndatã se iveşte

Când soarele fierbinte asfinţeşte."

Mã învârtesc în loc... nu vãd nimic...

Un drag de mine-l prinde pe bunic.

Şi-a amintit, pesemne, de Tãnase...

De moşul sãu, cum lui i-o arãtase.

- "Puţin mai sus de-a dealurilor coamã.

  O vezi acum?"

            - "O vãd!"

                       - "Ştii cum se cheamã?"

- "Aş!... Cum sã ştiu? Cã nu-s demult pe lume!"

- "Cã bine zici! Ştii... stelele au nume!..."

- "Au nume? Toate? Pãi sunt mii şi mii!...

  Interesant! Şi...dumneata le ştii?"

 

Mã uit la dânsul cu nedumerire

Întâmpinat de-aşa descoperire.

 

Atunci, bunicu-şi scoase pãlãria;

Îşi retrãia, bietul, copilãria...

Lãsând sã-i treacã vântul printre plete

Îmi spuse taina stelei, pe-ndelete,

Împreunându-şi mâinile-amândouã:

- "A Domnului e-ntinderea albastrã

Iar steaua ce-ai vãzut, e steaua noastrã,

Cã "sãrãntoci" ne zic chiaburii nouã.

Şi ea ne vede-n fiecare searã

Sfârşiţi de vlagã, umblet şi povarã,

Cãci cei sãraci, muncesc din noapte-n noapte,

De munca lor, boierul joc îşi bate.

Când stele-apar, pictând bolta cereascã

Ei sunt încã datori sã mai munceascã;

De pe tarlaua omului bogat,

Ei pleacã cei din urmã cãtre sat.

 

Apoi îi cheamã la conac sã vinã

Sã le dea câte ceva de mâncare;

Şi hotãrãşte pentru fiecare

Drept rãsplãtire-o traistã de fãinã..."

 

Atât mi-a spus. Şi n-a mai zis nimica.

Venea un aer rece de pe vale

Ducând spre sat oftaturile sale...

- "Plecãm?"

          - "Plecãm! Se supãrã bunica..."

 

                             ☆

 

Trecurã mulţi ani de atunci şi... iatã

Trãim o altã vreme, diferitã:

Aproape-oricine poate sã-şi permitã

O pâine, prãjituri, carne de vitã...

Vremea modernã sau cum e numitã,

Nu seamãnã cu timpul de-altãdatã!

 

Mai trec şi azi pe uliţa pustie;

Bãtrânii au murit demult. Se poate...

Dar casa lor şi sapa, steaua, toate-s

La fel de vii, ca în copilãrie.

 

Ce-s eu? Dar tu? Bunicul anonim?

Un fel de purtãtori de diademe!

Cãci soarele apune pentru-o vreme

Dar ne-a lãsat pe noi sã strãlucim!

 

Din ziua când fu izgonit afarã

Adam, din minunata lui grãdinã,

De vina lui, pãmântul e de vinã!

E izgonit... dar nu lãsat sã piarã.

 

Ci munca lui se aflã blestematã

Cum bine ştim: pentru neascultare!

Pãşind de-acum pe-ngusta sa cãrare

Din care nu e chip sã se abatã.

 

                          ☆

 

Şi steaua lui o vãd searã de searã

Cum mâna obositã o salutã;

E prima stea ce poate fi vãzutã

Spre asfinţit, în serile de varã...


Категория: Различные стихи

Все стихи автора: Cristi Dobrei poezii.online Steaua săracului

Дата публикации: 13 июля 2022

Комментарий: 2

Просмотры: 1001

Авторизуйтесь и комментируйте!

Комментарий

Stimată doamnă Silvia Mihalache, mă bucur nespus de mult că v-am putut de folos în acest fel! Vă doresc multă binecuvântare în lucrarea pe care o faceți și multă inspirație în continuare! Cu deosebit respect, Cristi Dobrei.
Прокомментировал 15 июля 2022
Am reținut și am să spun și eu altora ce am citit, memorat si pentru care am lăcrimat din poezia,, ,, STEAUA SARACULUI. Această poezie, ( prea puțin numită poezie ) care este un amplu, detaliat capitol de viață socială din trecut si de ce nu si din prezent este produsul unui talent deosebit, un fin și pătrunzător observator in adâncul amintirilor, trăirilor care este răsplătit să perceapă,, E prima stea ce poate fi văzută/Spre asfinţit, în serile de vară...,, M-a marcat benefic lectura acestei poezii, am recitit-o , o voi reciti și ca mulțumire că mi-a dăruit mie, un simplu cititor șansa să vibrez la un poem adus pentru,, Steaua Săracului
Прокомментировал 14 июля 2022

Стихи из этой категории

Visez…

 

Îmi este noaptea albă și pustie,

Și-mi cade mâna pe hârtie,

Condeiu-i relaxat pe călimară,

Cuvântul plânge undeva afară.

