Steaua săracului

E fadă orice amintire,

Iar visu-mi dănţuie pe-un gând,

Strivesc cu lacrimi a mea nenorocire,

Şi mă predau în faţa zeilor înfrânt.

În lanţuri zace al meu suflet,

Şi-i biciuit de tragice năpaste,

Mi-e fuga un apocaliptic umblet,

 Divina suliţă mă-npunge-n coaste.

Lumini îmi obosesc privirea,

Iar oboseala carnea-mi stoarce,

Durerea mi-e servită cu de-a sila,

Doar moartea…ea mă lasă în pace.

Îmi murmur doine suspinând,

Căci stramoşesc îmi este chinul,

Ai mei, cu toţii, rând pe rând,

În patimi şi-au trăit destinul.

Dacă vrei pe Dumnezeu 

Să-l ai cu tine mereu,

Dimineața și seara,

Rugăciunea nu-o uita.

Poartă cruce pe a ta mâna,

S-au la gât dacă preferi,

Și vegheat vei fi de îngeri,

De îngerii cei din cer.

Agheasma de dimineață,

Îmi veghează-ntreaga viață.

Mirul și uleiul sfânt,

Ne ajută pe pământ .

Casa binecuvânta,

Cu apă sfințită-i dată,

Și dacă o tămâiem..

O casă sfințită avem.

Anafură când luăm,

Pe Domnul îl prea-naltam.

Când biserică vedem,

Crucea-n suflet o avem,

De aceea ne închinăm,

Lui Iisus ce este sus,

Ne vede este cu noi..

Ne ajută la nevoi.

Doamne noi îți mulțumim,

În veci Doamne te iubim.

Nu ți-am spus niciodată că plec,

dar tăcerea mea s-a lăsat peste tot, 

ca o pătură rece, în mijlocul verii,

fiindcă știam că doar frigul ne mai ține aproape.

Te uitai în gol, și în golul acela

eram eu — fără nume, fără trup,

doar o umbră care își cere iertare,

și un colț de liniște unde să doarmă.

Am plecat fără pași, fără drum,

risipindu-mă între marginile tale, 

ca o frunză ce se îndoaie în ram,

și nu cade, dar nici nu mai trăiește.

Toamna ta, m-a cuprins deodată, 

netrecând prin primăvară, 

neînverzind, 

neînflorind... 

Vin şobolanii, auziţii cum rod,

Cum se-ntind peste ţară, printre norod,

Vin şobolanii de prin cuiburi ascunşi,

Atacă în haită, cu otravă sunt unşi,

Vin şobolani tăcuţi şi umili,

Spre cârma ţării se-ndreaptă subtili,

Vin şobolanii, caşcavalul e mare,

Îşi cheamă şi rudele de peste hotare,

Vin şobolanii că mai au de păpat,

Sunt şobolani pe care voi i-aţi votat,

Rumegă-n guşă, depozitează-n unghere,

Banii voştri munciţi, şi a ţării avere.

Vin şobolanii, auziţii cum rod,

Cum se-ntind peste ţară, peste norod,

Cum intră-n spitale, în şcoli şi ucid,

Aruncaţi oameni buni, aruncaţi Raticid.

Vin şobolani roşii, de neam, şi străini,

Rod din biserici, tradiţii, creştini,

Sunt şobolani hrăniţi cu orzoaică,

Aruncaţi oameni buni, aruncaţi Şoricioaică.

Vin şobolani şi se tot înmulţesc,

Şi rod din român şi neam românesc,

Ieşiţi oameni buni, că ne-ajunge răbdarea,

Ieşiţi ca să-ncepem…DERATIZAREA.