 

Mă zgârie baladele pe tâmplă,

Iar inima în alte piepturi cântă,

Îmi smulg privirea-mi hăituită,

Ce-aleargă în a ochilor orbită,

 

Și o aștern pe coala de hârtie,

Să plângă-ntruna poezie,

Să-nece amarul meu și-al lumii,

În pustietatea rece a lunii,

 

Să-mi ardă pielea de nesomn,

Sub pijamaua mea de om,

Să-mi plângă noaptea pe obraz,

Că toate zilele-mi sunt azi,

 

Și tot ce-i azi, va fi să fie,

O lungă zi de  poezie,

În noaptea-mi albă și pustie,

Iar visul nedormit să scrie,

 

Volume întregi, biblioteci,

În lumea lor topit pe veci,

Și-n loc să stau să lecturez,

Cu fața-n sus, doar le visez...

Еще ...

Călătorul

 

Mă plimb mereu fără vreun scop,

Şi fac risipă de noroc,

Adaug înc-un drum la viaţa-mi lungă,

Şi fac pământului degeaba umbră.

 

Străbat cărări nicicând umblate,

Itinerarii lungi cărând în spate,

Fac hărţi din scoarţă de alun,

Şi le arunc la un sfârşit de drum.

 

Mă-ncurc în vorbe şi în gânduri,

Prin faţă clipele-mi trec rânduri,

Doar una pare să mai stea,

Şi-ncerc să mai trăiesc prin ea.

 

În aer simt mirosul morţii,

Rămân la învoiala sorţii,

Nimic din mine nu mai vrea nimic,

Doar eu, mai vreau să mă mai plimb un pic.

 

 

 

Еще ...

Crede de vrei...

Lucrarea Domnului există,

Dar fără de credință ea,

Nu are ea putere,

Spre a se realiza.

 

Cu rugăciunea noastră,

Ne ajută neîncetat,

Ce însuși noi îi cerem,

Să fie realizat.

 

Dacă în rugăciune,

Nu pui sufletul tău,

Ca floarea-i fară apă,

Se usucă tot mereu.

 

Credința noastră este...

Lucrul cel important,

Ea e dată de Domnul,

Cel mult prea lăudat.

 

Еще ...

Câte am pierdut

Câte am pierdut

Am pierdut multe în viaţa aceasta,

Şi nu mai sunt eu bucuroasă,

Cum am fost parcă vreodată.

 

Am înnotat în sângele morţii,

Fâcând un pas,nebun

Şi straniu.

Dar nu regret,că l-am făcut 

Aşa a fost dat de la DUMNEZEU.

Mi-a fost dat multe ori să greşesc,

Să plătesc şi foarte scump.

 

Dar chiar şi astăzi nu sunt 

Ceia care am fost .

M-am schimbat ,dar stau şi mă ìntreb 

E bine oare ceia,ce fac? 

Еще ...

Lumea virtuală

Să facem poezii,

E grozav să știi,

E o lume virtuală,

O lume distractivă,

Și la asta sunt activă,

E lumea creată de mine,

Acum mă simt mai bine,

Că am și eu o lume,

Care poartă și ea un nume.

 

Autor: Nicoleta Postovan 

Еще ...

Un trecut efervescent

În zori de primăvară, renaște o lume adormită,

pe cărări de doruri vechi, sub umbra vremurilor grele,

fiecare floare ce înmugurește e o speranță reînviată,

întregind cu înțelepciune trecutul, în culori de zile noi.

 

Din amintiri cu margini aspre și nopți pline de plâns,

s-au țesut fire de curaj, ascunse în inimi ce nu renunță,

cu fiecare bătaie, înfruntând furtunile ce s-au abătut,

a răsărit o lumină ce desenează promisiuni de viitor.

 

Sub cerul senin al unei primăveri târzii, se-mpletesc visele,

fiecare rază de soare alină cicatricile unei iubiri stricate,

din cenușă, renaște un spirit născut din foc și dorință,

îndemnând pașii obosiți să meargă spre un zbor de libertate.

 

Cu glas de vânt, se-aud șoapte ce își spun poveștile,

despre clipe grele ce-au fost sculptate în fragmente de amintire,

acum se împletesc într-o simfonie de speranță și înțelepciune,

chemându-ne să privim în față, cu inimi pline de curaj.

 

E un trecut efervescent, scris pe pagini de viață,

o lecție ne-nvăluită în roua primăverii ce învie,

împreună înălțăm privirea spre un orizont curat și luminos,

unde fiecare clipă de dorință se transformă-ntr-un nou început.

 

Să-ți fie sufletul o pânză, pictată de culori de speranță,

de prunci de soare ce se nasc dincolo de furtuni aprinse,

și să știi că, deși drumul a fost greu, viitorul e plin de farmec,

o chemare de a merge înainte, din trecut spre un etern îmbrățișare.

Еще ...

Visez…

 

Îmi este noaptea albă și pustie,

Și-mi cade mâna pe hârtie,

Condeiu-i relaxat pe călimară,

Cuvântul plânge undeva afară.

 

Mă zgârie baladele pe tâmplă,

Iar inima în alte piepturi cântă,

Îmi smulg privirea-mi hăituită,

Ce-aleargă în a ochilor orbită,

 

Și o aștern pe coala de hârtie,

Să plângă-ntruna poezie,

Să-nece amarul meu și-al lumii,

În pustietatea rece a lunii,

 

Să-mi ardă pielea de nesomn,

Sub pijamaua mea de om,

Să-mi plângă noaptea pe obraz,

Că toate zilele-mi sunt azi,

 

Și tot ce-i azi, va fi să fie,

O lungă zi de  poezie,

În noaptea-mi albă și pustie,

Iar visul nedormit să scrie,

 

Volume întregi, biblioteci,

În lumea lor topit pe veci,

Și-n loc să stau să lecturez,

Cu fața-n sus, doar le visez...

Еще ...

Călătorul

 

Mă plimb mereu fără vreun scop,

Şi fac risipă de noroc,

Adaug înc-un drum la viaţa-mi lungă,

Şi fac pământului degeaba umbră.

 

Străbat cărări nicicând umblate,

Itinerarii lungi cărând în spate,

Fac hărţi din scoarţă de alun,

Şi le arunc la un sfârşit de drum.

 

Mă-ncurc în vorbe şi în gânduri,

Prin faţă clipele-mi trec rânduri,

Doar una pare să mai stea,

Şi-ncerc să mai trăiesc prin ea.

 

În aer simt mirosul morţii,

Rămân la învoiala sorţii,

Nimic din mine nu mai vrea nimic,

Doar eu, mai vreau să mă mai plimb un pic.

 

 

 

Еще ...

Crede de vrei...

Lucrarea Domnului există,

Dar fără de credință ea,

Nu are ea putere,

Spre a se realiza.

 

Cu rugăciunea noastră,

Ne ajută neîncetat,

Ce însuși noi îi cerem,

Să fie realizat.

 

Dacă în rugăciune,

Nu pui sufletul tău,

Ca floarea-i fară apă,

Se usucă tot mereu.

 

Credința noastră este...

Lucrul cel important,

Ea e dată de Domnul,

Cel mult prea lăudat.

 

Еще ...

Câte am pierdut

Câte am pierdut

Am pierdut multe în viaţa aceasta,

Şi nu mai sunt eu bucuroasă,

Cum am fost parcă vreodată.

 

Am înnotat în sângele morţii,

Fâcând un pas,nebun

Şi straniu.

Dar nu regret,că l-am făcut 

Aşa a fost dat de la DUMNEZEU.

Mi-a fost dat multe ori să greşesc,

Să plătesc şi foarte scump.

 

Dar chiar şi astăzi nu sunt 

Ceia care am fost .

M-am schimbat ,dar stau şi mă ìntreb 

E bine oare ceia,ce fac? 

Еще ...

Lumea virtuală

Să facem poezii,

E grozav să știi,

E o lume virtuală,

O lume distractivă,

Și la asta sunt activă,

E lumea creată de mine,

Acum mă simt mai bine,

Că am și eu o lume,

Care poartă și ea un nume.

 

Autor: Nicoleta Postovan 

Еще ...

Un trecut efervescent

În zori de primăvară, renaște o lume adormită,

pe cărări de doruri vechi, sub umbra vremurilor grele,

fiecare floare ce înmugurește e o speranță reînviată,

întregind cu înțelepciune trecutul, în culori de zile noi.