Pâine,pâine
Dă putere la o mie
De pe vale și câmpie
O să găsești în orice colț de împărăție

Nu poți trăi fără ea,oricât ai vrea
Te poate satura,dar și îngrășa
Numai fără oprință
O să ai și burtică

Valurile auri de pe câmpie
Nu poți a nu te uita cu bucurie
Tărâțe toată ziua
Cât să umple toată burtica

Galbenul grânei aurite
Ca aurul de neprețuite
Nu îți poți lua ochii
De la aceste minuni ale lumii

Aluatul face magia
Aluatul înfăptuiește pâinea
Care ajută împărăția
Să-și hrănească omenirea

O icoană de-i primită,

Viața ta este sfințită.

Ți-a aduce aminte mereu,

Căci ești doar cu Dumnezeu .

De te rogi privind la ea,

Domnul te va ajuta.

Este o minune care,

Ajută la fiecare.

Când icoana lăcrimează,

E semn că ea te veghează.

Maica sfântă e cu noi,

Plânge, știe de nevoi ,..

Ea ne ajută tot mereu,

Se roagă la Dumnezeu.

Tot ce face pentru noi,

E să scăpăm de nevoi.

Omul timpurilor noastre

Loc îşi face, dând din coate.

Are-avânt de mãri albastre

Graiul pãsãrii mãiastre

Dar provoacã mari dezastre:

Limbi de şarpe care muşcã

                            Pe la spate.

Unul zi de zi cerşeşte,

Altul face pe bogatul.

Însã cel ce cleveteşte

Pe-amândoi îi prinde-n cleşte,

Cum se zice-n româneşte;

Şi cu vorbe mincinoase

                            Umple satul.

Piatrã scumpã-i cel ce ţine

Pentru sine-a sa pãrere.

O mãsurã de ruşine

Omului îi face bine;

Chiar şi-atunci când nu-i convine

El ascultã şi învaţã

                            În tãcere.

Fii atent sã nu rãsarã

Vreun lãstar de-amãrãciune.

De eşti om pe dinafarã

Şi-n ascuns pândeşte-o fiarã,

Nu-i mai da apã la moarã

Între oameni sã te facã

                            De minune.

De pe strãmoşeasca glie

Vei culege doar ce sameni.

Tu fii OM, dupã cum scrie,

Aşezând credinţa vie

Pe o bunã temelie,

Într-o lume-aglomeratã,

                            Fãrã oameni...

Există-o vreme-n viaţă când crezi că lupu-i câine,

Când nu ştii ce înseamnă să întâlneşti un leu;

Când nu ştii că otrava se poate pune-n pâine

Şi când, din orice astru, îţi faci un dumnezeu.

De-mi spui că seu-i miere şi muştele-s albine,

Şi vii cu argumente că "Da" se face "Nu",

Aş renunţa la mine, ca să te cred pe tine

Şi-aş zice mai departe aşa cum ai zis tu.

Cunosc şi şerpuirea şi gropile cărării,

C-am fost copil de casă şi tânăr eu am fost.

De tot ce poartă-n spate un semn al întrebării,

Să-ncerci a mă convinge, nu cred că are rost!

Căci focul ce se-ntinde, cu apă se opreşte,

Şi-n nefiinţă intră. Încolo... ce să zic?

Bibanul, după felul şi mintea lui de peşte,

Gândeşte că pescarul îi poate fi amic.

Auzi ce vrea nãtânga de minciunã:

Ca adevãrul sã i se supunã!

Sã strige însuşi el, la lumea toatã,

Cã vorba ei, e vorbã-adevãratã!

Sã-i facã propagandã: poate, poate,

Va fi crezutã în societate,

Va fi privitã ca o mamã bunã,

De toţi, nesocotita de minciunã.

Ea-şi bagã nasu-n orişice domeniu,

În timp ce poartã-un aer grav, de geniu;

Ne prinde-n laţ şi ne nenoroceşte

Şi-n groapã ne împinge-apoi, fireşte!

Îi cere celui fãrã judecatã

Ce n-o sã poatã da el, niciodatã:

A-l aborda pe cel cu mintea-ntreagã

Şi sã-i vorbeascã-aşa, sã înţeleagã.