 

Din amintiri cu margini aspre și nopți pline de plâns,

s-au țesut fire de curaj, ascunse în inimi ce nu renunță,

cu fiecare bătaie, înfruntând furtunile ce s-au abătut,

a răsărit o lumină ce desenează promisiuni de viitor.

 

Sub cerul senin al unei primăveri târzii, se-mpletesc visele,

fiecare rază de soare alină cicatricile unei iubiri stricate,

din cenușă, renaște un spirit născut din foc și dorință,

îndemnând pașii obosiți să meargă spre un zbor de libertate.

 

Cu glas de vânt, se-aud șoapte ce își spun poveștile,

despre clipe grele ce-au fost sculptate în fragmente de amintire,

acum se împletesc într-o simfonie de speranță și înțelepciune,

chemându-ne să privim în față, cu inimi pline de curaj.

 

E un trecut efervescent, scris pe pagini de viață,

o lecție ne-nvăluită în roua primăverii ce învie,

împreună înălțăm privirea spre un orizont curat și luminos,

unde fiecare clipă de dorință se transformă-ntr-un nou început.

 

Să-ți fie sufletul o pânză, pictată de culori de speranță,

de prunci de soare ce se nasc dincolo de furtuni aprinse,

și să știi că, deși drumul a fost greu, viitorul e plin de farmec,

o chemare de a merge înainte, din trecut spre un etern îmbrățișare.

Еще ...
prev
next

Другие стихотворения автора

Pățanii

"Cel pe care nu îl laşi sã moarã, nu te lasã el pe tine sã trãieşti."

 

E noapte adâncã. De mult s-a-nnoptat

Cu lungi şi cu negre perdele

Iar eu sunt cu turma departe de sat,

Şi-am grijã de oile mele.

 

N-aş da nicidecum pe vreuna din oi

Din cele aproape o sutã.

Nici oaia ce-o-ntoarce pe alta-napoi

Şi nici pe aceea limbutã.

 

Sunt toate în staul. Le ştiu, le cunosc,

Şi ele se strâng lângã mine

Cãci dispre pãdure se-aude un "trosc":

Nu-s câinii, nici vântul. Dar cine?

 

Nu poate fi... numai temutul rival

Ce vine sã fure mâncare.

E fiarã. Şi ei i se pare normal

Ca oile sã mi le-omoare.

 

Şi...iatã-l în staul, fugind printre oi!

Chem paznicii stânii sã vinã

Dar ei îi gonesc pe alţi lupi în zãvoi

Când stâna de sânge e plinã...

 

Cu cel ce-mi vrea rãul, nu ştiu sã mã joc

Nici el nu se joacã cu mine.

Aşa cã-l întâmpin cu-o salvã de foc,

Cã nu-mi trebuie-n staul jivine!

 

Mã iau dupã el şi alerg, nu mã las...

Sã apãr a mea micã turmã

Şi-aşa m-am luptat preţ de-aproape un ceas

Şi-am prins lupul pânã la urmã!

 

Iar el se vãita, se ruga şi mi-a zis

Sã-l las sã se ducã în pace,

De nu îi cred vorba, îmi lasã în scris

Cã pagubã nu îmi mai face.

 

Şi-l las sã se ducã. Şi-i zic: "Poţi sã pleci!"

- Pe spate lovindu-l cu şlapul -

"Sã nu te mai vãz pe la stânã în veci,

C-atuncea plãti-vei cu capul!

 

Scãparea ta este cã n-ai omorât

Vreo biatã oiţã firavã;

Cã de-ai fi fãcut-o, te-aş strânge de gât

Pe datã şi fãrã zãbavã!"

 

Fugea lupul fãr'sã se uite -napoi

Cum fuge hârciogul de ploaie;

Credeam cã n-o sã-l mai prindã cheful de noi

Nici pofta de carne de oaie.

 

Şi trece o zi. Trec şi douã. Trec trei

Şi-n ziua a patra, spre searã

Se-aude un foşnet în turma de miei:

Mã calcã potrivnicul iarã!

 

Nu-mi vine sã cred şi mã iau dupã el;

E cel ce-l lãsasem cu viaţã!

Rãnise o oaie şi-mi luase un miel:

Simt sângele cum îmi îngheaţã...

 

Pe bolta de lacrimi se vede acum

O stea ce-a cãzut dintre stele,

O frunzã din paltinul de lângã drum,

Şi-o oaie din oile mele.

 

Mã-mpiedic pe câmp, mă ridic şi-l ajung...

Se face cã nu mã cunoaşte!

Chiar clopotul satului sunã prelung

Cãci ştie urgia ce-l paşte.

 

Îi zic: "Nu mi-ai dat tu cuvântul în scris

Scutindu-mi avutul de haite?"

Iar lupul, trezindu-se ca dintr-un vis

Începe din nou sã se vaite.

 

Şi prinde-a vorbi, inventând scuze seci,

Se tânguie ca înainte,

Dar eu îi spun: "Vere, de-aici nu mai pleci!"

Ştiind acum clar cã mã minte.

 

Cu gura lui însăşi, intrã el la "zdup"

Şi-şi luase rãsplata deplinã

Cã nu-şi poate-nfrânge natura de lup

Zicându-şi cã nu-i el de vinã.

 

                         ☆

 

Când şi voi pãţi-veţi ca mine la fel

Pãzindu-vã turma de rele,

Pe lup sã nu-l credeţi, cã-ncearcã mişel

De sânge, pe bot sã se spele!

 

Şi singur nu vine lupanul, sã ştiţi,

Cã are o tacticã veche!

Ci-şi cheamã ortacii, pe lupii cinstiţi

Nu lupii ce dorm pe-o ureche!

 

                         ☆

 

C-o mânã aprind un cuptor de scântei,

Cu cealalt- apuc o secure,

Sã vinã spre stânã o sutã ca ei

Cã fug înapoi spre pãdure!

Еще ...

Ce pot face eu?

Mã mir de tot ce vãd, dar nu prea mult

Nici tot ce se vorbeşte, nu ascult,

Nici tot ce ştiu, nu voi a povesti,

Nici tot ce am, nu voi a investi.

 

Cãci mulţi sunt cei ce vor a arãta

Cã sunt deosebiţi, cã sunt ceva;

Habar nu au cã paiu-l dã pe spic,

Cã "cineva" - i tot una cu nimic.

 

Mã mir cã nu vor chiar mai mult de-atât...

Iar, dac-or vrea cumva, nu au decât!

Pãcat cã nu-şi dau seama cã greşesc

Şi cã-mpotriva lor pãcãtuiesc!

 

Alţii, din contrã, muşcã pe ascuns!

Au vrut sã fie hoţi... şi au ajuns!...

Ţinuturile gliei noastre mari,

Sunt pline de bârloage de tâlhari!

 

Ei nu-s ostaşi de drept, ci partizani,

Şi, dacã luptã, luptã pentru bani!

Ei stau ascunşi în peşteri şi în munţi,

Încãrunţind pãrinţii lor cãrunţi...

 

Dar mult mai mulţi, ruşine nu mai au:

Cu-o mânã dãruiesc, cu zece iau!

Apucã dreptul celui necãjit,

Care mai are clipe de trãit!

 

Aceştia, de minune se pricep

Sã-ţi intre pe sub piele, "step by step"

Împart în patru chiar firul de pãr,

N-au drag de bine sau de adevãr.

 

Dar, vai de ei când vine vremea rea

Şi socoteal-or trebui sã dea!

Sã vezi atunci regrete şi amar,

Şi zile însemnate-n calendar!...

Еще ...

Stele eterne

Voi, cântãri nemuritoare

Voi, iubiţi şi scumpi eroi,

Crai ai razelor de soare,

Dar şi-ai veşnicelor ploi!

 

Voi, ce-aţi dus povara vremii

Pe ai voştri umeri laţi

Apărând, deopotrivă,

Unchi, nepoţi, surori şi fraţi,

 

Voi, eterne baricade,

Ridicate pentru noi,

Lovituri primind adesea

Şi-mproşcare cu noroi,

 

Falnicul, eternul sceptru

E pe-al vostru vrednic piept,

Pus de mărturie celui

Ce se crede înţelept.

 

Voi veţi fi pe totdeauna

Semne vrednice pe drum,

Pentru cei departe-n vreme,

Cât şi pentru cei de-acum!

Еще ...

Îmi place să fiu OM

Omul timpurilor noastre

Loc îşi face, dând din coate.

Are-avânt de mãri albastre

Graiul pãsãrii mãiastre

Dar provoacã mari dezastre:

Limbi de şarpe care muşcã

                            Pe la spate.

 

Unul zi de zi cerşeşte,

Altul face pe bogatul.