Mai face multe afirmaţii grave,

Sucind, în speţã, minţile firave;

Şi se pricepe, iatã, de minune,

S-argumenteze ceea ce le spune.

                           ☆

Auzi ce îndrãzneşte sã ne spunã

Cu gura ei, nãtânga de minciunã:

Cã vorba ei chiar meritã crezare

Şi cã rãmâne veşnic în picioare!

Minciuna chiar cunoaşte orice limbã,

Prin toatã lumea paşii ei se plimbã!

Ea nu se ruşineazã niciodatã,

Şi vorba ei nu meritã-ascultatã!

Agaţã-te de TIMP, în timp ce trece,

Şi nu-l lãsa, trecând pe lângã tine,

S-aducã-n calea ta, vreo umbrã rece,

Ci zile bune, chiar de-or fi puţine!

Adunã-ţi iar puterea şi socoate

Puţinãtatea zilelor rãmase;

Gândeşte-te şi tu, cã mâine, poate,

Lãsa-vei sorţii, bani, pãmânt şi case!

Aşa cã nu mai sta pe gânduri: du-te!

Nu te-ndrepta cãtre fântâna seacã!

Grãbeşte-te şi fugi, cât poţi de iute

Şi-apucã timpul tãu, pânã nu pleacã!

Ne-am adunat cu toţii, venind din depãrtare,

În casa pãrinteascã a unui camarad;

Însã de-aceastã datã simţim de la intrare

Miros de lumânare şi cetinã de brad.

Se vede lume multã, se cântã şi se plânge,

Plâng jerbe, plâng coroane, buchetele de crini

Iar inima-mi se rupe, fiind fraţi, de-acelaşi sânge,

Români de-aceeaşi seamã şi spiţã de latini.

Vedem încã o datã care e sensul vieţii,

Cã nu e veşnic trupul, cã suntem muritori,

Cum vezi adesea toamna, în faptul dimineţii

Cinteza cãlãtoare şi cârdul de cocori.

Cãci chiar dintru-nceputuri, când cãpãtã putere

Când îşi fãcu intrare în neamul omenesc,

Solia morţii-i strânge în negrele-i unghere

De la Adam încoace, pe cei care trãiesc.

De mii de ani apucã cu gheara ei tenace

Şi-adunã praful lumii în sumbrul ei veşmânt,

Cã tot ce e ţãrânã, în humã se preface

Dar viaţa n-o astupã lopata de pãmânt!

Cãci viaţa, tare este! Şi moartea n-o va-nvinge!

Şi-n Ziua Judecãţii, chiar Moartea va muri,

Prin veşnica sentinţã, ce n-o poate respinge!

Ah, cât de-aproape-i este înfricoşata zi!

E, totuşi, mare jalea şi plâng şi fii şi fiice

Când moartea le desparte cãrarea celor doi!

Rãmân orfani pe drumuri, un dor, o cicatrice,

O casã pãrãsitã şi-un gol în sat la noi...

(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")

Mi-am pus în gând a povesti

Cu cel mai vârstnic om din sat,

Istorii vechi. Dar, omul meu

Cu tot cu ele, a plecat.

Multe voiam sã îl întreb...

Dar, vezi, regretele-s târzii!

Asearã, cineva mi-a spus

Cã nu mai e printre cei vii.

E prea târziu sã-mi parã rãu,

Dar mã gândesc acum, aşa:

Ori moartea lui mi le-a rãpit,

Ori însãşi amânarea mea...

Nu îi e omului nici viaţa,

Nici timpul, la-ndemâna lui!

În grabã mare vine ziua

Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...

                    ☆

Şi viaţa omului, şi vorba-i

Se risipesc, ca prafu-n vânt.

Va mai trãi în amintirea-mi

Şi niciodatã pe pãmânt.