Însã cel ce cleveteşte

Pe-amândoi îi prinde-n cleşte,

Cum se zice-n româneşte;

Şi cu vorbe mincinoase

                            Umple satul.

 

Piatrã scumpã-i cel ce ţine

Pentru sine-a sa pãrere.

O mãsurã de ruşine

Omului îi face bine;

Chiar şi-atunci când nu-i convine

El ascultã şi învaţã

                            În tãcere.

 

Fii atent sã nu rãsarã

Vreun lãstar de-amãrãciune.

De eşti om pe dinafarã

Şi-n ascuns pândeşte-o fiarã,

Nu-i mai da apã la moarã

Între oameni sã te facã

                            De minune.

 

De pe strãmoşeasca glie

Vei culege doar ce sameni.

Tu fii OM, dupã cum scrie,

Aşezând credinţa vie

Pe o bunã temelie,

Într-o lume-aglomeratã,

                            Fãrã oameni...

Еще ...

Lumea în care trăim

Într-o lume care n-ar mai vrea s-apunã,

Învârtindu-se în propriile ţâţâni,

Cine-şi face timp sã spun-o vorbã bunã

Sau s-asculte, cu rãbdare, pe bãtrâni?

 

Orişicine-n lume, ştie-aşa de multe,

Cã nu are capãt firul de pe fus!

Şi, atunci, de unde timp sã mai asculte

Când mai are înc-atât de mult de spus!?

 

Când şi cum ne vom opri din vorbãrie,

Spre-a putea şi cântãri şi observa

Greutatea celor spuse-n teorie?

Poate-aşa vom ajuta pe cineva!...

Еще ...

Caracterul unui bou

~ Fabulă satirică ~

 

Boul, când e mic de tot,

Când e doar un viţeluş,

Sare-n ajutorul tãu,

Precum glonţul, din cartuş.

 

Dar, când e mai mãrişor,

Când nimic nu mai e nou,

Vrea s-arate tuturor

Caracterul lui, de bou.

 

N-ai sã-l vezi trãgând în jug,

Decât numai obligat.

Dar, în schimb, va bea în rând

Cu toţi ceilalţi boi din sat.

 

Bea şi cade, cãpãtând

Drept în frunte, un cucui.

Pleacã înspre casã...când...

Ups!...cã nu e poarta lui!...

 

Iatã grajdul cãutat! 

Dar... mai mult l-a nimerit;

Şi intrase şi-ncãlţat:

Nix culturã!... În sfârşit...

 

Îl lovise pe cel mic,

Pentru cã scãpase-un "Muu!"

Ce sã-i faci? E bou, şi-atât.

Coarne are. Minte, nu.

 

Iaca... soarele e sus!

Boul meu, a adormit;

S-a trântit şi doarme dus

Când toţi boii s-au trezit.

 

Sforãie, cu nasu-n piept,

Necãjindu-se niţel:

Ce n-ar da sãracul bou

Sã mai fie iar viţel!

Еще ...

Pățanii

"Cel pe care nu îl laşi sã moarã, nu te lasã el pe tine sã trãieşti."

 

E noapte adâncã. De mult s-a-nnoptat

Cu lungi şi cu negre perdele

Iar eu sunt cu turma departe de sat,

Şi-am grijã de oile mele.

 

N-aş da nicidecum pe vreuna din oi

Din cele aproape o sutã.

Nici oaia ce-o-ntoarce pe alta-napoi

Şi nici pe aceea limbutã.

 

Sunt toate în staul. Le ştiu, le cunosc,

Şi ele se strâng lângã mine

Cãci dispre pãdure se-aude un "trosc":

Nu-s câinii, nici vântul. Dar cine?

 

Nu poate fi... numai temutul rival

Ce vine sã fure mâncare.

E fiarã. Şi ei i se pare normal

Ca oile sã mi le-omoare.

 

Şi...iatã-l în staul, fugind printre oi!

Chem paznicii stânii sã vinã

Dar ei îi gonesc pe alţi lupi în zãvoi

Când stâna de sânge e plinã...

 

Cu cel ce-mi vrea rãul, nu ştiu sã mã joc

Nici el nu se joacã cu mine.

Aşa cã-l întâmpin cu-o salvã de foc,

Cã nu-mi trebuie-n staul jivine!

 

Mã iau dupã el şi alerg, nu mã las...

Sã apãr a mea micã turmã

Şi-aşa m-am luptat preţ de-aproape un ceas

Şi-am prins lupul pânã la urmã!

 

Iar el se vãita, se ruga şi mi-a zis

Sã-l las sã se ducã în pace,

De nu îi cred vorba, îmi lasã în scris

Cã pagubã nu îmi mai face.

 

Şi-l las sã se ducã. Şi-i zic: "Poţi sã pleci!"

- Pe spate lovindu-l cu şlapul -

"Sã nu te mai vãz pe la stânã în veci,

C-atuncea plãti-vei cu capul!

 

Scãparea ta este cã n-ai omorât

Vreo biatã oiţã firavã;

Cã de-ai fi fãcut-o, te-aş strânge de gât

Pe datã şi fãrã zãbavã!"

 

Fugea lupul fãr'sã se uite -napoi

Cum fuge hârciogul de ploaie;

Credeam cã n-o sã-l mai prindã cheful de noi

Nici pofta de carne de oaie.

 

Şi trece o zi. Trec şi douã. Trec trei

Şi-n ziua a patra, spre searã

Se-aude un foşnet în turma de miei:

Mã calcã potrivnicul iarã!

 

Nu-mi vine sã cred şi mã iau dupã el;

E cel ce-l lãsasem cu viaţã!

Rãnise o oaie şi-mi luase un miel:

Simt sângele cum îmi îngheaţã...

 

Pe bolta de lacrimi se vede acum

O stea ce-a cãzut dintre stele,

O frunzã din paltinul de lângã drum,

Şi-o oaie din oile mele.

 

Mã-mpiedic pe câmp, mă ridic şi-l ajung...

Se face cã nu mã cunoaşte!

Chiar clopotul satului sunã prelung

Cãci ştie urgia ce-l paşte.

 

Îi zic: "Nu mi-ai dat tu cuvântul în scris

Scutindu-mi avutul de haite?"

Iar lupul, trezindu-se ca dintr-un vis

Începe din nou sã se vaite.

 

Şi prinde-a vorbi, inventând scuze seci,

Se tânguie ca înainte,

Dar eu îi spun: "Vere, de-aici nu mai pleci!"

Ştiind acum clar cã mã minte.

 

Cu gura lui însăşi, intrã el la "zdup"

Şi-şi luase rãsplata deplinã

Cã nu-şi poate-nfrânge natura de lup

Zicându-şi cã nu-i el de vinã.

 

                         ☆

 

Când şi voi pãţi-veţi ca mine la fel

Pãzindu-vã turma de rele,

Pe lup sã nu-l credeţi, cã-ncearcã mişel

De sânge, pe bot sã se spele!

 

Şi singur nu vine lupanul, sã ştiţi,

Cã are o tacticã veche!

Ci-şi cheamã ortacii, pe lupii cinstiţi

Nu lupii ce dorm pe-o ureche!

 

                         ☆

 

C-o mânã aprind un cuptor de scântei,

Cu cealalt- apuc o secure,

Sã vinã spre stânã o sutã ca ei

Cã fug înapoi spre pãdure!

Еще ...

Ce pot face eu?

Mã mir de tot ce vãd, dar nu prea mult

Nici tot ce se vorbeşte, nu ascult,

Nici tot ce ştiu, nu voi a povesti,

Nici tot ce am, nu voi a investi.

 

Cãci mulţi sunt cei ce vor a arãta

Cã sunt deosebiţi, cã sunt ceva;

Habar nu au cã paiu-l dã pe spic,

Cã "cineva" - i tot una cu nimic.

 

Mã mir cã nu vor chiar mai mult de-atât...

Iar, dac-or vrea cumva, nu au decât!

Pãcat cã nu-şi dau seama cã greşesc

Şi cã-mpotriva lor pãcãtuiesc!

 

Alţii, din contrã, muşcã pe ascuns!

Au vrut sã fie hoţi... şi au ajuns!...

Ţinuturile gliei noastre mari,

Sunt pline de bârloage de tâlhari!

 

Ei nu-s ostaşi de drept, ci partizani,

Şi, dacã luptã, luptã pentru bani!

Ei stau ascunşi în peşteri şi în munţi,

Încãrunţind pãrinţii lor cãrunţi...

 

Dar mult mai mulţi, ruşine nu mai au:

Cu-o mânã dãruiesc, cu zece iau!

Apucã dreptul celui necãjit,

Care mai are clipe de trãit!

 

Aceştia, de minune se pricep

Sã-ţi intre pe sub piele, "step by step"

Împart în patru chiar firul de pãr,

N-au drag de bine sau de adevãr.

 

Dar, vai de ei când vine vremea rea

Şi socoteal-or trebui sã dea!

Sã vezi atunci regrete şi amar,

Şi zile însemnate-n calendar!...

Еще ...

Stele eterne

Voi, cântãri nemuritoare

Voi, iubiţi şi scumpi eroi,

Crai ai razelor de soare,

Dar şi-ai veşnicelor ploi!

 

Voi, ce-aţi dus povara vremii

Pe ai voştri umeri laţi

Apărând, deopotrivă,

Unchi, nepoţi, surori şi fraţi,

 

Voi, eterne baricade,

Ridicate pentru noi,

Lovituri primind adesea

Şi-mproşcare cu noroi,

 

Falnicul, eternul sceptru

E pe-al vostru vrednic piept,

Pus de mărturie celui

Ce se crede înţelept.

 

Voi veţi fi pe totdeauna

Semne vrednice pe drum,

Pentru cei departe-n vreme,

Cât şi pentru cei de-acum!

Еще ...

Îmi place să fiu OM

Omul timpurilor noastre

Loc îşi face, dând din coate.

Are-avânt de mãri albastre

Graiul pãsãrii mãiastre

Dar provoacã mari dezastre:

Limbi de şarpe care muşcã

                            Pe la spate.

 

Unul zi de zi cerşeşte,

Altul face pe bogatul.

Însã cel ce cleveteşte

Pe-amândoi îi prinde-n cleşte,

Cum se zice-n româneşte;

Şi cu vorbe mincinoase

                            Umple satul.

 

Piatrã scumpã-i cel ce ţine

Pentru sine-a sa pãrere.

O mãsurã de ruşine

Omului îi face bine;

Chiar şi-atunci când nu-i convine

El ascultã şi învaţã

                            În tãcere.

 

Fii atent sã nu rãsarã

Vreun lãstar de-amãrãciune.

De eşti om pe dinafarã

Şi-n ascuns pândeşte-o fiarã,

Nu-i mai da apã la moarã

Între oameni sã te facã

                            De minune.

 

De pe strãmoşeasca glie

Vei culege doar ce sameni.

Tu fii OM, dupã cum scrie,

Aşezând credinţa vie

Pe o bunã temelie,

Într-o lume-aglomeratã,

                            Fãrã oameni...

Еще ...

Lumea în care trăim

Într-o lume care n-ar mai vrea s-apunã,

Învârtindu-se în propriile ţâţâni,

Cine-şi face timp sã spun-o vorbã bunã

Sau s-asculte, cu rãbdare, pe bãtrâni?

 

Orişicine-n lume, ştie-aşa de multe,

Cã nu are capãt firul de pe fus!

Şi, atunci, de unde timp sã mai asculte

Când mai are înc-atât de mult de spus!?

 

Când şi cum ne vom opri din vorbãrie,

Spre-a putea şi cântãri şi observa

Greutatea celor spuse-n teorie?

Poate-aşa vom ajuta pe cineva!...

Еще ...

Caracterul unui bou

~ Fabulă satirică ~

 

Boul, când e mic de tot,

Când e doar un viţeluş,

Sare-n ajutorul tãu,

Precum glonţul, din cartuş.

 

Dar, când e mai mãrişor,

Când nimic nu mai e nou,

Vrea s-arate tuturor

Caracterul lui, de bou.

 

N-ai sã-l vezi trãgând în jug,

Decât numai obligat.

Dar, în schimb, va bea în rând

Cu toţi ceilalţi boi din sat.

 

Bea şi cade, cãpãtând

Drept în frunte, un cucui.

Pleacã înspre casã...când...

Ups!...cã nu e poarta lui!...

 

Iatã grajdul cãutat! 

Dar... mai mult l-a nimerit;

Şi intrase şi-ncãlţat:

Nix culturã!... În sfârşit...

 

Îl lovise pe cel mic,

Pentru cã scãpase-un "Muu!"

Ce sã-i faci? E bou, şi-atât.

Coarne are. Minte, nu.

 

Iaca... soarele e sus!

Boul meu, a adormit;

S-a trântit şi doarme dus

Când toţi boii s-au trezit.

 

Sforãie, cu nasu-n piept,

Necãjindu-se niţel:

Ce n-ar da sãracul bou

Sã mai fie iar viţel!

Еще ...
prev
next